În ziua de 11 august 1948 m-am deplasat, ca de obicei, pe la ora 7, la colegiul avocaților, mi-am luat din sertar carnețelul cu evidența litigiilor maestrului Răileanu și ale mele și am început să-mi urmăresc dosarele și clienții. A fost o zi cu activitate ceva mai multă ca de obicei, descurcându-mă cu greu la cele două secții active ale Tribunalului (cea comercială nu mai funcționa). Pe la ora 11 s-au prezentat la mine doi indivizi care stătuseră până atunci în băncile sălilor de ședință, mi-au spus că sunt de la siguranță și că sunt invitat pentru niște declarații. Am văzut negru înaintea ochilor. Fatalitatea mă urmarea implacabil. Pe unul din ei l-am cunoscut cu un an în urmă, când l-am apărat ca avocat din oficiu, fiind acuzat că a omorât un om în anchetă, la Moinești, unde era comisar de poliție. Din cauza aceasta nici nu mi-a creat suspiciuni când l-am văzut în sală, știindu-l de la poliție. Cu acea ocazie a ieșit achitat de acuzația de omor, susținându-se că victima era bolnavă grav de anumite afecțiuni. În această situație i-am rugat să mă lase vreo oră să-mi termin treburile, ceea ce ei au acceptat cu generozitate. După terminarea problemelor mele, sub supravegherea lor, m-am oferit să-i însoțesc la poliție. Fusese o zi bună profesional și câștigasem vreo 2500 lei, care mi-au prins foarte bine în detenția de mai târziu, la Suceava.

 După percheziția de rigoare și ridicarea tuturor obiectelor și a banilor, am fost introdus în același subsol al clădirii din str. Războieni, ca și în celelalte trei arestări anterioare.

În beciul poliției l-am întâlnit pe Atta Constantinescu, fiul, originar din Răcăciuni, județul Bacău, arestat pentru că a fost, pe vremea lui Antonescu, vreo 4 luni ministrul Transporturilor, deci criminal de război. Abia încăpea într-un fotoliu mare, cântărea mult peste 150 kg. Am discutat cu el vreo oră, deoarece gardienii aveau alte urgențe și pe noi ne-au lăsat în pace, putând să vorbim. Era optimist și prevedea un grabnic conflict între ruși și americani. Nu l-am mai întâlnit în timpul detenției, dar cei care au stat cu el, spuneau că slăbise după doi ani, de nerecunoscut, iar în loc de burtă avea un sac de piele care atârna până la genunchi. Am auzit mai târziu că a murit în închisoare. Familia lui avea o moșie la Răcăciuni și în satul Gâșteni, în primul război mondial, la conacul său a fost Marele Stat Major al Armatei române din Moldova, unde stătea și regele Ferdinand. Constantinescu tatăl a fost ministrul aprovizionării Armatei, sarcină de care s-a achitat foarte bine, atrăgând laudele tuturor. Era poreclit de colegii săi Constantinescu Porcul, din cauza cinismului de care dădea dovadă în unele ocazii, dar nu chiar în sens peiorativ. El, ca și fiul său, au fost membri de bază ai Partidului Național Liberal, aripa Brătianu, și pe seama sa circulau unele anecdote, pe care voi încerca să le reproduc:

- Un afacerist a venit la Conu Atta să-i ceară un favor, altfel greu de obținut și i-a propus: va dau 500000 lei și nu știe nimeni. La care ministrul a răspuns: ba să-mi dai un milion și să știe toată lumea.

- Conu Atta a ajuns în fața unei instanțe civile de judecată și, la interogatoriu, judecătorul îl întreabă ce profesie are: ?Fost și viitor ministru" a fost răspunsul, prompt.

- Deoarece într-un județ izolat din Dobrogea Partidul Liberal nu prea era reprezentat, a găsit un profesor pe care l-a înscris în PNL și i-a oferit 200000 lei pentru cheltuieli de cercetare științifică, fără vreo chitanță, considerând că acesta știe ce are de făcut. După un an profesorul nostru s-a prezentat cu toate deconturile la cheltuielile științifice efectuate. Dezamăgit, ministrul l-a repudiat spunându-i: ?Nu ești bun de politician!"

