Pe la jumătatea verii 1953, într-o dimineață, constatarăm că pe tot traseul canalului este o liniște suspectă! Noi eram obișnuiți cu zgomotul permanent și lipsa lui a trezit speranțe și suspiciuni.

Nici un semnal de până atunci nu indica faptul că s-ar putea opri canalul și se lucrase cu mult zel până în ultimul moment.

Ca și în alte ocazii, secretul total și surpriza organizatorică au fost caracteristice procedeelor comuniste. În câteva zile am fost îmbarcați în vagoane dubă și dirijați spre diferite destinații.

Eu am ajuns înapoi la Aiud. Arătam bine, eram bronzat și cu moralul ridicat. Mai aveam doi ani până la expirarea pedepsei.

Rememoram în liniște cea mai zbuciumată perioadă a detenției, evoluția societății umane forțată să trăiască într-un laborator penitenciar, trecând prin teroare, foamete, îndobitocire, muncă forțată istovitoare, etc. Și cunoscând apoi o transformare radicală, redresarea morală și fizică, datorită experimentelor și capriciilor unor comandanți, marcați de o ideologie criminală, care, uneori, își putea crea singură antidotul.

Aiudul se schimbase și el mult în cei trei ani de când îl părăsisem. Aproape toată lumea lucra acum în atelierele fabricii, care devenise o adevărată mașină de distrus oameni. Normele pe care le știam erau acum duble, diferiți stahanoviști, protejați și stimulați de conducere, reușiseră să mărească normele la niște limite greu de realizat. Rația de pâine de ? kg, se dădea în același procent cu realizarea normei.

Odată cu sosirea noastră, rația de hrană la celular s-a înrăutățit simțitor, în mod brusc, în sensul că în afară de cele 250 g pâine, ciorba era apă fiartă înălbită cu ceva făină de grâu sau paste făinoase, lipsită de orice valoare nutritivă. Dimineața nu se servea nimic.

Timp de 8 zile nu am avut scaun și a trebuit să folosesc irigatorul infirmeriei pentru a rezolva situația. La fel au pățit majoritatea celor veniți de la canal, unde se ajunsese să fie un regim alimentar aproape normal.

Aceasta era tactica obișnuită a conducerii KGB-isto-securiste, de a înfometa oamenii înainte de a-i trimite la alte munci, din rațiuni care-mi scapă, dar care se repetau frecvent.

După vreo două luni de înfometare am fost din nou îmbarcați în dube și transportați la mina de plumb din Baia Sprie, de lângă municipiul Baia Mare.

Alți deținuți au fost repartizați la celelalte mine de pe același filon metalifer, la Cavnic și Vadul Nistrului.

Ajunși la Baia Sprie, am întâlnit condiții materiale mai bune decât la canal. Am fost ținuți vreo săptămână în carantină, într-un pavilion separat, ni se servea dimineața un surogat de cafea cu mult mai mult zahăr decât eram noi obișnuiți pe la canal sau Aiud. Rația de pâine era de 1,250 kg zilnic, iar hrana mult mai bună decât prin alte închisori.

Până am venit noi, aici fuseseră numai deținuți cu condamnări peste 10 ani. Apoi ne-au amestecat, așa că eram tot felul de deținuți politici, de la 3 ani la MSV. Dar am observat, îngrijorați, că deținuții care lucrau aici de peste trei ani, cu tot acest regim alimentar erau slabi, galbeni la față, chiar dacă aveau mersul drept, sigur și erau vioi.

Am aflat de la ei, după ce ne-au amestecat în barăci, că din cauza atmosferei nocive din mină pierduseră pofta de mâncare și organismul se menținea cu greu într-un echilibru de sănătate.

Noii veniți am fost supuși, timp de o săptămână, unui intens instructaj asupra condițiilor de lucru în mină și asupra drasticilor norme de tehnica securității muncii, făcut de deținuții mai vechi, din care unii, chiar erau mineri de profesie. Ni s-au luat toate obiectele și îmbrăcămintea personală și ni s-au dat efecte de penitenciar, printre care haine, bocanci militari, etc.

În barăci aveam paturi individuale cu saltele de paie, cearșaf și pernă de lână, etc. Ceea ce era mult, față de alte unități ale MAI.

