Alegerile din noiembrie ?46, au fost desigur un mare succes pentru comuniști, preluarea integrală a puterii deschizând drumul spre măsuri drastice de aplicare a îngenuncherii poporului român. Ei nu puteau uita însă de faptul că această victorie au obținut-o numai datorită prezentei trupelor sovietice în România și că românii au opus o rezistență activă la toate planurile lor de preluare a puterii.

Au început acțiuni masive de epurare a ofițerilor armatei regale române, care au luptat pe fronturile din Răsărit și Apus, după ce poliția fusese deja curățată de vechile cadre.

 La 1 februarie 1947 a fost arestat un prim lot al celor care se opuseseră în anul precedent, fără succes, alegerii comuniștilor în parlamentul țării.

Au fost arestați, într-o singură noapte, pe întreg teritoriul țării, peste 1500 de fruntași țărăniști și câteva elemente eterogene de opoziționiști. De la Bacău a fost arestat un lot de vreo 30 persoane, între care, Ioan Nicolau, președintele PNȚ, Constantin Kalmuschi, secretarul general, Vasile Dram, de la organizația de tineret, Constantin Rotaru și mulți alții, membri în delegația permanentă sau din organizațiile comunale mai active, care toți au fost concentrați în lagărul închisoare de la Pitești. Eu am rămas pentru eșalonul următor, din 1 mai 1947, când am fost cazați în Penitenciarul Gherla, cu un efectiv asemănător cu cel de la Pitești. Am fost ridicat de acasă la ora 3 dimineața, de un număr mare de securiști, care au înconjurat casa părintească, au efectuat o nouă percheziție, în care nu au găsit nimic, m-au dus la poliție și, în câteva zile, ne-au transportat cu un autocamion la Gherla. Între timp ni s-au întocmit dosare de șeful siguranței, eu declarând că lupt pentru că marea majoritate a românilor este împotriva comunismului și mă simt dator să susțin acest curent de opinie al populației.

 Detenția la Gherla a început în toiul crizei alimentare, create de marea seceta din 1946-1947, până în ziua de 29 iunie 1947, când a venit în Moldova prima ploaie mare, care s-a resimțit și la Gherla. Acolo am găsit deținuții de drept comun într-o stare jalnică, deoarece erau hrăniți numai cu turtoi din făină de porumb, de calitate proastă și insuficient. După venirea noastră li s-a dat și lor câte un sfert de pâine pe zi, ceea ce nu era suficient, pentru că ciorba din varză fiartă era fără calorii. Cât am stat acolo, au murit mulți deținuți de drept comun din cauza inaniției, printre care cel mai celebru este fiul preotului de la Costești. Iată povestea lui: prin anul 1925, cu aproximație, în timpul unei slujbe religioase în biserica satului, s-a iscat un incendiu, în care au ars de vii toți cei vreo 160 de credincioși, din cauză că la izbucnirea incendiului s-au îmbulzit toți în ușa care se deschidea înăuntru și nu s-a mai putut da drumul la ușă pentru evacuare. A murit și preotul, odată cu ceilalți. În urma acestei catastrofe s-a luat măsura, prin lege, care se respectă și azi, ca ușile tuturor instituțiilor publice să se deschidă în afară, iar la toate bisericile din țară să se construiască o a doua ușă, prin altar. Preotul a avut doi copii, un băiat și o fată. Băiatul, ajuns la majorat, și-a ucis sora pentru a moșteni toată averea. A fost condamnat la 25 ani închisoare, pe care-i executa la Gherla, când, din cauza condițiilor grele, a decedat.

 Deținuții politici, la început, aveau același regim cu cei de drept comun și anume dreptul la pachet nelimitat, la scrisoare acasă, de a cumpăra de la poarta închisorii brânză și slănină aduse de vânzătoarele din împrejurimi etc. Dar aceasta a durat numai vreo lună, pentru că au venit ordinele superioare de la București, ne-au separat de arestații de la dreptul comun și au interzis accesul comerțului cu alimente de la particulari. În Ardeal nu fusese secetă deloc, dimpotrivă era belșug alimentar, iar ei primeau pachete de acasă, însă pentru noi moldovenii era mult mai greu, pentru că cei de acasă nu aveau nici ei ce mânca. La mine acasă, înainte de arestare, reușisem să aprovizionez familia cu 30 kg făină de porumb, de la Săucești, transportate de tatăl meu. Această făină a fost depozitată într-o încăpere separată de casa propriu zisă și după vreo două zile de la arestarea mea i-a fost furată de cineva, așa că au rămas fără hrană. Nu mai știu cum se vor fi descurcat, pentru că eu eram la zdup, dar au trebuit să-mi trimită și mie alimente, pentru că am scris acasă care este situația la închisoare. Desigur, au trimis pâine și ceva brânză, dar era foarte mult, în condițiile crizei alimentare.