A doua zi a început ancheta mea, fiind chemat de șeful siguranței, Zeltzer (în scriere fonetică), care mi-a citit niște întrebări pregătite de subordonații săi, din care rezulta că eu am reînființat, la Bacău, organizația legionară, în ianuarie 1946, împreună cu macedoneanul Erguveanu, că am primit de la el cotizație, etc. Pentru moment mi-a venit să râd, când am auzit aceste acuzații, chiar dacă era tragic. Despre relațiile mele cu Erguveanu uitasem de mult și nu le dădusem nici o importantă. Într-adevăr, pe la sfârșitul anului 1945 sau începutul lui 1946, am avut o discuție cu Erguveanu, în care eu am încercat să-l determin să se înscrie la țărăniști, știind de fapt că el fusese legionar, dar crezând că acum nu mai activează, date fiind condițiile ostile. Discuția s-a purtat pe stradă, seara și erau de față doi tineri, Starparu și Genes, simpatizanți țărăniști. În cursul discuțiilor au început să se adune în spatele nostru uteciștii, care întindeau gâtul, să audă ce discutăm. În această situație Starparu a spus să mergem la el acasă, pentru că locuiește chiar în centru, într-o cameră, și este ușor de ajuns. Ne-am conformat și am intrat în camera colegului, unde am continuat discuția, care nu a dat rezultate, deoarece am discutat în contradictoriu, eu susținând teza că cea mai eficace poziție este de a duce lupta împotriva comunismului deschis, în mod democratic, care era poziția partidelor istorice, în timp ce Erguveanu susținea teoria clandestinității, care avea avantajul că atunci când vor veni americanii, luptătorii clandestini, vor fi mai eficienți, decât cei cunoscuți, care pot fi ușor anihilați de autorități. Prin susținerea acestui punct de vedere, mi-am dat seama că el continua poziția legionară a luptei și nu am mai avut nici o discuție politică timp de doi ani și jumătate, până la data arestării.

 Erguveanu a fost arestat prin iunie 1948 și a fost anchetat întâi la Siguranța Bacău și după aceea dus la Suceava, unde era un centru regional de anchetă colectivă, pentru jumătate din Moldova (județele Bacău, Neamț, Baia, Suceava, Dorohoi, Botoșani, Iași și Vaslui). Anchetarea lui Erguveanu a fost deosebit de dură la Bacău, încât eu, care nu eram încă arestat, am auzit că a fost bătut la testicule. Urina sânge și a trebuit să se apeleze la un medic din Bacău să-l trateze. Pentru a-și ameliora situația, a declarat tot ce știa sau bănuia că ar fi putut să se întâmple, încât în urma declarațiilor sale au fost arestați și condamnați, vreo treizeci de oameni. Probabil, când a fost întrebat insistent cu cine a mai stat de vorbă, a spus că și cu avocatul Popa. Anchetatorii erau doi tineri evrei, Grinberg și Levenzon, ultimul fost coleg de clasă cu mine în cursul inferior al liceului, la care am fost de multe ori pe acasă. Când au auzit de numele meu, au insistat mai mult, pentru că erau interesați să se răzbune pentru activitatea țărănistă și au scos de la el ce au vrut. Că la întâlnirea de la Starparu am pus la cale întemeierea mișcării legionare la Bacău, că mi-a dat cotizație, etc. Și că, deci, acea întâlnire a fost o ședință legionară.

 Am încercat să dezmint această ipoteză prin simplul fapt că, timp de doi ani și jumătate, nu am mai avut nici o legătură sau discuție cu el, că eu eram țărănist activ, chiar la 13 martie fiind arestat și bătut de uteciști pentru acest fapt și că nu puteam să acționez pe două fronturi antagoniste. Dar pe ei nu-i interesa logica. Am întrebat ce am făcut cu cotizația de 500 lei, care pretinde Erguveanu că mi-a dat-o? Nu-i interesa. Nu am recunoscut, la Bacău, nimic din ce voiau ei, dar de aici am fost dus sub escorta celor doi anchetatori, la Suceava, unde a început ancheta alt securist.