La intrarea în mină se dădea în primire lampa de carbid, cu o încărcătură de 200 g pentru luminat la locul de muncă și treceam prin baia mare, unde schimbam hainele de afară cu cele de lucru, care erau trase cu un scripet spre tavan, unde stăteau până la revenirea din tură, când, după ce ne spălam cu apă caldă și săpun, trăgeam jos echipamentul de cameră și-l urcam, în loc, pe cel de lucru. Predam lămpile de carbid și apoi intram în barăci.

Despre organizarea minei și descrierea muncii voi relata mai puțin, deoarece a făcut-o magistral Ioan Ioanid, în cartea sa: ?Închisoarea noastră cea de toate zilele", vol. I.

Coboram în adâncimea minei cu un ascensor etajat, în total 8 persoane, la adâncimea de 1000-1200 m, în orizonturile 11, 12 și 13, care erau în exploatare. Distanța între orizonturi este de aproximativ 80 m, lungimea unui orizont este de circa 4-5 km, divizată în două aripi create de puțul de intrare, care era la mijloc și împărțea orizontul în mod egal. La capătul fiecărei aripi exista câte un puț de aerisire, prin care se elimina aerul încălzit și viciat de gazele toxice din mină. Munții din zonă sunt de origine vulcanică, roca de bază este andezitul, format din lavă răcită și solidificată, rezultată din erupția cu milioane de ani în urmă. După răcirea lavei vulcanice s-au produs în roca de andezit niște crăpături, probabil din contracția rocii, prin care, ulterior, s-a infiltrat dinspre centrul pământului spre suprafață o rocă metaliferă, conținând diferite metale neferoase, care constituia filonul metalifer în exploatare la cele trei mine din Maramureș. Lungimea totală a filonului în exploatare era de aproximativ 40 km și pe acest aliniament erau cele trei mine de producție.

Prin puțul principal de intrare, o dată cu colivia ascensor, intra și aerul trimis cu pompe puternice în mină, pe galeriile de exploatare, pentru aerisire, precum și conductele de apă pentru răcit perforatoarele și de băut, ca și conductele metalice cu aer comprimat la câteva atmosfere, necesare funcționării perforatoarelor. Aici nu existau perforatoare electrice. Galeriile erau de două feluri: principale și de exploatare. Galeria principală era săpată în andezit, care e o cenușa vulcanică moale, față de roca minerală, care este mult mai grea și mai dură.

În minele metalifere, exploatarea se face de jos în sus. Acest paradox se realiza prin săparea în roca sterilă a unui puț adânc de 80 m, după care se săpa o galerie orizontală, în lungime convenabilă de aproximativ 2000 m, puțul de evacuare a gazelor, la capăt, și mina putea fi deschisă. Din această galerie se pornea la atacarea filonului metalifer.

Galeria principală are și o linie de vagoneți, pentru evacuarea minereului, care trebuie transportat la flotație, instalația de prelucrare a metalelor de la suprafață. Vagoneții sunt evacuați cu aceeași colivie ca și oamenii, dar în timpul cât ei lucrează pe frontul de muncă. Galeria principală este pardosită lateral și pe cerime (plafon) cu bârne de brad. Aceasta deoarece bradul are calitatea că, atunci când intra galeria în presiunea unei surpări de rocă, începe să plesnească și deci să avertizeze oamenii să se îndepărteze de pericol. Galeriile de exploatare nu sunt pardosite, pentru că roca metaliferă e mult mai dură și durata exploatării este scurtă, frontul fiind într-o continuă mișcare.

Am arătat mai înainte că galeria principală era paralelă cu filonul metalifer, care venea dinspre centrul pământului spre suprafață, având o grosime variabilă, între 3 și 10 m.

Roca metaliferă se deosebea de cea sterilă prin trei caracteristici:

I      Greutatea specifică. Este mai grea de 5-6 ori ca sterilul.

II     Luciu metalic. Roca sterilă este mată.

III    Apa de constituție. Roca metaliferă este totdeauna udă, în timp ce andezitul este uscat.

Din galeria principală plecau spre roca metaliferă căile de acces la filon, la început orizontal, dar pe măsură ce exploatarea avansează se creeau suitori, constând din scări de brad în serpentină, până la exploatare.