 Am stat la Gherla 9 luni, fiind eliberat la 1 februarie 1948. Între timp, o parte din deținuți au început să fie eliberați eșalonat, în loturi de câte 50-80 oameni, prin liste sosite de la București, după primele 4 luni de la arestare. Ultimul lot a fost eliberat în martie 1948. Trebuiau golite închisorile, pentru arestările masive ale legionarilor, care s-au produs începând cu 14 mai 1948, când într-o singură noapte au fost arestați peste 10000 oameni.

Condițiile în care am stat la Gherla erau grele și din cauză că nu aveam paturi, dormeam pe niște câlți din cânepă, așezați pe planșeul din ciment mozaicat al unor camere de mari dimensiuni. Chiar dacă aveam toată ziua acces în curte, unde puteam discuta cu oricine, temnița era greu de suportat și din cauza păduchilor și ploșnițelor, deoarece nu apăruse DDT-ul în cantități suficiente. Mai târziu nu am mai întâlnit păduchi în nici o închisoare, datorită, desigur, noilor insecticide aduse din Apus.

Într-una din zilele petrecute în curtea închisorii, pavată cu piatră de râu, un deținut de drept comun, Grigorescu, a povestit ceea ce el a numit ?AFACEREA PERPESSICIUS", în realitate fiind vorba de furtul comis de el acasă la scriitorul cu același nume și pentru care fusese condamnat la 15 ani închisoare, pedeapsă  ce o executa la Gherla. El se intitula ?Spărgător" sau ?Trăsnitor", care reprezenta cea mai importantă categorie a hoților, spre deosebire de cea mai de jos, care este a ?găinarilor". Trebuie să spun că nu știu cât este realitate în cele ce urmează și cât fabulație. Cert este că eroul nostru, ?Trăsnitorul", era într-o perioadă de șomaj, nu avea de ?lucru", meseria lui oficială fiind cea de șofer de autocamion, dar pe care nu prea a avut ocazia s-o profeseze. Pentru a găsi de ?lucru" s-a adresat unui personaj special: vânzător de poante, care era un cetățean onorabil, inginer de profesie și avea relații întinse în lumea bună a urbei Bucureștiului. Acesta i-a vândut informații despre scriitorul și criticul literar, cunoscut sub pseudonimul Perpessicius, care avea o situație materială bună, ținea casa de bani în bibliotecă, unde o camuflase în raft, alături de celelalte cărți. I s-a spus precis în care raft și distanța. A preluat informațiile și a început urmărirea victimei timp de o lună de zile, observând obiceiurile, când merge la ședință, când la prieteni în vizită, când se duce doamna la coafor, unde este instalată femeia de serviciu, etc. După ce a terminat această perioadă, a trecut la fapte. A angajat mai întâi un găinar, necunoscut de poliție, să-i duca sculele: gura de lup, legătura de chei potrivite, pe care el nu le putea duce pe stradă, pentru că avea cazier de spărgător și la simpla găsire asupra lui a sculelor de spargere îl puteau aresta și condamna. A urmărit mișcările victimei, care a plecat într-o vizită cu soția și, în urma lui, a început operațiile. Casa era la un colț de stradă și apartamentul la etajul 1. Ușa clădirii era încuiată, așa că pentru a pătrunde în casa scărilor a trebuit să spargă un geam de luminat de la parter. A așteptat până să treacă pe la colț un tramvai care făcea zgomot mare și în acest timp a spart geamul, fără să se simtă zgomotul de cineva și prin locul realizat a intrat în clădire. A urcat la etaj, a descuiat destul de ușor ușa, a pătruns înăuntru, a mers la bibliotecă, a găsit casa de fier, a pus în funcțiune gura de lup și după desfacerea peretelui acesteia a scos toți banii lichizi și mai ales bijuteriile. A mai luat o haină de blană a doamnei din șifonier, a închis ușa la loc și a coborât în stradă. A lucrat tot timpul cu mănuși. Operația a reușit cu bine, nu a lăsat nici o urmă. A plătit pe însoțitorul lui cu 5 milioane de lei și pe vânzătorul de poante cu 10 milioane.

