După ce ne-au dat toate bagajele care mai rămăseseră, după jafurile făcute de magazionerii militari în lucrurile noastre, am fost îmbarcați în trei vagoane dubă, cu hrană rece pe două zile, constând în pâine, marmeladă și slănină sărată. Acolo am stat înghesuiți trei zile, până am trecut Dunărea și am ajuns la colonia cea mai mare a canalului și anume Poarta Albă. Aici erau în mod constant cam 12000 deținuți, spre deosebire de celelalte vreo 15 colonii penitenciare de pe canal, care aveau efective între 5-7 mii oameni. Aici au fost triați cei cu condamnări sub 5 ani, repartizați în diferite colonii, iar cei cu condamnări între 5-10 ani, cum eram eu, la colonia ?Peninsula", situată în satul Valea Neagră, comuna Ovidiu, având un efectiv aproximativ de 6000 deținuți. După ce am stat o noapte la Poarta Albă, am fost transportați cu camioanele la Peninsula. Aici am stat câteva zile în carantină, lucrând pentru bucătărie, la curățat de morcovi sau cartofi, din care unii ne-am înfruptat cam peste măsură din cauza foamei, consumându-i cruzi. La canal au fost aduși deținuți cu condamnări între 1-10 ani, iar cei cu peste 10 ani au ajuns la minele de plumb de la Cavnic, Vadul Nistrului și Baia Sprie.

Munca la Canal a fost cea mai grea perioadă a detenției mele de 8 ani, în special anii 1950-1952, întrucât al treilea, 1952-1953, aș putea spune că a fost cel mai bun. Se va vedea pe parcurs de ce.

Am fost repartizat la o brigadă cu un efectiv de 80 oameni, care dormeau toți într-un singur dormitor, pe priciuri supraetajate, pe 2 nivele, pe care erau saltele de paie. Dar înghesuiala era așa de mare că nu te puteai întoarce de pe o parte pe alta. O baracă era construită din scânduri duble, cu pereții umpluți cu un izolant și acoperite cu carton asfaltat, avea 4 dormitoare aidoma celui descris mai sus, deci patru brigăzi cu patru brigadieri și patru pontatori. Brigadierii și pontatorii dormeau în camere separate. O baracă avea forma literei H mare, în fiecare din cele 4 capete ale hașului fiind câte o cameră mare, iar pe linia de unire a celor două brațe se găseau camerele mici, separate, ale brigadierilor și pontatorilor. Brigadierul de la brigada mea se numea Drăgănescu și fusese în viața civilă plutonier de jandarmi. Era cotat ca un om acceptabil, față de alții mult mai răi. De remarcat că la Peninsula, majoritatea brigadierilor fuseseră foști jandarmi sau polițiști. Brigadierii erau organe ale administrației și aveau dreptul de viață și moarte asupra deținuților. Erau brigadieri care aveau mai multe crime la activul lor, cum ar fi Matei Vasile sau Zubrinschi. Primul era deținut de drept comun, celalalt fost plutonier de jandarmi, despre care am aflat că acum este în Statele Unite și o face pe eroul.

 La fiecare baracă erau, pe holuri, robinete cu apă potabilă la jgheaburi, pentru spălat, plus niște dușuri pentru vară. Rația de pâine era de 750 g pe zi, iar ziua de muncă de 12 ore, plus corvezile când ne venea rândul. Barăcile erau deja construite când am ajuns eu acolo, așa că am fost scutit de această corvoadă. La unele șantiere deja se lucra în regim de 8 ore pe zi, care s-a introdus până la urmă, la cea mai mare parte a lucrărilor, din cauza celor 3 schimburi.

Primul șantier cu care am făcut cunoștință a fost fabrica de cărămidă, care era în curs de construcție, la vreo doi km distanță de colonie. Era o vreme de toamnă, ploua mărunt și eu trebuia să transport câte 5-6 cărămizi ude la locul de zidit, îmbrăcat cu hainele și încălțămintea mea de acasă și țin minte că oftam la fiecare încărcătură, oricât încercam să mă stăpânesc. Era pe mine un palton căpătat de pomană, de la un coleg căruia îi murise o soră, când eram în ultima clasă de liceu, că al meu fusese furat de cineva în școală. Cu acest palton făcusem facultatea, trei ani de avocatură (nu câștigasem bani pentru a-mi cumpăra altul) și, la Aiud, cum am arătat, îl transformasem noaptea în saltea de dormit. Era dintr-o stofă bleumarin, făcând parte din uniforma străjerească. A fost distrus complet la lucrările canalului, pentru că se lucra numai cu hainele noastre. Lucru valabil și în privința hranei de acasă, pentru că după 3 luni s-a dat voie să scriem câte 8 rânduri, ca să cerem haine și câte 5 kg de alimente pe lună. În afară de cele 750 g pâine pe zi, restul hranei era lipsită de valoare nutritivă, fiind când varză fiartă, când ceapă fiartă, rar alimente consistente cum ar fi arpacașul, fasolea sau cartofii, ca să vorbim de alimentele obișnuite în pușcărie. În aceste condiții, hrana noastră era total insuficientă, începusem să slăbesc mai mult ca la Aiud, putând ușor să numeri coastele sau să vezi grosimea oaselor de la picioare. După vreo lună am trecut la alt șantier, unde trebuia să cărăm cu roaba pământ și să-l depozitam la vreo 70 m distanță, în afara traseului canalului. Munca la roabă era considerată cea mai grea, din toate cele de la canal. Norma era 4 mc de dislocat și transportat în cele 12 ore de lucru. La prânz, ni se aducea pe șantier, cu o căruță, hrană, care trebuia consumată în 1/2 oră. Când plecam dimineața, luam cu noi lingura și cratița pentru a servi prânzul. Foarte puțini puteau îndeplini această normă și cei care o realizau primeau un fel de salariu, 15% din veniturile pe care le primea colonia de la Direcția generală a canalului. Distribuirea acestor mici venituri, din care 5% se depuneau la CEC, se făcea de brigadier și pontator, care mai aveau în vedere și criterii neproductive, cum ar fi ciripeala (turnătoria), astfel că nu era dreptate nici aici la pontaj. Unii brigadieri, ca să fie evidențiați cu productivitate mare, pontau pe câte un fruntaș cu câte 3-4 norme pe zi, luate de la alți muncitori oropsiți. Comandantul coloniei penitenciare se numea Georgescu și se înțelegea bine cu cealaltă bestie, ofițerul politic Chirion. Atmosfera în brigadă era apăsătoare, fiindcă era o adunătură în care funcționa din plin lupta de clasă, muncitorii și țăranii căutând să dea vina pe intelectuali; că din cauza lor au ajuns ei în pușcărie, că ei i-au amăgit că vin americanii și alte scorneli. Funcția de avocat și preot erau o agravantă. Cam 25% din ocupanți erau turnătorii brigadierului sau ofițerului politic. Se fura din pachetele primite de acasă, chiar dacă erau încuiate cu lacătul. Era de obicei lăsat un om mai bătrân ori bolnav să păzească baraca, dar tot se fura, pentru că de astă dată era în legătură cu brigadierul, care nu lua nici o măsură împotriva hoților. ?Vae victis". Instituția de "brigadier" este de origine sovietică și s-a dovedit deosebit de eficientă, brigadierii fiind mult mai răi decât gardienii, printre care se mai găseau câteodată și oameni. Printre brigadieri însă, foarte rar. Pentru a explica fenomenul acesta, un deținut a povestit o anecdota macabră, pe care o voi relata cât pot pe scurt: Un cetățean voia să scape de șobolanii care-i stricau recolta și alimentele și nu reușea. Un prieten i-a dat soluția autodistrugerii tot prin șobolani, astfel: pui într-un borcan mare de sticlă un șobolan prins viu și îl lași acolo flămând vreo 8 zile. După acest interval prinzi iar cu capcana un șobolan viu și-l bagi peste șobolanul flămând și însetat. Șobolanul flămând se va repezi la șobolanul proaspăt și, fără să stea mult pe gânduri, îl va ucide și mânca. Mai lași șobolanul flămând numai vreo 4 zile, după care mai aduci altul proaspăt prins și care va fi mâncat imediat de cel în suferință, care a dat de gustul cărnii de confrate. Se repetă operația de câteva ori și apoi se dă drumul în libertate șobolanului astfel dresat. Acesta va mânca toți șobolanii care-i ies în cale și vei scăpa de neplăceri pentru că el umblă prin toate cotloanele lor.