Cât am lucrat la mină eu am fost repartizat ca ajutor la un miner mai vechi, care lucra la dat găuri în roca metaliferă cu perforatorul cu aer comprimat. Lucram mai mult la o galerie de înaintare în filon, adică dădeam găuri pentru a crea un front de lucru la o galerie de 2 x 2 m. Pentru asta trebuia să dăm cam 8 găuri în roca minerală în decurs de 6 ore, adânci de 80 cm. Luam în fiecare dimineața de la magazia șantierului opt burghie ascuțite, care trebuiau să ajungă la cele 8 găuri. Dacă aveam burghiu vidia ajungea unul singur la toate opt găuri. În urma noastră venea frontul de exploatare, care dădea găuri pe toată lățimea filonului. Minereul metalifer rezultat în urma exploziilor era transportat la rostogol (un fel de puț din lemn de brad făcut de specialiștii dulgheri, care creștea pe măsură ce se înălța exploatarea), unde se turna minereul, care ajungea la galeria principală și se capta de către vagonetarii care-l transportau. Minereul rezultat din explozii era de diferite dimensiuni și muncitorii care-l adunau trebuiau să-l dimensioneze, spărgând cu barosul pietroaiele care nu se puteau încărca cu lopata. Operația aceasta de adunare a minereului de pe platforma de exploatare, încărcare în roabă și transportul la rostogol se numea rulare și necesita cel mai mare număr de lucrători. Norma era de 8 mc de persoană, în cele 6 ore efective de lucru și, cât am stat în mină, nu am văzut pe nimeni care să o realizeze. În cele vreo 8 luni cât am lucrat la această mină, spre sfârșit, s-a luat și aici măsura de a se atribui pâinea numai în procentul de realizare a normei, adică ai realizat 30% din normă, primeai 350 g pâine în ziua următoare. Numai că oamenilor tot nu le păsa, pentru că erau unele categorii de muncitori care realizau norma integral, cum erau perforatorii, meseriașii dulgheri și alții care, fiind vechi, nu mai aveau pofta de mâncare și nu consumau mai mult de 3-400 g pâine, restul rămânând pe masă și fiind consumată de ceilalți care aveau nevoie de ea. Rămânea multă pâine neconsumată, care era dusă cu o căruță trasă de doi măgăruși la o crescătorie de porci din afara coloniei.

La fiecare punct de exploatare erau muncitori de la rulare, dar și cei cu perforatorul, dulgherii etc., care, la intrarea în ?șut" (schimb), trebuiau să facă copturirea cerimei. Copturire înseamnă îndepărtarea de pe plafonul abatajului (cerime) cu o rangă cu gheară, care era totdeauna la locul de muncă, a copturilor, adică a lespezilor de rocă nedesprinse din plafon, dar fisurate și care la lovitura cu ranga aveau un sunet specific. Din această cauză minerii trebuiau să aibă auzul fin, pentru a desluși plesnitul permanent al așchiilor de rocă, ce se desprindeau cu încetul din plafon, în virtutea gravitației și care puteau cădea în capul vreunui muncitor și să-l accidenteze. În tot timpul copturirii, trebuia să fie liniște totală pentru ca să se poată distinge sunetele rocilor lovite. La explozie cădeau jos o parte din pietre, dar altele crăpau și nu se desprindeau imediat. Au existat accidente, chiar mortale, după desprinderea unor blocuri mai mari de rocă, care au căzut peste oameni.

După ce echipa de doi oameni de la perforat reușea să dea cele 8 găuri în 6 ore, apărea artificierul civil (nu lăsau trotilul pe mână bandiților), care băga trotilul în găuri, punea peste el niște lut galben adus de afară, lăsând bineînțeles fitilul lung de vreun metru în afara găurii. După 6 ore de lucru se dădea un fel de alarmă, pentru a se aduna toată lumea lângă puțul de intrare ieșire, pe unde circula ascensorul, începea evacuarea deținuților care dura câte o oră sau două, pentru că în colivie încăpeau câte opt oameni și până urca și revenea treceau mai mult de cinci minute. La fiecare transport de la gura minei se făcea apelul și când se constata că nu mai este nimeni în locurile de exploatare, se bătea într-un anumit fel în țevi și artificierul începea să dea foc fitilelor, care începeau să explodeze. Exploziile erau puternice și se auzeau din orice parte a minei. Când termina de dat foc fitilelor artificierul, se retrăgea și el la ieșire. După evacuarea tuturor oamenilor din mină, nu intra nimeni timp de 4 ore, care erau necesare pentru evacuarea gazelor toxice rezultate din explozii. Din această cauză în minele metalifere nu se putea lucra în trei schimburi. Pentru noi, deținuții, munca în mină era mult mai acceptabilă decât cea în aer liber de la canal, unde în perioada de teroare eram tot timpul obligați să muncim forțat, fără nici un răgaz. Aici locurile de muncă erau multe și izolate în diferite abataje și administrația nu avea atâția supraveghetori pentru fiecare echipă. Singurul pericol era acela al intoxicării organismului cu substanțe nocive, care duceau lent la o afectare a metabolismului. Dar pentru mine, care eram în primul an de ședere aici, nu era încă periculos, mâncam regulat porția de peste un kg pâine și celelalte bucate care nu prea mai erau așa de gustoase și consistente ca la început.