 La Suceava era un centru de anchetă colectivă, unde activa de la fiecare județ câte un anchetator, plus un număr de polițiști mai vechi, cu experiență în problemele legionare, aduși din diferite colțuri de țară, cum ar fi comisarul Pompilian, de pe vremea lui Antonescu, care era familiarizat cu acest fel de anchete. Metoda de aflare a adevărului era tortura până la limita de rezistență umană, și chiar peste, pentru că aici au fost uciși în timpul anchetei 12 deținuți, din care doi de la Bacău. Șeful colectivului era un fost ofițer de marină, dar adevăratul șef era colonelul Popic, inspectorul de securitate pe Moldova, evreu de 28 ani, care locuia în Suceava, având aghiotant pe plutonierul Marici, mai târziu locotenent, cu puteri nelimitate asupra tuturor cadrelor de anchetă. Au fost folosite toate mijloacele de tortură din panoplia KGB-istă, începând cu bătaia clasică cu vâna de bou (în realitate o bară de metal flexibil înconjurată de cauciuc) și continuând cu bâta de lemn ciobănească, cărămida în piept pentru desprinderea plămânilor, morișca prin care deținutul era legat cu mâinile pe sub genunchi, cu o funie, apoi se introducea o rangă de fier sub genunchiul îndoit și legat, care se atârna la cele două capete de două mese, astfel că victima stătea cu capul în jos, atârnat și cu picioarele în sus unde era bătut la tălpi, până își pierdea cunoștința. După ce se sătura de bătut, torționarul scotea victima în holul  pardosit cu lespezi mari de piatră. Picioarele erau umflate și nu le mai simțea. Era alergat desculț, în cerc, de trei-patru bestii, ca să se pună sângele în mișcare, lovit mereu cu biciul dacă nu executa mișcările, iar dacă își pierdea cunoștința, se turna apă cu găleata pe el până se trezea. Mai era și scrânciobul, când victima, legată cu mâinile la spate, era atârnată de un scripete în tavan, tras în sus sau coborât succesiv. Unii au suportat greu, alții au murit. De la Bacău a fost delegat comisarul Volcescu, provenit din divizia Tudor Vladimirescu, și care a omorât pe elevul Vamanu, pentru că nu voia să recunoască ce i se cerea. Ulterior am aflat că s-a descoperit că și el fusese pe vremuri legionar, motiv pentru care a și fost arestat. Când am fost adus eu la Suceava, ancheta în mare se terminase, iar torționarii se întorseseră la casele lor. Rămăsese la Suceava cel mai tânăr dintre ei, care reprezenta securitatea, comisarul Aramă, unul dintre cei mai duri schingiuitori. A început din nou ancheta. Am auzit, când am venit de la Bacău, cum însoțitorii mei îi spuneau comisarului Aramă că trebuiesc dat cu capul de toți pereții, pentru că nu vreau să recunosc faptele. Când eu am repetat ceea ce am spus și la Bacău, a fost adus la confruntare Erguveanu, care era acolo de mai înainte. A fost pus cu fața spre perete, ca să nu se uite în ochii mei și a început să spună versiunea lui, de fața cu mine. A repetat că am hotărât înființarea mișcării legionare la Bacău, că a plătit 500 lei cotizație, etc. Eu atunci am fost bulversat, pentru că nu mă așteptam la așa ceva. Știam din codul de procedură penală, atunci valabil, că declarațiile date în fața securității au forța probantă în justiție, spre deosebire de cele date în fața poliției, care pot fi retrase în instanță. Eram pus în fața alternativei de a nu recunoaște și a fi supus la tortură sau să recunosc neadevăruri ca să scap. Pe de altă parte am considerat că până la urmă tot voi recunoaște sub tortură și atunci am spus anchetatorului că declar ce vrea el și gata.

Mi s-a dictat o declarație scurtă, dar conținând toate acuzațiile securiste. Am fost dus după aceea la camerele comune, unde am întâlnit foarte mulți cunoscuți de la căminul de studenți din Iași, uneori avînd chiar  impresia că sunt la cămin. În aceste condiții am scăpat fără să fiu maltratat, sperând însă că vor veni între timp americanii și nu voi face toți anii de închisoare pe care ni-i vor atribui călăii. Între timp, după anchetă, securitatea Bacău s-a purtat bine cu deținuții de la Suceava, în sensul că în fiecare lună mergea pe la familiile noastre și ne aducea, de acasă, pachete cu mâncare și haine. Mie mi s-a adus și plapumă și pernă. Acestea însă au fost retrase după condamnare, ca fiind socotite obiecte la lux și s-au pierdut din magazia Aiud. Am trecut prin mai multe camere și fiecare povestea peripețiile anchetei și grozăviile torturii prin care a trecut. Regimul penitenciar era mai acceptabil, în sensul că mâncarea era mai bună, pentru că se gătea în fiecare zi fasole fiartă, destul de consistentă, care pentru un regim penitenciar era satisfăcător.