 În timp ce mă aflam la Aiud și apoi la canal, la penitenciarul Pitești se desfășura din plin cea mai macabră experiență torționară din Europa și așa expusă experiențelor naziste și bolșevice. Din cartea lui Virgil Ierunca și de la alții se cunoaște, în general, ?Fenomenul Pitești".  Eu, în 1950, încă nu aflasem nimic. Totul se desfășura conspirativ.  La  colonia  ?Peninsula? se formaseră două brigăzi cu studenți veniți de la Pitești, în scopul de a introduce și aici teroarea de acolo. De asemenea au introdus câte trei studenți trecuți prin borcanul reeducării (aluzie la șobolani), care aveau misiunea să procure informații colegilor organizați special pentru teroare. Aceștia, când aduceau o victimă din restul coloniei o maltratau îngrozitor, fapt care făcea ca acel maltratat să țipe cât putea. Asta în vreme ce unul sau doi instrumentiști cântau la acordeon cât puteau de tare, ca să acopere urletele celui maltratat. M-am împrietenit cu unul din cei trei studenți cu care discutam în limba franceză, pentru a nu o uita de tot, dar păstram din prudență o distanță politică moderată. Colonia noastră, pe lângă gardul principal dublu, din sârmă ghimpată, care împrejmuia conturul lagărului însoțit de gheretele soldaților ce păzeau zi și noapte, mai avea un gard simplu, de sârmă ghimpată, în jurul fiecărei barăci, pentru a opri legătura oamenilor din brigăzi diferite. La un moment dat, studentul meu a dispărut timp de o oră din baracă și turnătorii s-au dus imediat la brigadier să-l informeze. Când a apărut studentul, acesta a venit să-i ceară socoteală. Studentul Grigorescu (nici o legătură cu cel de la alegerile BĂCĂUANE, din 1946) a spus foarte senin că a fost pe la colegii săi din brigada 13 studențească. Dacă eu aș fi făcut așa ceva eram imediat scos la raport, bătut și băgat la neagra. În acel caz, brigadierul a spus doar "bine" și a plecat. De aici au început pentru mine îndoielile, dar încă nu știam despre ce este vorba. De abia când s-a produs cazul Simionescu, s-a aflat în toată colonia cruda realitate. Profesorul universitar Simionescu a fost șeful promoției de studenți din 1922, care a realizat cea mai lungă grevă studențească - doi ani - împotriva art. 7 din Constituția din 1923, care dădea evreilor dreptul la cetățenia română. Până la urmă evreii au căpătat dreptul la cetățenie, dar studenții au rămas cu experiența a doi ani de grevă. Simionescu a devenit profesor universitar celebru, ministru al sănătății în guvernul Goga-Cuza și, la canal, victima predilectă a studenților din brigada nr. 13, a studentului reeducat Bogdănescu, care patrona tortura. Era adus în mod repetat și torturat fără limite. Nemaiputând suporta, a renunțat la viață și s-a dus la gardul de sârmă ghimpată în zona unde santinela avea ordin să tragă fără somație. Santinela i-a cerut să se retragă, dar el a refuzat și atunci a fost împușcat mortal. Moartea lui a avut un mare răsunet intern și internațional și a contribuit mult la compromiterea regimului comunist din România. Un alt caz, care atunci m-a intrigat, a fost acela al studentului Oprescu, de la mine din brigadă, care la vizita celei mai importante personalități din MAI, cel care angaja forța de muncă de sclavi deținuți, Direcției Generale a Canalului (DGC erau inițialele care figurau pe toate mașinile și utilajele canalului) s-a dovedit a fi din cei aduși în brigada pentru a fi informatori ai centralei de terorism, organizată de brigadierii Bogdănescu și Enăchescu. Numele marelui personaj era Inspectorul Albon, din MAI și venise să vadă cum muncesc oamenii de pe traseul canalului pentru propășirea comunismului. Desigur, ordinele au fost ca toată lumea să dea dovadă de entuziasm și devotament pentru producție. Totuși, chiar în momentul suprem, când trecea prin dreptul lui însuși inspectorul Albon, studentul Oprescu, de abia târa lopata, ceea ce a atras atenția oaspetelui, care a semnalizat anturajului acest caz. După trecerea inspecției, fiorosul brigadier Matei Vasile, a venit la Oprescu și i-a spus pe un ton de reproș: ?Bine, dar nici în fața directorului general nu ai putut să dai mai repede din lopată?? După care a plecat. Asta dovedește cât de mult se temeau de studenți toți trepădușii de la canal, întrucât aceștia aveau puterea dată de administrație de a maltrata pe oricine, chiar de ar fi el și brigadier. Dacă unul ca mine ar fi făcut ce a făcut studentul Oprescu, eram bătut, băgat la neagra sau cine mai știe ce alte consecințe ar fi urmat.

