În toamna anului 1949 am fost duși la gara Suceava și îmbarcați, cam câte 100 de deținuți, în vagoanele dubă, care să ne transporte la penitenciarele de execuție. Până la gară ne-au transportat în camioane deschise și vedeam cu jind prunele coapte în pomii de pe marginea drumului. După o călătorie de 48 ore, înghesuiți în dubă, cei cu pedepse de peste 10 ani, cu lanțuri la mâini și picioare, am ajuns în sfârșit la Aiud. După ce am parcurs pe jos, în zornăitul lanțurilor, distanța de la gară la penitenciar, am intrat în curtea închisorii și după percheziția de rigoare și reținerea unor bagaje, ne-au introdus în celule.

În perimetrul penitenciarului principal Aiud se găsesc trei grupuri de clădiri:

I - Zarca, cea mai veche și insalubră construcție, unde erau fruntașii politici, cu celule având geamurile acoperite de un sistem de jaluzele, cu deschidere în partea superioară a geamului.

II - Clădirea din mijloc, pe atunci ocupată de deținuții de drept comun, cu camere mai mari și

III. Celularul, compus din 320 celule, plus 8 celule negre, fără geam și aerisire, situate la colțurile tehnice. Celularul era o clădire în formă de T, în care coada lungă a T-ului avea 20 celule de o parte (sud), 20 celule pe partea opusă (nord), iar în capul T-ului câte 10 celule la est și 10 la vest, în total 20 de o parte și 20 de cealaltă parte, deci tot 40 celule. Construcția era în sistemul P+3, deci la 4 nivele, 320 celule. Celula avea dimensiunea de 4 m lungime și 2 m lățime. Dușumeaua era din scânduri de brad, iar plafonul arcuit, cu arcada bine legată. Geamul era la o înălțime de doi metri, pentru a nu se uita afară deținuții. Construcția era din cărămidă veche, foarte bine uscată. Exista un sistem primitiv de încălzire de la niște țevi care treceau prin toate camerele, dar pe care nu l-am văzut să funcționeze vreodată. În celule am fost înghesuiți câte 6 deținuți și nu erau paturi, iar pe jos două rogojini uzate. Cinci din locatari s-au așezat pe rogojini cu capul la geam, iar eu, al șaselea, la picioarele lor, singur. În cameră erau două hârdaie cam de 30 litri fiecare, unul pentru apă și altul pentru dejecții, acoperite cu capac de lemn. Eram scoși o dată pe zi, dimineața, la WC, când schimbam apa și răsturnam hârdăul cu dejecții, spălându-ne fața și mâinile.

Pentru a putea dormi, eu am pus pe dușumea un așternut, lăsat la percheziție, probabil tocmai în acest scop, peste care paltonul împăturit, pe dos, aceasta constituind salteaua, iar pe deasupra o pătură veche a mea, peste care mai puneam haina. Și astfel m-am aranjat pentru iarna 1949-1950, când am fost mutat în câteva celule, dar cam cu aceeași organizare.

 Sub cap, drept pernă, am pus pantofii, peste care așesasem căciula moale și astfel am dormit în această primă etapă la Aiud. Aveam să plec și să revin încă de două ori.