În sfârșit, prin luna februarie 1949 au apărut magistrații Tribunalului Militar Iași și a început procesul. Mi-a venit rândul pe la finele lunii martie. Se judeca în loturi de câte 20-30 oameni pe zi și procesul se rezolva în câteva ore. O zi era rezervată interogatoriului, care și el era formal, pentru că nu puteai să spui ce voiai, grefierul scriind ce-i dicta președintele. Eu eram cap de lot, ca fiind primul șef al organizației în 1946, timp de numai 4 luni. Am încercat să arăt că în aceste patru luni am fost arestat și bătut ca țărănist, la 13 martie, dar nu s-a ținut seama de nimic, totul fiind hotărât de securitate. Am avut avocat din oficiu, un evreu din Dorohoi, care și-a cerut scuze că trebuie să apere cazuri atât de grave. Înainte de proces am avut o întâlnire cu avocatul, care studia dosarul, de față fiind plutonierul Marici, care după un minut de întrevedere a cerut să plecăm, că domnul colonel Popic avea treburi nu știu unde. La proces am încercat să vorbesc ceva, arătând că nu cunosc pe nimeni din lotul meu. Președintele a spus că așa este în organizațiile subversive, oamenii nu se cunosc unii pe alții. Am fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională, pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale, prevăzut de art. 209 partea II Cod penal. Codul penal între timp suferise modificări și același fapt era pedepsit cu muncă silnică de la 15 la 25 ani. Mie a trebuit să-mi aplice textul valabil în trimestrul I 1946, care era din Codul penal moștenit de la Antonescu. Ceilalți doi tineri, Genes și Starparu, au fost condamnați la câte 3 ani închisoare corecțională, pentru aceleași fapte, dar aceasta era pedeapsa minimă.

În sala de ședințe nu era altă asistență decât avocații din oficiu, care am arătat cum s-au comportat, deținuții și magistrații și, bineînțeles, securiștii de pază.

Moralul condamnaților era foarte ridicat, în sinea noastră spuneam că vor face ei anii grei pe care i-au dat, pentru că pe noi ne vor salva americanii. Mulți râdeau și glumeau între ei, încât securiștii strigau furioși la noi,  întrebându-ne ce găsim de râs. Trebuie să spun că ceea ce ne-a ținut moralul în viața așa de grea a temnițelor politice comuniste a fost SPERANȚA. Probabil, la dreptul comun, speranța era într-o grațiere sau amnistie, pe când la politici ea consta în schimbarea politică, în intervenția americanilor sau a altor evenimente.

În toți cei 7 ani, pe muchie, pe care i-am executat din această ultimă condamnare, am avut momente grele, mai ales la Aiud și canalul Dunăre-Marea Neagră, când îmi încolțea ideea sinuciderii, dar speranța că s-ar putea să scap mai devreme, mă reținea în viață. Cred că dacă cineva ar fi reușit să mă convingă în mod absolut că voi face toți cei 7 ani, m-aș fi aruncat în fața unui tren de pe liniile canalului. Dar speranța era totdeauna mai puternică. Din totalul celor arestați la Suceava a fost un singur achitat de la Bacău, studentul Micu Petru, fost mai demult faima Liceului Ferdinand, unde în fiecare an era absolventul cu cea mă mare medie pe școală. Dar pe parcurs a devenit alcoolic, din ce în ce mai accentuat. Nu i s-a putut găsi nici o vină. Fusese arestat de securiștii băcăuani la București, pe stradă, și adus la Suceava, doar se vor găsi ceva elemente de vinovăție, dar n-a fost chip, el se ocupa numai de băutură. Fusese eliminat din căminul studențesc din cauză că furase hainele unor colegi și de atunci vagabonda și cerșea. Am crezut că acestuia îi va folosi detenția, pentru că în cei doi ani cât a stat la Suceava se va fi dezintoxicat de alcool, dar nu a fost așa, pentru că imediat ce a ieșit s-a apucat iar de băut. A murit peste câțiva ani, în timpul iernii, pe o bancă din parc, pentru că își vânduse pentru băutură hainele procurate de un frate a lui.