 Una din calamitățile coloniilor de muncă era numărătoarea deținuților. Dimineața, la ieșirea pe poartă, se mergea cadențat, în coloană de câte 5, pentru a putea fi numărți mai ușor și dacă numărul coincidea cu cifra dată de brigadier, se dădea liber de plecare. La numărătoarea de seară însă era mai greu. Se aduna toată lumea pe platou și trecea echipa de numărătoare, care apoi aduna cifrele celor plecați pe șantiere în schimbul doi, răspândirile de la infirmerie, bucătărie, etc. În tot acest timp, pe noi ne țineau pe platou, uneori ne numărau de două trei ori, până le ieșea socoteala, oricât de obosiți am fi fost de pe șantiere. Prin anul 1951 a evadat un dobrogean, ascunzându-se într-un vagon cu pământ. L-au prins după două zile, l-au adus la colonie și l-au împușcat, lăsându-l mort lângă poartă câteva zile. Totodată au suprimat dreptul de pachet și vorbitor pentru toată lumea, timp de 6 luni de zile. Tocmai atunci a fost singura dată când mama mea a venit la vorbitor, dar s-a întors înapoi, pentru că nu i-a dat voie.

În interiorul lagărului exista și un chioșc alimentar, de unde se puteau cumpăra alimente precum și țigări, dar în primii doi ani rar aduceau câte ceva și atunci la prețuri mai scumpe decât pe piață. Spre exemplu, marmelada, care afară costa 5 lei kg, în colonie era 8 lei. De abia în al treilea an s-a îmbunătățit aprovizionarea. Gardienii vorbeau tot timpul urât cu noi, pentru că acesta era ordinul de sus.

Am rămas surprins când eram la o corvoadă să ducem lemne de foc la pavilioanele gardienilor și un copil preșcolar mi s-a adresat cu apelativul ?Domnule bandit", ceea ce însemnă că ei chiar în casă vorbeau despre noi cu apelativul bandit, iar copilul, vrând să fie politicos, ni s-a adresat astfel. Tot cam în aceeași perioadă, am luat cea mai gravă bătaie din timpul canalului, de la brigadierul Matei Vasile, pentru că am întârziat vreo 15-20 minute de la ora stingerii, care era 9 seara. Stătusem de vorbă cu un cunoscut de la brigada vecină și am uitat de ora stingerii. Turnătorii au intrat în acțiune, au reclamat brigadierului, care m-a chemat în camera lui, unde mai erau doi torționari, necunoscuți mie, care m-au lovit cu furie timp de vreun sfert de oră. Se lovea mai ales în direcția plămânului, brigadierul urmărind desprinderea acestora, ceea ce ar fi dus la niște consecințe grave. Dar am rezistat și după vreo săptămână nu mai simțeam urmele măcelului, muncind neintrerupt. Spre cinstea și reconoștința părinților mei, am primit pachete cu alimente chiar mai slabe, dar foarte regulat, față de mulți cu situație mult mai bună, dar fără afinitatea părintească.

 O altă caracteristică a perioadei de constrângeri au fost brigăzile de pedeapsă, create de cei doi reprezentanți ai KGB-ului, Georgescu și Chirion, pentru a băga frica în oameni și a-i transforma în roboți fără personalitate. În aceste brigăzi erau adunate victimele turnătoriilor din toate brigăzile celelalte și aveau un regim de o cruzime extremă. Li se reducea rația de pâine la jumătate, nu aveau dreptul la pachet de acasă sau vorbitor, erau izolați total de restul coloniei și li se atribuia cel mai ticălos brigadier pe care-l aveau la dispoziție în colonie, de obicei Zubrinschi, dar și alții. Uneori erau câte 2-3 asemenea brigăzi. Se mai făceau chete pe la diverse brigăzi privilegiate, pentru a le duce ajutoare, dar era greu. Brigăzile privilegiate erau cele ale excavatoriștilor, mecanicilor de la alte utilaje, care nu munceau din greu și se puteau lipsi de o porție de pâine.

 Ca și la penitenciar, nici aici nu stăteam mult într-un loc sau la același brigadier, ci ne mutau mereu de pe un șantier pe altul, dintr-o brigadă în alta. Ghinionul meu a fost că am căzut de mai multe ori în brigada condusă de Matei Vasile, care-mi îngreuna detenția. Soldații de pază aveau și ei atribuții de supraveghere a muncii deținuților, în raza lor de vizibilitate și deseori îi auzeam și pe ei zbierând la câte un deținut care se sprijinea în lopată. Cele mai multe din aceste unități de pază erau aduse din Ardeal, zona maghiară, care erau mai răi decât cei din regat. Pe șantier se forma un cordon de pază format din soldați, care, ca să aibă vizibilitate bună de la unul la altul, puneau niște semne de recunoaștere a perimetrului și dacă cineva ieșea din acest perimetru, soldatul trăgea fără somație. Pentru împușcarea unui deținut în condițiile normelor admise, un soldat primea o primă și un concediu de 15 zile.

 Șantierele coloniei Peninsula erau multe și variate. Cel mai mare și dezvoltat era ?Mustața", numit astfel după ramificațiile căii ferate, care se desprindeau în două linii, pornind de la una singură. Aici se descărcau vagoanele cu piatră de la șantierul de lângă centrala termică Ovidiu II, unde traseul canalului străbătea un deal în întregime din piatră de calcar. Aceasta era sfărâmată cu dinamită, apoi încărcată cu excavatoarele în vagoane, închiriate de la ruși, și transportată în șantierul Mustața, unde se descărcau prin basculare. Aici piatra era transformată de deținuți, prin spargere cu barosul și ciocanul de mână, în piatră de umplutură la terasamentele de cale ferată, care au o durată de funcționare de 20 ani și în piatră mai mare numită anrocament I, II sau III, cele mai mari. Toată această piatră prelucrată era apoi încărcată în vagoane platformă și transportată la destinație de CFR. O parte din piatră, de dimensiuni mai mari, era reținută de șantierul cioplitorilor artistici, care confecționau diferite forme ornamentale din piatră cioplită, cum ar fi cele de la intrarea în stadionul Constanța, pe care mai târziu le-am văzut acoperite de mușchi și neîngrijite, deși erau opere de artă. Munca la piatră era considerată cea mai ușoară, deoarece spargerea pietrei se făcea în cea mai mare parte a timpului stând pe un scăunel. Am lucrat și eu la spart piatră timp de vreo 4 luni, din cei trei ani petrecuți la canal, și cu greu puteam realiza norma de 0,8 mc pe zi de piatră spartă pentru CFR, având dimensiunile unei cutii de chibrituri.