Erau în exploatare trei orizonturi: 11, 12 și 13. Câteodată se mai exploata un zăcământ de la orizontul 10, acum dezafectat. Primele două erau în exploatare curentă, iar al 13-lea era în curs de formare, nefiind definitivat. Temperatura la locul de muncă varia după cât era de apropiat sau depărtat de galeria principală. Astfel că pe galeria principală, unde circula curentul de aer spre gura de ieșire, era mai răcoros, aproape de aerul de afară, iar în locurile de muncă aflate pe filonul metalifer, ca o deviație a aerisirii, temperatura putea atinge la orizontul 12 - 42°, iar la orizontul 11 - 40°. Drept urmare noi, în mină, umblam îmbrăcați numai în niște slipuri și cu bocanci în picioare sau cizme de cauciuc. Cizmele le cam evitam, pentru că produceau ciuperci la degete. Țin minte că fiind încălțat cu cizme de cauciuc, în două ore s-au umplut de transpirație. Apa o aduceam de la puțul de intrare cu o cofă de lemn, care avea calitatea că o ținea rece mai mult timp decât alt fel de vase și era și mai ieftină. Cei care lucram la perforator, ne mai răcoream de la aerul sub presiune din conducta de racord, care deservea aparatul.

Cea mai mare plăcere și fericire pentru un miner era să găsească în cursul exploatării o geodă. Geoda era un gol în diametru de 5-10 m, de obicei sferic, format probabil de o acumulare de gaze în roca de infiltrație metalică, care cu timpul s-a umplut cu apă de mină (Galița), ce curge încet dar permanent prin roca metaliferă. Apa aceasta conținea, dizolvate, toate minereurile pe care le întâlnește în cale, fiind periculoasă pentru ochi în special și pentru piele. De aceea minerii ar trebui să poarte o pălărie din stofă cu boruri mari pentru a proteja pe cât posibil ochii și pielea. Desigur noi nu aveam așa ceva și umblam pe cap cu o bască sau boneta de deținut.

Operatorul de la perforator, care dădea găuri, putea să simtă când în fața lui are o geodă, prin faptul că dădea peste o rocă mult mai dură ca aceea obișnuită și din care, dacă era străpunsă, țâșnea apă sub presiune câtva timp. După ce se făcea explozia, apăreau diferite cristale, rupte din pereții geodei care depășesc orice imaginație de frumusețe și armonie. Astfel, predominau cristalele de bioxid de siliciu (Cuarț), în prisme hexagonale cu vârful ascuțit, în piramide hexagonale de o perfecțiune pe care numai natura o poate realiza. Urmau alte cristale, cum ar fi cele de argint, care cristalizează în cuburi perfecte, șlefuite de natură, până la perfecțiune. Acestea din urmă erau de dimensiuni mai mici decât primele. Pe fondul rocilor cristalizate apăreau oxizii de cupru, de culoare verde albastră, oxizii de fier, de culoare roșie. etc. Acești oxizi infiltrați în cristalele de cuarț dădeau niște nuanțe frumoase, care le fac să fie considerate pietre semiprețioase. Deținuții erau primii care puneau mâna pe aceste minunății ale naturii și o parte le ascundeau, cu speranța că le vor găsi, după eliberare sau veneau cu ele în baracă să se laude la colegi, încercând și acolo să le ascundă de gardieni.