 Poliția nu avea nici un indiciu, așa că s-a apucat de valorificat bijuteriile la un bijutier complice, căruia trebuia să-i spună de unde sunt luate, pentru ca acesta să ia măsuri de a le valorifica într-un colț opus de țară sau chiar în străinătate. Este o lege de fier a trăsnitorilor că aceștia să nu divulge niciodată pe vânzătorii de poante sau bijutierii, or la câte presiuni sau torturi ar fi supuși. Este în joc interesul lor și ?onoarea profesională".

 Dar punctul slab al acestui scenariu a fost ?găinarul". După vreo două săptămâni, a venit la el să-i ceară bani, pentru că îi terminase. Prima reacție a fost să-l împuște, dar s-a răzgândit și i-a mai dat încă 5 milioane, cu condiția că este pentru ultima dată.

 Peste câtva timp, găinarul a fost arestat de poliție, pentru furtul unor boarfe de pe sârma unor cetățeni. În timp ce se exercitau asupra lui presiuni pentru declararea altor găinării, el a venit cu o propunere tentantă pentru polițiști: ?voi îmi promiteți că mă lăsați în pace și eu va dau pe mână afacerea Perpessicius?. Bineînțeles, polițiștii au fost de acord, în aceste cazuri sunt permise astfel de tranzacții și el i-a trimis precis la Grigorescu, dându-le adresa unde se ascundea și locul pe unde umbla. Grigorescu tocmai cumpărase un camion de la un cetățean, pe care plătise 40 milioane lei și intenționa de acum înainte să devină cetățean onorabil. A fost dus la Prefectura Poliției Capitalei, dar a reușit să evadeze cu complicitatea unui fost coleg trăsnitor, acum angajat ca ofițer la poliție. Se considera, de strategii poliției, că un asemenea ?specialist" ar putea stârpi pe borfași, el cunoscându-i mai bine. Odată scăpat, a plecat din București, dar știa că este dat în urmărire generală și că până la urmă va cădea în brațele poliției. Aceasta s-a întâmplat după vreun an, când a fost turnat de o rudă de a sa de la Ploiești, locul lui de naștere. În timp de un an a cheltuit bani din belșug, suflându-i logodnica unui ofițer, el dându-se mare afacerist, orbind vecinii prin larghețea cu care cheltuia banii. Se lăuda că a fost cavaler și nu a divulgat nici un complice. În arest și la proces a fost sprijinit de aceștia în mod discret. Aceasta este povestea lui Grigorescu.

În timpul cât am stat la Gherla, în cele 9 luni, afară s-au petrecut câteva evenimente deosebite, printre care alungarea regelui de la conducerea țării, la 30 decembrie 1947, și reforma monetară, din 15 august 1947, prin care s-au schimbat 20000 lei vechi cu un leu nou, gâtuind astfel inflația galopantă. De asemenea, s-au produs mari schimbări în atitudinea opiniei publice în perioada cât am fost arestat, cu atât mai vizibile pentru un cetățean care a stat izolat 9 luni și apoi apare, dintr-o dată, în mijlocul colectivității supuse la o presiune continuă și susținută. De unde înainte de arestarea mea, în barou avocații criticau regimul și realizările lui, cum le venea la gură, acum toată lumea lăuda cât putea realizările democrației comuniste. Mă uitam și nu-mi venea să cred la avocatul Liciu, critic caustic și ironic al politicii PMR, care acum stătea deoparte și nu se mai amesteca în discuții.

 Se produsese saltul calitativ, în orientarea opiniei publice, pentru asimilarea terorii și a limbajului de lemn.

 Prin luna martie 1948 a venit și rândul avocaților să cunoască represiunea comunistă, când s-a transformat baroul în colegiu și au fost excluși din rândul avocaților pledanți toți fruntașii politici ai opoziției, precum Ioan Nicolau, Constantin Kalmuschi, Gh. Apostol etc, precum și cei care aveau teren agricol peste 10 ha. Erau două cazuri de avocați care aveau ca zestre a soției 40 ha teren și se presupunea, în mod cinic, că au cu ce trăi. Peste un an li s-au luat toate aceste terenuri, rămânând fără nici un mijloc de subzistență. De asemenea, au fost excluși toți vechii politicieni, foști deputați, liberali, cuziști, etc. Surpriza a fost, însă, că nu ne-au exclus pe cei doi, cei mai tineri avocați din barou și anume pe Dram Vasile și pe mine, care fusesem țărăniști activi. Cineva a explicat că suntem susceptibili de a ne adapta la condițiile socialismului. În baroul Roman, spre exemplu, toți cei 4 colegi de facultate ai mei au fost epurați ca fiind țărăniști.