 Pe acest șantier au fost două situații grave, în care puțin a lipsit să nu fiu accidentat mortal de trenurile de pe șantier, care circulau fără respectarea vreunei norme de tehnica securității muncii. Primul a fost pe o vreme de ploaie, vara, când vreo sută de deținuți ne-am adăpostit de ploaie între linii, sub vagoanele platformă ce staționau pe o linie de șantier. Dintr-o dată, trenul s-a pus în mișcare, fără șuieratul de avertisment, în timp ce atâția oameni, eram dedesubt. Nu știu cum am reușit cu toții să ne salvam, dar am ieșit printre roțile trenului în mișcarea lentă de început. Al doilea caz a fost într-o iarnă cu viscol, când eram îmbrăcat gros și mergeam pe o linie de șantier scufundată (linia era pe o porțiune de teren săpat ca un șanț, sub nivelul solului) și vântul sufla cu peste 100 km pe oră. Am fost avertizat de un alt deținut care circula pe malul de sus, că se apropie o locomotivă. Dacă nu m-aș fi dat repede deoparte, m-ar fi lovit locomotiva, care chiar dacă nu avea viteză mare, mecanicul nu avea nici vizibilitate pentru a mă observa la timp.

Un caz specific a fost atunci când un plutonier ticălos, recunoscut de toată lumea ca atare, ne-a dat ordin să mergem pe un taluz, deasupra căruia se afla o garnitură de tren cu vagoane basculante nedescărcate. Aceste vagoane împrumutate de la ruși, la o anumită comandă a mecanicului de locomotivă se descărcau automat. Dar se întâmpla să se descarce și fără comandă și atunci devveneau foarte periculoase, deoarece, dacă era cineva dedesubt, putea fi îngropat sub încărcătura în care se găseau și bolovani de câte 2000 kg. Din această cauză s-a stabilit că nimeni nu are voie să treacă prin apropierea unor asemenea vagoane încărcate. Aceasta era o normă de tehnica securității muncii. Nimeni nu s-a mișcat la comanda lui, cu toate amenințările. Era dornic de un accident cu mai mulți morți și răniți ca orice bestie KGB-istă, dar n-a avut noroc, deoarece eram într-o perioadă mai calmă și aveam curajul de a ne împotrivi. De altfel, acest torționar a bătut bestial un deținut, cofetar de meserie din Botoșani, care lucra ziua la o cofetărie a cadrelor militare din pavilioanele paznicilor și pentru niște bănuieli nedovedite, l-a bătut într-o noapte până la starea de inconștiență, după care l-a aruncat într-o groapă de var dezafectată, aproape mort. A urmat o anchetă M.A.I. care, drept pedeapsă, l-a transferat în altă parte a canalului.

Un alt șantier mare era acela de la care se trage numele coloniei: ?Peninsula". Era cel mai apropiat de colonie și acolo am început să car pământ cu roaba, 12 ore pe zi la început, după care căram cu vagonetul, împins și încărcat de noi, într-un ritm amețitor, trebuia să facem 12-14 ture pe zi. Ne fugăream unii pe alții, erau stahanoviști care forțau ritmul și dacă rămâneai în urmă, veneau cu vagonetul următor și te loveau peste picioare.

Desigur, nu voi pomeni toate șantierele unde lucrau oamenii acestei colonii penitenciare, care erau peste 20, unde lucrau cele 80 de brigăzi, dar voi mai pomeni șantierul Tașaul, la vreo 12 km de lagăr, unde trebuia să fie capătul canalului și să se construiască un port mare maritim, în lacul cu același nume, azi lacul Năvodari. Am lucrat la construcția triajului viitoarei gări, care tăia un deal înalt de vreo 20 metri. Lățimea triajului era de 100 m, deci noi trebuia să dislocăm pământul din acest deal pe o lățime de 100 m ca să rămână plan, de-o parte și de alta fiind taluzat și înierbat pentru a rezista intemperiilor. După ce s-a săpat un rambleu de probă cu lățimea necesară, folosindu-se excavatoare și camioane, s-a instalat o cale ferată. Noi trebuia să săpăm pământul și să-l încărcăm în vagoanele platformă. Era o muncă istovitoare, continuă, nu puteai să respiri deloc, tot timpul brigadierul, pontatorul și milițianul era cu ochii pe noi, deși am folosit toate metodele să ne mai ușurăm munca. Iată cum: era o modalitate ca, după ce s-a tras vagonul în porțiunea de teren potrivită, să se săpe cu hârlețul pământul de pe malul de sus și se arunce în vagon. Noi am vrut să profitam că malul este sus și să săpăm un șanț dedesubt, luând măsurile de precauție, pentru că se întâmplaseră accidente mortale cu această metodă. După săparea șanțului orizontal în masa de pământ de lungimea vagonului, cei doi săpători se dădeau la o parte și vreo 10 oameni se urcau pe vârful dealului cu răngile. După ce le înfigeau în pământ, cam 0,5 m, începeau toți, la o comandă hei-rup, să împingă răngile înainte și să le retragă, ca să facă fisuri, pentru a prăbuși malul în vagon. La al 4-lea hei-rup, malul s-a dislocat și cu un zgomot puternic s-a prăbușit peste vagon. Într-adevăr, vagonul s-a umplut de pământ, dar și împrejurimile, trebuind să muncim mai mult ca să degajam pământul, pentru a putea scoate vagonul de acolo. Calculasem greșit cantitatea de pământ dislocată.