Odată condamnați, am început execuția pedepsei la Suceava, de unde urma să fim repartizați ulterior în penitenciare de execuție îndelungată. Penitenciarul Suceava era instalat într-o aripa a clădirii, construită de austrieci, despărțit printr-o ușa metalică de Tribunalul județean. Majoritatea oamenilor aveau condamnări grele, iar unii au început să-și piardă speranța că se vor elibera în curând, la sosirea americanilor. Datorită și hranei, care a început să fie mai slabă, și a grijilor, oamenii începueră să slăbească fizic și în conștiința lor să-și facă loc speranța că s-ar putea întreprinde ceva pentru scurtarea pedepsei. Psihologii securității asta și așteptau. S-au strecurat în închisoare câteva cărți de doctrină comunistă de ale lui Lenin și Stalin, care erau citite și comentate. Mai mult de 75% din totalul deținuților erau elevi și studenți, deci tineri pentru care convingerile puteau evolua mai ușor decât la maturi. La un moment dat s-a format un comitet al reeducării, format din 4 persoane, din care făceau parte celebrii Țurcanu, Bogdanovici și Livinschi.

Trebuie să spun de la început că acest comitet a stat la baza acțiunii de reeducare începută la Suceava ca acțiune de informare ideologică neviolentă și continuată apoi la penitenciarul Pitești, drept cea mai violentă și îngrozitoare experiența teroristă din istoria detenției românești și europene, neavând echivalent decât în unele manifestări ale rafinamentului terorist chinezesc. La Suceava și eu am fost consultat de mai multe ori de cei angajați în acțiunea de reeducare, ca unul care aveam mai multe cunoștințe decât ei în domeniul economiei politice, doctrinelor economice, etc. învățate în facultate. La un moment dat s-a hotărât de câțiva tineri să se constituie și în camera mea un comitet de reeducare, pentru că eram vreo 20 persoane. M-am trezit că m-au ales pe mine președinte. Pentru a scăpa de această misiune am profitat de faptul că unul din locatarii camerei, învățătorul Chivu, din Săucești, s-a opus acestei acțiuni, spunând că din experiența pe care o are el din Rusia nu cunoaște nici un caz în care să se fi redus pedeapsa cuiva pentru motive de reeducare ideologică și, deci, ea este inutilă. Eu, pentru a mă eschiva de la președinție, am spus că nu pot primi, dacă nu este unanimitate. Drept urmare, informatorii din camera mea au spus că Chivu este vinovat că nu s-a putut organiza reeducarea și l-au mutat din cameră, în altă aripa a clădirii, unde erau cei care se opuneau deschis reeducării. Cei din acest spațiu aveau același regim cu ceilalți, dar au fost grupați pentru a nu se isca certuri între tabere. De altfel, până la acea dată nu fuseseră schimbate vechile cadre ale penitenciarului, fiind tot cei de pe vremea lui Antonescu și care se țineau pe linia strictă a legalității. De asemeni și la Gherla, în lagăr, erau tot vechile cadre și conform unui regulament vechi, în ziua de Crăciun 1947, ni s-a servit la toți, câte 1/2 litru de vin, chiar dacă ciorba era varză murată fiartă. Pentru a susține reeducarea, Ministerul de interne a trimis doi observatori pentru a se informa și a trage concluzii, care stăteau de vorbă cu protagoniștii reeducării în mod discret, în curtea penitenciarului și luau note. Îmi amintesc numele unuia din ei: Papuc. Probabil, pe baza concluziilor acestora s-au stabilit strategiile reeducării violente de către specialiștii KGB din MI.