 Profesiunea de avocat, ca profesiune liberă, este foarte grea pentru un începător ca mine, cu atâtea întreruperi din cauza arestărilor (din cei doi ani de la înscrierea în barou, un an îl petrecusem în pușcărie, chiar dacă în scripte contam ca prezent, deoarece nu exista condica de prezență).

În urma interzicerii vânzărilor de terenuri agricole se împuținaseră foarte mult actele de vânzare-cumpărare, care erau pentru mine principala sursă de venit. Eram deprimat și-mi făceam planuri să mă duc în Banat, spre a prospecta posibilitatea plecării în Apus, prin trecerea frontierei cu Jugoslavia. Odată admis în colegiu, am fost ajutat să mai schimb o dată maestrul, am trecut ca stagiar pe lângă avocatul Gh. Răileanu, cotat ca cel mai bun avocat din Bacău, cu cea mai bună clientelă, astfel că am început să-mi recapăt încrederea în forțele proprii și chiar să mă adaptez la noua situație. Cei mai mulți din vechii membri PNȚ începuseră să se înscrie la PNP (Partidul Național Popular), o sucursală a PCR, care avea niște cadre de la PCR și aveau rolul de a readapta pe vechii adversari politici și, mai ales, de a-i umili, silindu-i să laude realizările comunismului.

 Am fost și eu la vreo două adunări ale acestui partid, invitat de foștii colegi, dar m-am simțit foarte prost, aveam impresia că-mi cade plafonul în cap și nu îndrăzneam să mă uit nici în dreapta, nici în stânga.

 Rămăsesem pe poziție până în ultimul moment și nu este nimeni care să-mi reproșeze că am abandonat lupta înaintea cuiva. Dar atunci era clar că nu se mai putea face nimic, americanii fiind prea departe, cu toate că nu se pierduse încă speranța în intervenția lor. Ne salutam cu vechii prieteni de partid și cel mult făceam cu ochiul, care era simbolul nostru electoral de la pierdutele alegeri. Datorită și tinereții am început să uit momentele grele prin care trecusem și chiar să-mi fac planuri de viitor. Am reluat relațiile de prietenie cu o veche cunoștință din timpul liceului, domnișoara Comaniță, verișoara colegului meu de bancă, din ultimele clase, Dragoș Adam, cel care s-a dus voluntar în armată în 1941 și a murit pe front, la Băneasa, în 1944. Începusem chiar să facem vagi planuri de căsătorie, deși nu stabilisem nici un termen și nici nu eram angajat în vreun fel.

 Au survenit arestările din 14 mai 1948, când au fost arestați cam 10000 oameni într-o singură noapte. Am constatat că sunt exclusiv legionari, cu care eu nu aveam legături. Unele semnale au apărut, totuși, dar nu le-am acordat atenție. Pe malul Bistriței, pe care-l frecventam zilnic în orele libere de după masă, un tânăr care era chemat mereu la poliție și nu știa ce vor de la el, mi-a relatat că a văzut pe masa șefului securității, o poza de a mea, cu cei doi frați mai mici. Am recunoscut-o după descriere, că era făcută înainte de refugiu și nici aceasta nu m-a alarmat. I-am explicat tânărului de ce îl tot necăjesc cei de la securitate: ca să-l facă turnător.

 Pe la începutul lunii august, câțiva copii de pe strada mea mi-au relatat că niște cetățeni, care puteau fi de la securitate, i-au întrebat despre niște numere de case de pe stradă, printre care și casa părinților mei. Eu deja dormeam noaptea la un vecin, pentru că dacă mă căuta noaptea să pot fi avertizat și să mă ascund. Nu s-a întâmplat nimic câteva zile. Într-o convorbire cu prietena mea, când din nou am pomenit despre perspectiva căsătoriei, aceasta a replicat că nu crede că se va putea întâmpla așa ceva. Intrigat am întrebat: de ce? Nu ai încredere în mine?, la care ea replicat: ?Nu este vorba de neîncredere, dar am eu semnele mele, care nu mă înșeală niciodată". Eram sceptic la astfel de presimțiri și nu le-am luat în serios.

 Peste două zile am fost arestat pentru a patra oară de la instalarea puterii comuniste în România.