Colonia și împrejurimile erau situate pe o fostă moșie a Brătenilor, confiscată de comuniști. În afara coloniei s-a amenajat o grădinărie cu sistem de irigație complet, pe mai multe sute de hectare, de unde se aducea și pentru deținuți o parte din așa zisa hrană. Pompa de apă se găsea în Siutghiol, iar apa era împinsă până în vârful dealului, de unde era distribuită prin canale de irigație pe tot versantul de teren agricol. Astfel, într-un an, timp de vreo 4 luni, mergea un deținut cu căruța și cosea spanac mult, pe care-l puneau la fiert în bucătărie, adăugau puțin ulei și ceva ceapă și anunțau meniul pentru ziua respectivă: stufat de spanac cu ceapă. Într-o iarnă ne-au dat ceapă fiartă, timp de 3-4 luni. Pe cât puteam, completam hrana cu pachetul de 5 kg de acasă și, eventual, cu cumpărături de la chioșcul alimentar din lagăr, când se găsea ceva. Pentru a ajunge la Năvodari mergeam pe jos, după care eram îmbarcați în vagoane deschise și duși mai departe. Am asistat la o ciocnire de trenuri la locul îmbarcării. Aceata era un fel de stație în aer liber, de unde porneau garnituri în ambele direcții, pentru șantiere mai îndepărtate. De la colonie până acolo era o distanță de 3 km, după care eram îmbarcați în vagoane platformă, până pe șantier. Uneori așteptam ore întregi până apărea trenul, pentru că aveau diferite defecțiuni. De data aceasta, trebuia să vină un tren din partea stângă să ia brigada mea, iar un tren cu deținuți era în stație, așteptând să i se dea pornirea spre dreapta, la șantierul Năvodari. În partea stângă, linia era sub nivelul solului și în curbă, astfel că mecanicul nu avea deloc vizibilitate, venea și cu spatele spre punctul de încărcare. Singura lui vină era că avea viteză prea mare pentru astfel de situație. Ciocnirea era inevitabilă și pericolul era pentru garnitura încărcată cu deținuți. Șeful de tren al garniturii de Năvodari, care era pe sol, nu se urcase încă în tren, și-a dat seama de situație și a dat rapid pornirea garniturii încărcate. În același timp, a avertizat rapid pe oamenii ultimului vagon să nu sară din tren în timpul mersului. Într-adevăr garnitura care venea cu spatele a ajuns pe cea plină și, deși prima pornise, ultimul vagon a fost aruncat de pe sine, dar nu s-a răsturnat și nu au fost victime. Însă din penultimul vagon, unde nu se auzise avertismentul șefului de tren, oamenii au sărit din tren în timpul mersului și unuia i-au fost tăiate ambele picioare de către roți. Gărzile militare care ne păzeau au tras un foc de rachete de alarmă și în 10 minute au apărut două camioane cu soldați, crezând că fost vorba de o evadare. Când au văzut despre ce este vorba, s-au întors din drum, refuzând să ia pe deținutul rănit care pierdea sânge și nu aveam cum să-i dăm primul ajutor. A fost preluat peste vreo două ore de un camion care trecea pe acolo și dus la colonie unde a murit în aceeași zi. Avea acasă 6 copii. Asta înseamnă inima de securist. Din perioada lucrului la piatră pe șantierul Mustața am rămas cu o amintire până în ziua de azi, pentru că degetul mare de la mână stângă a fost strivit de un bloc de piatră, care s-a desprins din taluz, rostogolindu-se la vale unde eu căutam pietre pentru prelucrat. Am avut noroc de un alt bloc mare de piatră care era în cale și care l-a deviat pe primul, strivindu-mi numai degetul mare de la mână stângă, fapt care se observă și astăzi.

Alte șantiere voi enumera numai spre exemplificare, unde lucrau deținuții coloniei ?Peninsula": Șantierul termocentralei Ovidiu II, unde am asistat la scufundarea unui excavator în nămol și după vreo două săptămâni a fost scos cu ajutorul altor excavatoare, care l-au tras afară. Șantierul Mamaia Sat, unde a început să se sape cu ajutorul hidromonitoarelor, care primeau apa din lac și o împingeau cu mare putere în pământul ce trebuia dislocat din traseul canalului, făcând minuni, față de începutul cu roaba. Șantierul concasorului de piatră, care făcea operațiunile de sfărâmare a pietrelor de orice dimensiuni, sortându-le în final, de la anrocamente mari, până la nisip.

            În timpul acestor operațiuni draconice, oamenii trăiau cu speranțele și visele lor, uneori reduse, este drept, la o felie de pâine cu marmeladă sau la îndepărtatul gând al eliberării. Pe un șantier de lucru, într-unul din puținele momente de răgaz, când cerberii erau undeva mai departe, iar noi stăteam rezemați în hârlețe, unul din noi îl întreabă pe vecin: ?Ce ai face tu acum dacă ai vedea o fată în fața ta?? ?Aș căuta-o să văd dacă nu are ceva de mâncare!? a fost răspunsul, prompt, a, celui întrebat. Și ceilalți membri ai grupului au aprobat răspunsul, ca fiind identic cu simțămintele lor. Și toți aveam vârstă în jur de 30 ani. Ceea ce dovedește că instinctul de conservare le domina pe toate celelalte.

 Ca aspect, arătam ca niște stafii fără carne pe oase, numai piele și os.

 Umblam vara numai în chiloți, cu încălțăminte în picioare, arătând ca niște schelete vii. Pielea era tăbăcită de soare și intemperii, capul tuns reglementar, ca la orice pușcărie.

 Un zvon, lansat probabil de KGB-isto-securiști familiilor deținuților de la canal, anunța că undeva pe traseu s-a prăbușit un mal și că au murit majoritatea oamenilor care se găseau acolo. Și părinții mei au fost alertați de niște vecini și căzuseră pe gânduri, până au primit scrisoarea de la mine. Acest zvon l-am auzit de mai multe ori și se baza pe ignoranța și prostia celor creduli, pentru că orice prăbușire de maluri, pe un traseu de 80 km, unde lucrează 100000 oameni, nu poate face decât câteva victime, ceea ce nu justifica alarma generală dată de zvonerii de profesie.


RELAXAREA

 

 Pe la jumătatea anului 1952 am fost adunați pe platoul central pentru a primi instrucțiuni de la noul comandant al lagărului, Tiberiu Lazăr. Am fost împărțiți în trei grupe mari, deoarece nu se putea citi de un singur om documentul prezentat și să poată fi înțeles, dată fiind mărimea colectivului: 6000 oameni. La grupa unde eram eu a citit chiar noul director.

 Ni s-a citit regulamentul lagărelor de muncă, al penitenciarelor, etc.

 Ceea ce am auzit era de ordinul basmelor: gardienii nu aveau voie să-i înjure pe deținuți. Ei, dimpotrivă, trebuiau să se adreseze deținuților cu ?dumneata" și nu cu ?măi, banditule", ca până atunci și, culmea, ?Gardienii nu au voie să forțeze oamenii la muncă"! Hotărât lucru, acest regulament era făcut pentru exterior (străinătate), nici într-un caz pentru deținuții din România! Și, totuși, din acea clipă acestea erau normele după care se va conduce lagărul nostru. Noul comandant a recomandat deținuților care vor fi loviți, insultați, etc. să sară gardul de sârmă ghimpată din jurul barăcii și să vină la el direct și să raporteze. Era ceva extraordinar! Care să fie explicația? Am aflat-o în scurt timp. Tiberiu Lazăr a fost, mai înainte, comandant al unei închisori din Făgăraș, unde, ca toți confrații săi, a maltratat deținuții, cât i-au permis puterile, printre altele în ziua de Paști, cînd a scos deținuții în curte, i-a culcat la pământ, deși era frig și i-a călcat în picioare, plimbându-se peste corpurile lor. Nu era singurul care a făcut asemenea blestemății, dar ale lui s-au relatat în amănunt la Radio Londra și asta nu convenea regimului de teroare KGB-istă. În consecință, i s-a întocmit un dosar penal și drept pedeapsă a fost transferat tot comandant la un lagăr de la canal. Pentru că i s-a făcut o mare nedreptate, aceea de a i se  întocmi dosar penal, după ce a făcut totul pentru a fi pe placul partidului, a hotărât să schimbe foaia și să aplice buclucașul regulament, care stătea prăfuit pe la MAI.