Pot, deci, afirma că am asistat la prima fază a reeducării ideologice nonviolente de la Suceava, în anul 1949, după care a urmat împrăștierea deținuților condamnați la diferite penitenciare după criteriul ocupației, astfel: studenții la Pitești, elevii la Târgșor, intelectualii - funcționarii la Aiud, muncitorii și țăranii la Gherla, iar femeile la Mislea. Această repartizare s-a produs în toamna anului 1949. Mai târziu, după vreo 4 ani, s-a făcut o altă repartizare a deținuților, după criterii politice, revenind în special legionarii numai la Aiud, pentru că s-a constatat că reușiseră să prolifereze în închisoare, făcând noi adepți din rândurile altor formațiuni politice, cum a fost cazul la mina de plumb Baia Sprie, unde făcuseră vreo 40 de noi simpatizanți. Din toate cazurile de condamnări pronunțate de către completul de așa ziși magistrați militari de la Suceava, ce m-a impresionat mai mult a fost cazul unui grup de elevi din ultima clasă (a opta) a liceului din Botoșani, care, după arestările din 14 mai 1948, avînd un coleg arestat la poliție, au hotărât să-i trimită acestuia un pachet de țigări la închisoare. Pachetul de țigări, atunci, costa 20 lei și elevii au contribuit fiecare cu câte un leu. Cineva dintre ei a informat însă securitatea și au fost arestați toți cei 20 elevi, pentru ajutor legionar și condamnați la câte un an închisoare. În realitate au făcut aproape doi ani, pentru că nu le putea da drumul până nu plecau toți din Suceava, la alte închisori. Am stat pe prici (pat comun din scânduri așezate pe capre cu lungimea camerei) cu unul dintre ei, Simionescu, fiul unui profesor de liceu, care se chinuia pentru că suferea de ciroză. Deși îi expirase pedeapsa, l-au dus în ultimă instanță la spital sub pază, pentru că nu venise lista cu eliberați de la București și am auzit că a murit la Spitalul din Suceava, ca deținut.

La Suceava au fost aduse și fete, eleve și studente, care au fost torturate la fel ca băieții. Când eram liber, înainte de 11 august 1948, am auzit despre torturile la care a fost supusă eleva Lipan Ecaterina, fiica unui negustor cunoscut din Bacău. De asemenea, eleva Dunea, din Botoșani, mi-a povestit istoria ei după liberare. Intrase muncitoare la o întreprindere, dar era mereu tracasată de securiști, să le dea bilete cu informații de la locul de muncă. Probabil o obligaseră, la ieșirea din închisoare, să facă o asemenea declarație. Pentru a scăpa de aceste obligații s-a transferat la fabrica de rulmenți Bârlad, deci în alt județ și lucra acolo ca muncitoare. Peste vreo două luni a venit reprezentantul securității din Botoșani și a luat-o forțat înapoi. După câteva luni s-a întors iar la Bârlad. Iar s-a repetat figura, reprezentanții Securității Botoșani aducând-o acasă. La a treia fugă s-a căsătorit cu un muncitor din fabrică și acesta, fiind din Bacău, a adus-o acolo și astfel a ajuns să-mi povestească istoria ei. Se vede, de aici, câtă nevoie aveau securiștii de informatori. Soțul acestei femei este un prieten al meu și astfel ne-am cunoscut. Au astăzi două fiice, amândouă inginere, căsătorite în Apus.

 În total, din județul Bacău au fost arestate și condamnate aproximativ 100 persoane, din care activitate legionară propriu-zisă desfășuraseră mult mai puțini, majoritatea fiind condamnați pentru tăinuire, omisiune de denunț sau pentru că au cântat cântece legionare, etc. Nu a fost nici o acțiune de luptă directă cu securitatea sau alte acțiuni de sabotaj sau terorism.

 Cu toate acestea a existat și o acțiune concretă pentru pregătire de luptă, în eventualitatea că va fi nevoie, și iată faptele: imediat ce au intrat în oraș trupele sovietice, în august 1944, singura unitate militară rămasă în Bacău a fost cea de pompieri. În curtea acestei unități au început să fie strânse armele abandonate de trupele în retragere, cuprinzând tot felul de armament, care nu era inventariat de nimeni. Un grup de tineri FDC-iști s-a hotărât să aleagă din acest material ceea ce credeau că e mai bun și să-l depoziteze în Munții Uturea, comuna Solonț, într-o poiană unde era și o stână a pădurarului Ungurașu, tatăl studentului Ungurașu, fruntaș legionar. Au format o echipa de încărcători, ajutați de un ostaș din unitatea de pompieri, Sărăcuțu, și de fiul căpitanului comandant al unității de pompieri, elev în ultima clasă de liceu, membru al FDC. Au încărcat noaptea câteva căruțe cu armament, pe care le-au transportat cu bine la locul de destinație. Acolo, Ungurașu și alți câțiva au săpat în pământ un adăpost, l-au pardosit cu bârne și l-au acoperit cu pământ, după care au uns toate părțile metalice ale armamentului cu vaselină, le-au depozitat înăuntru și au încuiat portița. După reorganizarea din 1946 a Mișcării legionare, au fost numiți doi responsabili cu acest depozit: studenții Mircea Motei și Parizianu Paris, zis Gioga, amândoi din Moinești, oraș la 15 km de Solonț. Planul cu amplasarea depozitului și numele responsabililor au fost comunicate în Apus, la reședința lui Horia Sima, prin curier. Securiștii români, sprijiniți din plin de KGB, au reușit să se infiltreze printre refugiații români și să le afle toate secretele, cu ajutorul șantajului asupra familiilor din țară. Mircea Motei fusese refugiat în Apus, cu ceilalți fruntași legionari, și după ce terminase un curs intensiv de emisie-recepție, la Viena, a fost parașutat, în 1945, în România, împreună cu alții. Nu a fost prins și se înscrisese la o facultate din Iași.