 Problema cea mare era însă hrana. În prima lună se dădea, dimineața, o gamelă de terci, alcătuit din făină de porumb fiartă, în care se mai adăuga rația de zahăr, care era de 8 grame om/zi. Era cea mai gustoasă mâncare pe care am întâlnit-o în pușcărie. Dar asta ca să avem o amintire frumoasă, pentru că peste vreo lună de zile au suprimat terciul, nemaiprimind nimic dimineața, tot timpul cât am mai stat la Aiud. Ni se servea o ciorba de arpacaș sau fasole, în care eu puteam să număr până la 30 boabe de fasole și 60 boabe de arpacaș. Și le număram regulat. La împărțitul pâinii între ocupanții unei celule erau mai multe sisteme. Ni se dădeau în fiecare zi în celulă 6 porții de pâine, tăiate de la bucătărie, deținuții nu aveau voie să aibă cuțite. În unele celule se alegea pâinea în mod succesiv de fiecare, în sensul că se stabilea ordinea oamenilor de către noi și la fiecare îi revenea rândul o dată la 6 zile să fie primul. În alte celule se făcuse o balanță din așchii de lemn, cu care se putea aprecia precis care felie de pâine este mai grea și care este următoarea ca greutate. În unele celule, oamenii nu aplicau ultima formulă, considerând că este sub demnitatea lor să aleagă acest sistem. Eu am făcut, într-o astfel de celulă, o balanță cu care cântăream bucățile de pâine ulterior alegerii după ochi și demonstram cu cât s-a înșelat fiecare. Dar hrana care ni se servea era absolut insuficientă și am ajuns, în iarna și primăvara anului 1950, că au început să ni se umfle picioarele și, după aceea, tot corpul, la tot mai mulți tineri. Și tinerii sub 30 ani reprezentau 90% din ocupanți. În această perioadă, foarte grea, mureau zilnic între 5 și 10 oameni, după cum afirmau locatarii celulelor de la parter, care vedeau noaptea pe gardienii care transportau cadavrele. Directorul penitenciarului era Koller, evreu, fost luptător în Spania, care totuși începuse să ia unele măsuri și anume să dea dădea un supliment de lapte la cei care începeau să se umfle (Cașexie). Pentru asta a eliberat ultimul etaj de pe celular și a dus acolo pe cașectici, fără să îmbunătățească însă hrana la ceilalți. S-a ajuns că a golit și etajul penultim și l-a umplut cu cașectici, rămânând numai etajul 1 cu oameni normali, printre care eram și eu. Între timp se scoteau oameni la fabrica din interiorul penitenciarului, unde se confecționau paturi pentru pușcării și spitale, din fier cornier și balot metalic. La început se apela la meseriași și numai când aceștia s-au terminat au început să scoată pe oricine și așa am ajuns și eu la fabrică. Acolo mâncarea era ceva mai bună, se dădea 1/2 kg pâine pe zi și o ciorbă ceva mai groasă. Toți care lucrau în fabrică locuiau în celulele de la parter. În timpul iernii, aripile nordică și răsăriteană ale celularului erau o calamitate, pentru că aici geamurile celulelor nu se dezghețau cu lunile din cauza frigului, în timp ce geamurile cu orientare spre sud și vest erau tot timpul dezghețate în timpul zilei. Eu am început să lucrez la montat barele din balot, ce erau deja tăiate, găurite prin alte operații și pe care trebuia să le nituiesc. Norma era de 12 paturi pe zi, pe care uneori le puteam realiza. O bucată de timp am lucrat la prese, unde învârteam niște brațe mari care tăiau în barele de cornier triunghiuri pe una din laturi, făcând posibilă îndoirea cornierului pentru a forma dreptunghiul patului, care apoi se suda la îmbinare. Conform regulamentului penitenciarelor, deținuții trebuiau scoși la plimbare zilnic o oră sau două. Pe noi, la Aiud, ne scoteau la plimbare cam o dată la trei zile și numai câte 5 minute, când trebuia să ne învârtim în cerc, în jurul unui rond de flori cu capul în jos, cu mâinile la spate și 5 m distanță. Un specialist KGB-isto-securist ne studia de la distanță, să vadă cât mai rezistam. Odată, când eram numai piele și oase, nemaiexistând mușchi pe corp, cu o greutate sub 50 kg, mi-a venit să râd văzându-l cu câtă atenție ne studiază. Imediat m-a trimis la celulă drept pedeapsă că am zâmbit în front.

În timpul marii foamete de la Aiud, pe lângă fenomenele fizice (cașexie) au apărut și fenomene psihice, cum ar fi discuția toată ziua numai despre mâncăruri rafinate și în timp ce unul povestea, ceilalți ascultau cu gura căscată. După câtva timp se lua măsura să nu se mai discute așa ceva și se respecta o bucată de timp, după care o luau de la început. Tot pe linie psihologică era fenomenul certurilor dintre deținuții aceleiași celule. Se ajungea că nu vorbeau unii cu alții sau se urau în urma unor atitudini sau păreri, care unora li se păreau imorale sau inacceptabile. Desigur erau și colective cu moralul ridicat, în special de legionari, care aveau o linie mult mai solidă a echilibrului psihic. Norocul era că niciodată nu stăteam prea mult într-o celulă, că mereu se schimba cineva. Unii se transferau la anchete, la alte penitenciare, se liberau, sau direcția avea nevoie să bage un turnător etc. Turnătorii erau puțini, pentru că în condițiile de la Aiud erau ușor de recunoscut și nu aveau spor. Când venea cineva nou era sărbătoare și era întrebat imediat tot ce știa despre venirea americanilor, chiar dacă de acum înainte se cam pierduse speranța. Unii cunoșteau conținutul unor filme sau cărți citite ori ascultate în celulă și le reproduceau când se mutau în altă parte. În această perioadă am stat la un moment dat în celulă cu viceamiralul N. Păiș, care scria în timpul războiului cronica maritimă a frontului în ziarul Universul. Auzisem despre el că a făcut parte din masonerie și am încercat să-l trag de limbă, dar n-am aflat nimic. În altă celulă am stat cu câteva personalități, de la care trebuia să aflu multe informații despre viața Bacăului, dar nu am avut noroc, deoarece i-au mutat după trei zile din celula mea. Este vorba de fostul ministru de finanțe, Mircea Cancicov, și de inginerul Filderman, ambii băcăuani celebri. În această celulă mai erau medicul Dumitrescu, din Buzău, și generalul Negrei, din Vaslui, cu care am stat mai mult.