 De acolo a plecat direct la cele două brigăzi de studenți reeducați la Pitești, nr. 13 și 14, le-a adunat la un loc, le-a înjurat cât s-a priceput de bine și le-a creat cred cea mai mare dezamăgire posibilă: le-a spus că tot ce au făcut ei, bătând și terorizând deținuții, este o crimă, că sunt niște ticăloși și, în consecință, a dizolvat cele două brigăzi și i-a împărțit pe studenți la toate celelalte brigăzi din colonie.

A început să îmbunătățească hrana la bucătărie, să aprovizioneze chioșcul alimentar din interiorul coloniei, ofițerul politic a fost transferat în altă parte, acolo rămânând unul din ofițerii mai vechi, etc. S-a dat drumul la contactele dintre oameni, astfel că puteam lua legătura cu orice deținut din colonie. Am uitat un amănunt: nimeni în lagăr nu avea voie să bată pe cineva, în afară de el, comandantul! Își rezerva acest drept pentru a nu pierde antrenamentul de maltratare a oamenilor, pe care-l practicase mai de mult. Și, într-adevăr, am stat de vorbă cu oameni care au ajuns pe mâinile lui și nu le-a fost deloc ușor. Dimpotrivă! se dovedea un specialist în bătaie și tortură de clasa I. Dar în lagăr, acțiunea lui a fost mai mult decât salvatoare pentru noi. În primul rând nu se mai muncea nici jumătate ca înainte. Li se luase piuitul la brigadieri, care acum încercau, prin exemplu personal, să îndemne oamenii la muncă. Am început să prind carne pe sub pielea seacă de până atunci. Am avut și marele avantaj că nu eram fumător și banii pe care îi aveam i-am folosit pentru cumpărarea de marmeladă, biscuiți, zahăr, etc., iar o dată, profitând că alții nu aveau bani și că se adusese pâine neagră la chioșc, am cumpărat 10 pâini de câte 2 kg, pe care le-am tăiat felii și le-am pus la uscat la soare. Mâncând zilnic la aceste pâini, în condițiile ceva mai liniștite instaurate, am ajuns în trei patru luni să văd cu ochii cum crește carnea pe mine și, față de ceilalți colegi, să devin un adevărat atlet. Cred că din cei 6000 de deținuți eram cel mai bine legat, poate la egalitate cu un maghiar de prin Covasna. Pe șantier mai luam peste picior pe câte unul care se muncea să spargă norma, promițându-i, că-l voi propune să i se facă statuie pentru străduința în construcția canalului. Brigadierul nu mai avea ce să-mi facă, dar mi-a copt-o mai târziu, propunându-mă pentru o brigadă de fruntași.

 Într-adevăr, văzând că producția scade, conducerea coloniei a procedat, de astă dată, invers decât pe vremea terorii, când se făceau brigăzi de pedeapsă și au înființat o brigadă de fruntași. Aceasta era alcătuită din foști brigadieri, care voiau să ajungă din nou la funcție și căutau să dovedească un devotament total, muncind intens, în comparație cu ceilalți. A doua categorie din componența brigăzii de fruntași erau turnătorii, obișnuiți cu privilegiile, care acum se străduiau din nou să iasă în evidență. Într-adevăr, această brigadă dădea rezultate deosebite. Am uitat să arăt care erau avantajele acestei brigăzi: în primul rând rația de pâine era de 1 kg, în loc de 750 g, ca la ceilalți, și mâncarea de la cazan era gătită special, fiind mai consistentă. Văzând că brigada de fruntași merge bine, conducerea a hotărât să mai înființeze două asemenea brigăzi, adunând oamenii cei mai devotați producției. Printre aceștia am ajuns și eu, desemnat de brigadierul care voia să scape de mine, pentru că îi descurajam pe cei mai zeloși. Intrasem la apă! În această brigadă, ca și în celelalte de fruntași, se aflau nebuni care erau gata să muncească la disperare, ca să ajungă din nou brigadieri sau să aibă unele avantaje, unii fiind turnători, profesie care acum nu mai avea căutare. Aici trebuia să muncesc mai mult, pentru că cei din jurul meu erau puși pe treabă serios și n-aveam cu cine mă înțelege. Prin munca mea mai ponderată, scădeam procentul de realizare al brigăzii și-mi atrăgeam reproșurile fruntașilor în producție. Salvarea a venit peste vreo două luni, când un gardian trimis de conducere a venit întrebând cine vrea să meargă la o brigada de construcții CF. M-am înscris imediat și am justificat că vreau să mă fac ceferist, pentru că cu avocatura nu mai merge, ceea ce organizatorii au înțeles și m-au trecut în noua brigadă, scăpând de munca intensă de la brigada de fruntași. La noua brigadă am dus-o destul de bine, întrucât făceam programul de muncă-construcții CF, conduși de ingineri specialiști, tot dintre deținuți și seara, de trei ori pe săptămână, cursuri teoretice în domeniu.

 În aceste condiții am scris acasă să nu-mi mai trimită pachete cu alimente, pentru că s-a îmbunătățit situația și nu mai este necesar. Nu am arătat până acum care era metoda administrației de împărțire a pachetelor de acasă. Mai întâi le ridicau de la poștă, le aduceau într-o încăpere specială, după care anunțau brigadierii, care la rândul lor, anunțau oamenii. După terminarea programului de masă și numărătoare erau aduși baneficiarii la locul unde îi așteptau vreo 6-7 brigadieri, supravegheați de un ofițer, care, cu cuțitele în mână, desfăceau pachetul și controlau tot conținutul, tăind pâinea în trei-patru bucăți, ca să nu conțină ceva ascuns. De asemenea, toate produsele erau dezambalate și verificate. La urmă se scotea, la propunerea brigadierului, o parte din conținut, care se punea deoparte, spuneau ei pentru cei care nu primesc nici o dată pachet. În realitate era porția brigadierilor și a turnătorilor, care erau astfel gratificați de conducerea lagărului, din coletele trimise de familie pentru deținuți.