 La 14 mai, când s-au efectuat marile arestări, aceste lucruri erau deja cunoscute de securitate. Odată cu ceilalți legionari au fost arestați și Motei și Parizianu. Deși securiștii știau deja de acest depozit, pentru distracție s-au apucat să-i tortureze pe cei doi, pentru a afla secretele lor și a început o întrecere între torționarii de la Bacău și cei de la Suceava. Motei a fost anchetat la Bacău și Parizianu la Suceava, să vadă care va vorbi primul din cei doi. Se pare că cei de la Suceava au avut câștig de cauză, pentru că Parizianu și-a pierdut mințile în timpul torturii, cu toate că era un tip foarte solid și rezistent, ca de altfel și Motei. Motei avea calitatea că în timpul torturii își pierdea cunoștința și leșina. Urmau tratamentele cu turnatul găleților de apă pentru trezire și alte metode de aflarea adevărului.

După ce au obținut de la cei doi declarațiile cu amplasamentul depozitului de armament, a urmat descinderea spectaculoasă la locul incriminat.

Dar mai apar unele episoade palpitante: în momentul arestării din 14 mai nu au fost prinși chiar toți legionarii și unii au scăpat pentru moment și după aceea s-au ascuns, încercând să dispară undeva ori în țară ori în străinătate. Printre cei necapturați de securitate erau macedoneanul Mihai Erguveanu, studentul Eugen Berza, Ghiță (Gh.) Ungurașu, studentul din Solonț, și Petru Baciu, șeful organizației legionare județene. Dintre aceștia, primii doi s-au întâlnit în poiana depozitului de armament și voiau să plece în Dobrogea, unde Erguveanu avea rude și considera că se pot ascunde. Pentru moment, Ghiță Ungurașu plecase acasă la părinți, să-și ia rămas bun și întârziase plecarea cu o oră. În poiana Munților Uturea erau numai Erguveanu și Berza. Berza avea asupra lui o pușcă mitralieră cu încărcătura necesară. Tocmai atunci securitatea Bacău a hotărât să dea lovitura la depozitul din munți. Au legat pe Motei și Parizianu, cu cătușe și lanțuri de mâini și picioare și au pornit atacul asupra poienii, sprijiniți de vreo două plutoane de soldați, care au înconjurat poiana și se apropiau în salturi de depozitul de armament. Inițial, lui Berza i s-a părut că aude un zgomot, dar Erguveanu a dezmințit, afirmând că este un foșnet de la ploaia subțire, de care ei se adăposteau sub un copac. Peste câteva momente au apărut soldații din toate direcțiile. Reacția lui Berza a fost: ?Nea Mihai, eu trag!? La care Erguveanu i-a răspunns: ?Nu trage! Nu vezi că suntem înconjurați?? Trupele s-au apropiat în liniște, au capturat pe cei doi, iar Zeltzer, Grinberg și Levenzon (acum își spunea Livezeanu) înaintau în spatele celor doi deținuți legații burduf. Se spune că Parizianu i-ar fi reproșat lui Berza de ce n-a tras în ei, pentru că mureau deținuții, dar mureau și securiștii din spatele lor.