 Generalul Negrei a povestit că a participat, în 1912, ca reprezentant al beneficiarului de tunuri de la uzinele Krupp, în Germania, unde s-a bucurat de un tratament deosebit. Era membru marcant în Partidul Național Țărănesc și la niște alegeri, pe când mergea cu șareta personală, un agent electoral advers i-a oprit calul și a vrut să-l agreseze. A scos pistolul și l-a împușcat mortal. La proces s-a apărat ca fiind în legitimă apărare și a fost achitat. Doctorul Dumitrescu, din Buzău, era suferind grav de inimă și consuma zilnic câteva picături dintr-o sticluță de Digitalină, trimisă de acasă, înainte de 14 mai 19,48 dată de la care s-a întrerupt orice legătură a deținuților cu familiile. Era problema ce se va face când se vor termina picăturile, pentru că de la infirmeria penitenciarului nici vorbă să dea la cineva medicamente în acea perioadă. Totuși, peste vreo 3 ani, am întâlnit, ca deținut, un nepot al acestui doctor, la canal, și care mi-a spus că unchiul lui, care avusese o condamnare de 5 ani, se liberase și a supraviețuit fără Digitalină, pentru că organismul se adaptase din cauza regimului alimentar restrictiv.

Și acum povestea lui Mircea Cancicov. A făcut liceul la Bacău, unde figura pe lista premianților, șefi de promoție, de prin 1910. A urmat apoi Facultatea de drept la Sorbona, unde a fost tot șef de promoție. Ministru de finanțe în guvernul Tătărăscu, între 1933-1937, era de profesie avocat și a profesat la Bacău, dar a apărat și pe regele Zogu al Albaniei într-un litigiu cu Statul român, pentru o moștenire a soției acestuia (dintr-o familie de boieri moldoveni), prin anii 30. Suferea de o deformație a șirei spicării, care era în formă de ?S? în paralel cu spatele și nu ghebos. A fost coleg la Sorbona cu președintele Franței, al cărui nume nu-l mai țin minte și care a urmat după prima descăunare a generalului De Gaule. Acest președinte i-a trimis lui Cancicov, prin ambasada Franței la București, câte un pachet lunar în greutate de 20 kg cu alimente, până la data de 14 mai 1948, când s-a produs interdicția totală de corespondență. În toamna anului 1940 se afla în Italia, la moșia unui alt coleg al său de la Sorbona. În acest timp a primit o telegrama din România, de la generalul Antonescu, șeful statului, să vină urgent în țară. Colegul italian avea unele suspiciuni și i-a cerut să nu dea curs invitației. În același timp a apelat la o ghicitoare în care avea mare încredere și aceasta a spus la fel: că îl așteaptă o mare nenorocire. Deoarece Cancicov voia să plece, totuși, colegul sau a oprit plecarea trenului în acea seară, pentru că era cap de linie, socotind că îl va putea convinge până a doua zi. Dar nu a reușit și Cancicov a venit în țară, unde Antonescu l-a numit ministru de finanțe, ca specialist în guvernul unde Horia Sima era vicepreședinte. În legea criminalilor de război comunistă se specifica faptul că oricine a fost ministru în timpul lui Antonescu este considerat criminal de război, indiferent de cât timp a funcționat și dacă a dăunat cuiva. Cancicov fusese condamnat la 20 ani ca criminal de război și avea să  moară la Aiud, peste câțiva ani.