Am arătat mai înainte că s-a desființat gardul care despărțea brigăzile în interiorul coloniei și că aveam voie să stăm de vorbă cu cine dorim din oamenii de la celelalte brigăzi. De acea zi pot să afirm că am luat parte la dezideologizarea foștilor studenți, îndoctrinați la Pitești și care fuseseră aduși aici să introducă tortura și la canal. Studenții de la brigăzile 13 și 14 și cei răspândiți inițial în restul lagărului au fost supuși de noi la un program susținut de dezintoxicare de comunism, pe baza unor metode ad-hoc, la care și-au adus toți contribuția, încât în vreo 3-4 luni, numărul celor care mai credeau în comunism putea fi numărat pe degete. Metoda a fost asimilată pe parcurs și respectată riguros. De exemplu, nimeni nu le reproșa celor de la Pitești nelegiuirile comise, totul se făcea cu tact și ajungeau ei să facă mărturisiri, foarte solemne de lepădare de doctrina criminală în care crezuseră până atunci. Realizasem reeducarea reeducaților, aducerea studenților la starea morală normală. A fost episodul final al reeducării de la Pitești, efectuat în sens invers, pentru redresarea morală a celor îndobitociți de Țurcanu și oamenii lui. Informațiile despre starea de spirit de afară veneau acum mult mai complete, din surse variate. Trebuie încă o dată menționat că acest experiment s-a realizat pe un segment mic de 2-300 studenți, față de cei 2000 care au fost intoxicați la Pitești.

Dar în timp ce la Peninsula se profila o destindere accentuată, la o colonie apropiată, ?Capul Midia", se desfășura cea mai cruntă teroare exercitată de călăul Borcea, comandantul de acolo, care tortura și ucidea cu mâna lui deținuții politici, în special cei ajunși în infirmerie. Ajungând aceste crime la difuzarea lor prin posturile de radio străine s-a efectuat o anchetă și Borcea a fost arestat într-un pavilion din afara lagărului, unde, foarte decepționat de nerecunoștința tovarășilor, a încercat să se sinucidă. Nu a reușit și l-au auzit deținuții când striga că nici să moară nu-l lasă. Prin 1993, l-am văzut la televizor pe călăul Borcea, pensionar onorabil, lăudându-se câtă grijă avea el de deținuți, ca de altfel și celălalt călău, Vasile Ciolpan, directorul de la Sighet, care a exterminat elita intelectualității românești și acum se lăuda la televizor cu impertinență, că el a fost foarte înțelegător și că dădea și portocale le deținuți.

 Câteva cuvinte se cuvin și despre fumători. Când eram la Aiud, în celulă, am discutat cu vreo doi colegi fumători, exprimându-mi convingerea că de acum se vor lăsa de fumat, deoarece după 3 ani de abstinență forțată, organismul a fost dezintoxicat de nicotină și nu mai aaveu motive să reia obiceiul fumatului. Am fost contrazis imediat de amândoi, care erau în situația dată, spunând că de abia așteaptă să pună gura pe o țigară, care este o plăcere pe care o doresc cât mai repede. Și așa s-a întâmplat, pentru că la canal, unde se găseau fumători, cei care încă nu-și puteau procura țigări strângeau chiștoace de pe jos, adunau mai multe și făceau o țigară din resturi. Foarte puțini aveau demnitatea de a nu se atinge de chiștoace. Când au luat salariul de 50-60 lei lunar, au cumpărat cu prioritate țigări și după aceea alimente. Unii dădeau rația de pâine pe țigări. Fumatul era o mare calamitate pentru deținuții care-l practicau și după niște statistici din primul război mondial, prizonierii de război care erau fumători dădeau un procent dublu de decese decât ceilalți, atât din cauza că dădeau pâinea pe țigări, cât și pentru că fumatul slăbește rezistența organismului în fața unor afecțiuni organice. Cu toate acestea, tineretul din zilele noastre, băieți și fete, se aruncă tot mai mult în practicarea acestui viciu, iar școlile nu fac nimic, pentru a-i educa pe elevi.

Tot în această perioadă am fost anunțat de un fost membru al tineretului țărănist din Bacău, care acum era arestat la Peninsula, că, pe când era în beciul securității Bacău, a fost coleg de cameră cu avocatul Eduard Racoviță, fruntaș liberal, fost de mai multe ori parlamentar și conform Constituției din 1923, senator de drept, deoarece a fost parlamentar în trei legislaturi consecutive. Într-una din seri, avocatul Racoviță a fost chemat la cercetări de către gardianul de serviciu. Peste vreo două ore a fost adus în celulă de doi agenți, întrucât era maltratat groaznic și nu mai putea merge. S-a adresat celor din celulă spunând: anunțați oamenii de afară când veți putea, că Mahalu a fost călăul meu. A doua zi a murit! Mahalu era maior de securitate și înainte de a fi securist, fusese măcelar. A fost scos din securitate odată cu toți evreii, prin 1965, și numit director al întreprinderii de gospodărie comunală Bacău. În această calitate a fost eroul unui scandal monden, care pe altul l-ar fi băgat în pușcărie, dar nu pe el, care avea atâtea merite în promovarea comunismului. O salariată a acestei întreprinderi, a cerut audiență la tov. director, solicitând să i se acorde o gradație la salarizare, întrucât a trecut de mult termenul și îndeplinea toate condițiile. El i-a promis că-i va aproba gradația, dacă vine după masă în biroul lui, pentru a se distra puțin. Femeia avea un frate ofițer de poliție și l-a anunțat pe acesta, care a luat măsuri de prindere în flagrant. S-a ascuns în spatele unei perdele din camera respectivă cu un aparat foto și l-a prins în flagrant pe tov. director. Faptul s-a aflat în tot orașul și directorul a fost schimbat și trecut impiegat la o întreprindere de transport auto. A fost pentru câtva timp deliciul bârfelor din mediile informate ale opiniei publice. Având merite atât de mari, a ajuns, până la urmă, director la această întreprindere și a emigrat în Israel cu familia, prin 1986. Am auzit peste vreo doi ani că ar fi decedat acolo, nepriindu-i clima.

 În această perioadă am încercat să ținem legătura cu mai mulți deținuți, foști țărăniști, pentru a ne orienta ideologic și politic, pentru că legionarii erau mai mulți și mai bine organizați. Fiind din județe diferite, după liberare nu am putut să mai ținem legătura.