Toate faptele relatate mai sus au fost rezultatul anchetei care s-a desfășurat la Suceava și obiectul dosarelor penale judecate de Tribunalul Militar Iași. La asemenea anchete nu se putea rezista, oricât de rezistent ar fi un om. Cei doi protagoniști, Motei și Parizianu, aveau o constituție atletică, erau tineri de 23-25 ani și erau pregătiți sufletește. Anchetatorii au avut grijă să-i maltrateze, dar să nu-i ucidă, pentru a putea afla cât mai multe de la ei. Experiența KGB-ului în această problemă era exhaustivă. Problema anchetatului era că el nu știa care este nivelul de informație al anchetatorului și acesta din urmă continua tortura, dozată până la limita de rezistență umană, până când scotae toate informațiile posibile. Mișcarea legionară era pentru comuniști foarte periculoasă, pentru că avea metode de luptă asemănătoare cu ei, fiind bine organizată, bazată pe subversiune, doctrină populist socializantă, care au făcut aproape nulă influența socialismului în România interbelică. Pactul de neagresiune Ana Pauker - Nicolae Pătrașcu (comandantul legionar din interior), care a avut loc prin 1945, a avut efecte defavorabile legionarilor, pentru că i-a deconspirat pe cei care au predat armele și materialele de transmisie cu care erau dotați de nemți, astfel încât comuniștii, care erau foarte slăbi la început, s-au consolidat. În general, pactul a fost respectat și de comuniști, pentru că nu am văzut pe nimeni condamnat pentru fapte petrecute înainte de 1 ianuarie 1946. Când eu am susținut inițial că am avut întâlnirea cu Erguveanu în decembrie 1945, securiștii au sărit în sus, că nu este adevărat, că a fost în ianuarie 1946. Nu aveam argumente nici eu și nu mai țineam precis minte când m-am întâlnit. Trecuseră doi ani și jumătate.

Armamentul din depozitul lui Ungurașu a fost scos din adăpost și cărat la Bacău. Cei care l-au văzut spun că devenise inutilizabil, ruginise tare, cu toată vaselina aplicată, pentru că se infiltrase multă apă. Erguveanu i-a făcut pe securiști să sape mult într-o zonă din Bacău, unde credea el că a fost ascuns armamentul de la rebeliune, dar cu toate scotocirile, nu s-a găsit nimic.

Parizianu și Motei au fost condamnați la muncă silnică pe viață (MSV) și au fost eliberați în urma decretelor de grațiere din 1964, adică după 16 ani, când, la cererea puterilor occidentale, au fost puși în libertate ultimii 30000 deținuți politici. Parizianu a murit prin 1991, Erguveanu prin 1970, Ungurașu prin 1978. Berza a urmat teologia după liberare și a fost preot până prin 1998, când a murit de ciroză. Pe Motei l-am văzut de la distanță la o ședință a Asociației foștilor deținuți politici, dar nu l-am recunoscut, decât din spusele unor colegi. Nu am putut sta de vorbă cu el. Nu mai știu nimic despre el de mai mulți ani.

În general, pedepsele aplicate erau cele indicate de securitate, tribunalul neavând altă sarcină decât de a respecta indicațiile primite. În cazul meu, am fost pedepsit pentru activitatea țărănistă și nu legionară, cum apărea în dosar. După liberare toți deținuții politici erau supravegheați de securitate permanent, prin securistul afectat la fiecare întreprindere, obstrucționat în căpătarea gradațiilor, primelor, etc. De exemplu, eu n-am primit niciodată primele bănești, care se mai dădeau unor salariați, dar nici nu mă așteptam la ele. Gradații am primit numai patru, în 20 ani, ca funcționar economic.

Dintre curiozitățile de la Suceava voi mai arăta una, caracteristică. Un student în ultimul an la Politehnică, avea mama în USA, căsătorită cu un senator american. Nu a plecat imediat în America, ci aștepta să termine anul ultim. A survenit arestarea și nu a mai putut pleca, cu toate insistențele mamei și ale soțului ei la nivel foarte înalt. Aceasta arăta îndârjirea cu care își urmăreau victimele, KGB-iștii români și sovietici.

Procesul de la Nürenberg nu și-a atins țelurile, acelea de a da un exemplu pentru aventurierii care mai încercau să comită crime împotriva umanității - deoarece chiar în completul său participau sovieticii - cel puțin tot așa de ticăloși ca și naziștii, și care au continuat  crimele încă mult timp, până la căderea lor, nederanjați de nimeni și fără frica de a suporta consecințele. Vezi cazul crimelor din România - Pitești și Canalul Dunăre ­ Marea Neagră, plus colectivizarea și altele nenumărate.