 Celalalt băcăuan celebru, inginerul Filderman, făcea parte dintr-o celebră familie de industriași evrei din Bacău. Tatăl lor, întemeietorul industriei, le-a repartizat la fiecare din cei trei fii câte o fabrică, spre a o exploata și dezvolta. Cel cu care am stat câteva zile în celulă era absolvent al celei mai celebre politehnici din Europa interbelică și anume Charlotenburg, de lângă Berlin, în specialitatea pielărie-încălțăminte și fusese proprietarul fabricii de încălțăminte, care pe vremea comuniștilor se numea ?Partizanul". În 1938, tânărul proprietar a modernizat fabrica, construind încă un pavilion cu două etaje, mult mai mare decât cel vechi și aducând cele mai moderne utilaje din Marea Britanie, pe care eu le-am văzut funcționând în 1971, când am fost salariat pentru 6 luni al acestei fabrici.

 Un alt frate a moștenit, cum am amintit, o moară sistematică, modernizată tot în epoca de maximă dezvoltare a industriei și economiei românești din 1938. Se spunea despre aceasta că este cea mai modernă din sud-estul Europei, dar în toamna anului 1947, când se profila spectrul confiscării de către stat a tuturor industriilor, moara Filderman a luat foc, așa de puternic, încât nu s-a putut salva nimic. În silozul morii se găseau, adăpostite de comuniști pe vremea foametei, 170 vagoane cu grâu, care a ars și el. Moara avea din construcție un sistem de declanșare automată a dispozitivelor de stingere, în caz de incendiu. Dar din întâmplare (sau intenție) bazinul de alimentare cu apă a dispozitivului era gol de câtva timp, așa că a ars totul. Proprietarul era plecat din Bacău de vreo 10 zile, deci avea alibi perfect, dar pe comuniști nu-i poți amăgi așa ușor. Au dat ordin să fie arestați toți cei trei frați Filderman și s-a trecut la acțiune. Doi dintre ei au reușit să treacă frontiera în Apus și au pus mână pe unul singur, care era proprietar la fabrica de încălțăminte și nu avea nici o legătură cu moara. L-au condamnat la 20 ani pentru sabotaj. Nu mai știu nimic despre el și nici despre ceilalți.

La liberarea din Gherla, în februarie 1948, am găsit acasă, adus de frații mei mai mici, grâu din resturile întinse la uscat pe asfaltul unor piețe din Bacău. Era așa de ars și mirosea a fum, de nici găinile nu voiau să-l înghită.

În aranjarea deținuților în celule, conducerea penitenciarului a încercat o formulă ideală pentru limitarea schimbului de cunoștințe, informații și îmbogățirea orizontului cultural prin următoarea formulă: instalezi într-o celulă numai avocați, alături numai medici, în alta numai preoți, în alta numai profesori de geografie etc. Sistemul mai avea mici fisuri, pentru că la mine în celulă eram patru avocați și doi preoți. Se întâmplase că nu găsiseră un număr exact de avocați să umple două celule și i-au amestecat cu resturile de la alte categorii. Nimic nu poate fi perfect. Numai că ordinea aproape perfectă, stabilită cu multă trudă și devotament de specialiștii securității, n-a putut ține mai mult ca alte mutații. Au început din fiecare celulă să plece la canal, alții în alte închisori, etc. Și munca laborioasă a devotaților trepăduși comuniști a rămas doar o intenție neisprăvită.

La Aiud am mai stat câtva timp în celulă cu un profesor de științe naturale și de la el am învățat schema de organizare a speciilor de plante, pe familii, gen și specie, astfel că peste vreo 10 ani, acasă, am confecționat un ierbar cu vreo 500 de specii, folosind determinatorul botanic Mica floră ilustrată de Prodan și Buia, pe care-l păstrez și astăzi.