 Experiența relaxării vieții din detenție a dus la rezultate nesperate din punct de vedere sociologic și uman. De unde, înainte hrana din valize, adusă de la chioșcul alimentar sau din pachetele de acasă se fura, acum se făcuseră rafturi pe peretele barăcii și toți țineau acolo, la vedere, alimentele, fără să se mai producă vreun furt. Și erau aceeași oameni care cu un an înainte erau în stare să se sfâșie unii pe alții. Acesta este rezultatul belșugului material și al destinderii spirituale la o comunitate de oameni care evoluau spre libertate și prosperitate, limitate de condițiile claustrării din detenție.

Împotriva studenților reeducați, pe când erau încă la putere în colonie, s-au luat totuși niște măsuri de protecția muncii celorlalți de către unele organe administrative, pentru că aceștia, în avântul lor fanatic, erau în stare să muncească peste puteri și să dovedească faptic că normele trebuiesc schimbate, pentru că ei pot produce mai mult. În acest context, au fost repartizați pe un șantier de la Mamaia sat, unde traseul canalului trebuia să străpungă un deal. Acest deal ascundea sub un strat de 2 m grosime o rocă foarte dură, pentru care nu se făcuse normă specială și când ajungeai acolo, trebuia să raportezi același număr de metri cubi ca și la o rocă normală. Era vorba de un pământ roșu, intens mineralizat, specialiștii spuneau că era gips cristalizat, care semăna puțin cu cuarțul, dar era ramificat, în formă de pânză de păianjen, în toată structura roșie a solului. Unii spuneau că pe vremuri se exporta acest material în Germania. Așa se face că studenții noștri munceau de zor, dar nu-și mai puteau îndeplini norma în nici un chip. Încă nu aflasem de dezastrul de la Pitești și când am întâlnit un cunoscut, fost membru marcant al secției de elevi PNȚ și am vrut să-l întreb ce mai face, trecut pe lângă mine fără să răspundă și nu am găsit atunci nici o explicație. Aveam să o aflu mai târziu.

Nu am pomenit nimic despre munca mea în faza finală a canalului, la brigada de construcții CF. De aici nu am decât aprecieri pozitive, în sensul că era ceva normal pentru locul în care mă găseam. Transportam și montam șine de cale ferată de la locul de depozitare la cel de montare, cu niște clești speciali, de care țineam doi oameni, unul în dreapta și altul în stânga. Era mai greu la ridicarea unei inimi de ramificație, care cântărea peste 1500 kg și la care încăpeam prea puțini oameni cu cleștii pentru a o ridica. Trăgeam de ea gheboși, nu puteam redresa corpul și cu greu ajungeam la destinație. Partea acceptabilă a lucrului era că aveam mulți timpi morți, când puteam să ne tragem sufletul și astfel să ne refacem forțele.

În toamna anului 1952 au apărut în colonia noastră vreo mie de deținuți, toți bătrâni, cu condamnări administrative de cinci ani fiecare, pronunțate de securitate și nu de tribunalele militare ca până atunci. Printre ei, vreo 30-40 erau băcăuani, binecunoscuți de mine. Toți erau personalități politice din perioada interbelică, pe care nu-i putuseră condamna din cauza că nu-și manifestaseră, după 23 august 1944, opiniile politice, dar pentru care securitatea avea ură proletară și de clasă. Printre ei se aflau, în primul rând, toi membrii Delegației permanente a PNȚ, care nu fuseseră arestați înainte. Desigur, nu toți au venit la Peninsula, alții au fost duși la celelalte 13 colonii ale canalului, dar din spusele lor am putut afla date despre toți cei arestați în acest lot și apoi împrăștiați pe șantierele canalului. Am aflat, astfel, că a fost arestată (deci nu au fost turnători) marea majoritate a Delegației permanente a organizației județene PNȚ, cu două excepții, care însemnă că au capitulat, devenind colaboratorii securității. De asemenea, nu era arestat nici un tânăr din organizațiile PNȚ, ceea ce iarăși era semnificativ. Printre cei arestați era și profesorul Manolescu, fost director la Liceul comercial, care era foarte exigent cu disciplina școlară și probabil vreun elev al său, ajuns securist, l-a băgat la pușcărie drept răzbunare că nu-l lăsa să fumeze în școală. Bătrânii arestați suportau foarte greu detenția, din cauza vârstei, dar și pentru că era greu să te acomodezi așa repede cu munca, chiar mai potolită, pentru niște oameni care au avut toată viața o activitate intelectuală. Noi, cei mai vechi, i-am poreclit ?Magi", din motive greu de explicat pentru mine, dar ei în timpul liber erau mai optimiști decât noi și preziceau căderea guvernului comunist cât de curând. În consecință, se apucau de făcut și desfăcut guverne dintre ei (erau amestecați din toate regiunile țării). Fiecare baracă de administrativi, avea guvernul ei, care se schimba la câteva zile. I-au ținut vreo doi ani, după care le-au dat drumul acasă.

Între timp se schimbase și comandantul Tiberiu Lazăr, care adusese o relaxare binevenită în Peninsula și noul comandant, un evreu chior de un ochi, se străduia, deocamdată fără succes, să reinstaureze teroarea în lagăr.

În februarie 1953 a murit tiranul I. V. Stalin și pe toate șantierele Canalului Dunăre ? Marea Neagră s-a întrerupt lucrul, au sunat sirenele și s-au tras clopotele timp de vreo cinci minute, în care timp deținuții comentau în mod liber moartea și înmormântarea simbolului terorii comuniste. Având în vedere organizarea statală, puțini sperau în îmbunătățirea imediată a situației, chiar dacă era o speranță în evenimente mai favorabile. Când, peste câteva luni, am ajuns la mina de plumb Baia Sprie, deținuții povesteau că acolo au avut loc anchete ale securității pentru că în lagăr s-a răspândit vestea morții dictatorului chiar în noaptea în care s-a produs. Securiștii voiau să știe cine i-a informat. Unul dintre deținuți a spus că el a visat că a murit Stalin și a spus și celorlalți și până la urmă așa a rămas, neputându-se afla sursa de informații.

În ultima perioadă a canalului (primăvara lui 1953) a apărut în rândul deținuților politici din colonia ?Peninsula?, unul din fii lui I.I.C. Brătianu, nu mai știu exact numele său. Am arătat că această colonie era pe o fostă moșie a familiei Brătianu, care fusese expropriată și transformată, în parte, în lagăr de deținuți politici și restul într-o grădină cu sistem de irigație construit de deținuți.

Pentru a-și bate joc de familia Brătianu, conducerea securistă a lagărului l-a repartizat pe respectivul la poartă, să lustruiască cizmele pentru cadrele M.A.I. Nu era o muncă grea, față de cea de pe șantier, dar era umilitoare pentru un reprezentant al ilustrei familii. Și-a îndeplinit sarcina în mod conștiincios până la închiderea șantierelor canalului.