Informații inedite am căpătat despre macedo-români de la un armân (cum își spun ei), născut în Grecia și care a urmat unul din cele două licee comerciale din Salonic, care funcționau în limba română, întreținute de statul român, în urma unei convenții cu statul grec. În primul rând, el a fost căsătorit de tatăl său când era de un an. Conform tradițiilor strămoșești, părinții care aveau copii de sex opus, puteau să hotărască pe cine vor avea odraslele lor soți, când vor fi mature. Când a ajuns mai mare el știa care va fi soția lui. Într-adevăr, când a terminat școala și armata s-a căsătorit cu cea destinată de părinți, pe când era mic. La ei nu era admis divorțul și aceasta era o lege respectată cu sfințenie. Dealtfel, respectarea acestor tradiții a făcut ca acest popor să-și păstreze ființa printre străini, timp de secole. Tot acest macedo-român povestea cu câtă mândrie mergea el în portul Salonic, împreună cu alți colegi, în momentul când acolo acostau vreuna din cele patru nave românești, care făceau croaziere în toată Mediterana, până în Belgia sau Germania. Erau de departe cele mai elegante și punctuale nave de pasageri care acostau în Grecia. După terminarea liceului comercial, armânul nostru a urmat Academia de studii economice din București și s-a stabilit în România cu familia. În vremea guvernării țărăniste din 1929 s-au colonizat în cele două județe din sudul Dobrogei, Durostor și Caliacra, un mare număr de macedo-români, aduși din Grecia și mai ales din Bulgaria, unde se împăcau foarte greu cu bulgarii. Li s-a atribuit la fiecare familie câte 10 ha teren agricol și 30000 lei pentru construit casă, ceea ce i-a făcut foarte mulțumiți. Măsura a fost contramandată de primul-ministru I. Gh. Duca, în 1933, care a adus, în schimb, evrei persecutați de Hitler. Între asasinii lui Duca au fost doi macedo-români: Karanica și Belimace (Nikadorii).

Tot în această perioadă am întâlnit, la Aiud, un caz deosebit și anume un bucureștean în vârstă de 30 ani, cu părul complet alb. Povestea lui era următoarea: el fusese legionar și pe vremea lui Antonescu era o lege drastică, în care se prevedea că acel care va fi găsit cu port ilegal de armă, va fi condamnat la moarte. El avea un pistol rămas de la rebeliune, pe care-l ascunsese într-o sobă. Cineva a informat poliția, care a făcut percheziție și a găsit pistolul. În câteva zile a fost dus la Tribunalul Militar, care l-a condamnat la moarte. Urma în scurt timp să aibă loc execuția. Într-o singură noapte înaintea execuției a albit complet. A doua zi, un frate al său, negustor, a reușit să-i comute pedeapsa în MSV. Tot el povestea că mai târziu, în vremea comuniștilor, ca să nu mai fie arestat, a trecut granița în Jugoslavia, cu gândul să ajungă în Apus. A fost prins de sârbi și aruncat peste graniță. Dar nu în România, ci în Bulgaria. La graniță nu l-au prins bulgarii, dar pe drum, necunoscând limba lor, a fost identificat, băgat la arest și tratat, împreună cu alți patru români, în mod mizerabil. Li s-a pus mâncarea în tineta pentru dejecții. Au refuzat-o și au stat flămânzi patru zile, până au fost predați românilor, care i-au condamnat pentru trecerea frontierei la câte 10 ani închisoare. Voi mai relata un caz întâlnit la Suceava și Aiud. Un tânăr inginer chimist, după absolvirea Facultății de chimie industrială a fost numit inginer șef la o fabrică de zahăr. A dat rezultate foarte bune, până când au venit arestările, fiind și el găsit vinovat pentru niște relații cu dușmanii comuniștilor. A fost condamnat la 20 ani închisoare. La Suceava am stat câtva timp cu el în cameră și l-am rugat să ne explice cum se fabrică zahărul. Ne-a descris procesul cu lux de amănunte, indicând toate reacțiile chimice ale materialelor folosite, în mai multe prelegeri eșalonate pe zile. Deși era o materie aridă, fiind cu mintea odihnită am receptat cu mult interes expunerile făcute atunci. Peste vreo 3-4 ani, după ce m-am întors de la canal, am ajuns din nou cu acest inginer în celulă și i-am cerut să repete expunerea de la Suceava, asupra fabricării zahărului. A răspuns, că nu mai poate face acest lucru, deoarece a uitat aproape totul în perioada de foamete și chinuri de la canal și Aiud.

După vreo 3-4 luni de lucru în atelierele din Aiud, în care am avut mult de furcă cu dantura, care mă durea din cauza schimbărilor de temperatură, până s-a adaptat, am fost chemați un număr de vreo 300 dintre noi și pregătiți să mergem la Canalul Dunăre-Marea Neagră.