Asemenea noroc, de a găsi o geodă era foarte rar și cât am stat eu în mină, în 8 luni, nu a fost nici un caz. Am admirat însă colecțiile unor deținuți, care le păstrau ascunse cât puteau. Am reușit după plecare să iau cu mine în bagaje o piatră de cristale, de mărimea unei cutii de chibrituri, care avea 5-6 cristale de cuarț hexagonal, montate de natură pe un fond albastru de oxizi de cupru, printre ei alte 5-6 cristale de argint, în cuburi de mărimea unei gămălii de chibrit, lucioase, perfect șlefuite de natură. La Aiud se făceau percheziții de trei ori pe lună în toate celulele. Și, totuși, am păstrat-o vreo trei-patru luni în paiele de la saltea. Până la urmă au găsit-o și confiscat-o. De fapt, am păstrat-o din greșeală, pentru că nu credeam că o voi putea salva în condițiile Aiudului. La orizontul 13, care era în construcție, a apărut odată o geodă de mărimea unui lac subteran. După explozie, apa a năvălit și a acoperit tot spațiul săpat până atunci și, deși s-au adus pompe puternice, nu s-a putut limita dezastrul, acolo rămânând toate utilajele de exploatare, până după vreun an, când pompele au reușit să scoată toată apa din uriașa geodă. Apa aceasta nu mai era așa de acidă ca galița obișnuită și deținuții care au văzut-o la început spuneau că era limpede, dar nu era bună de băut, iar când au vrut să se spele pe mâini cu săpun, acesta nu făcea spumă. În fiecare mină pentru metale este un șanț pe galeria principală, prin care se scurge galița (apă acidă), care este colectată într-un bazin lângă ieșire și scoasă afară cu motopompele.

Deși minele din zonă sunt denumite, în general, mine de plumb, în realitate în multe abataje predominau alte minereuri decât plumbul. Unele zone au ca minereu predominant zincul, care este mai periculos, pentru că roca se desprinde ușor și poate accidenta personalul. În componența minereului sunt și mici procente de metale prețioase, cum ar fi aurul și argintul, sau altele mai puțin prețioase, care se aleg la instalațiile de flotație. La Baia Sprie, vagoneții încărcați cu minereu se urcau pe munte, de unde erau preluați de un teleferic, care îi transporta pe deasupra orașului, la stația de flotație.

Accidente de muncă au existat tot timpul, mai mult sau mai puțin periculoase. Cât am stat eu acolo a fost un singur accident mortal. La o echipa de perforatori, formată din doi oameni (în mină legea protecției muncii prevede că nimeni n-are voie să rămână sau să lucreze singur), după începerea lucrului, când burghiul a pătruns în rocă, s-a produs o explozie puternică, ce a omorât pe loc omul care dirija perforatorul și a rănit grav pe ajutorul lui, care era la doi metri distanță. Din cercetările făcute a rezultat că un calup de trotil amplasat de artificier cu o zi înainte, într-o gaură, nu a făcut explozie când i s-a dat foc și a rămas neexplodat. A doua zi muncitorii n-aveau cum să știe că a rămas neexplodat un trotil și au procedat la perforarea frontului de lucru. Burghiul a atins trotilul, care a explodat. Ajutorul a fost tratat cu atenție de medicii deținuți, care i-au extras din piele, sute de pietricele pătrunse după explozie.

Am avut și eu un accident minor, dar cu rezultate bune, pentru că am stat la infirmerie mai bine de o lună, în condiții foarte favorabile. În realitate am vrut să sparg o bucată de carbid cu un ciocan, dar lovitura nu a spart carbidul care a sărit în piciorul meu, provocându-mi o rană pe piele. Eu nu am dat atenție și am pansat singur rana, fără să merg la infirmerie. Dar peste câteva zile am constatat că rana se înroșește și mă doare. M-am dus la infirmerie cu rana deschisă, însă nu am spus că este de la carbid, ci de la o bucată de minereu. Am fost internat în infirmerie, unde era foarte bine și tratat regulat de medici, dar fără rezultat palpabil. Rana nu mă mai durea, dar nu se vindeca deloc. Îmi convenea foarte bine situația și acolo mă relaxam bine, întrucât aveam interlocutori de nivel înalt, printre care și un episcop catolic și aș fi rămas acolo oricât permiteau împrejurările. Numai că după vreo lună și jumătate s-au sesizat ofițerii de supraveghere, care s-au întrebat ce este cu mine de stau așa de mult acolo. Medicii au luat măsuri radicale și, după o anestezie locală, au tăiat toată pielea din perimetrul afectat, aplicând apoi niște unguent. În mai puțin de o săptămână, rana s-a vindecat. Poate că dacă spuneam de la început că rana provenea de la carbid, luau măsurile mai repede, dar eu am profitat puțin, trăgând chiulul administrației cu acest prilej. Un alt accident înregistrat cu puțin înainte de venirea mea la mină s-a produs la construcția unei suitori. Construcția suitorii era socotită cea mai grea muncă din mină. Suitoarea înseamnă să sapi o comunicație între două orizonturi sau nivele diferite ale aceluiași orizont. Străpungerea se face ca peste tot, de jos în sus. Începeai, cu ajutorul perforatorului, o gaură în tavan, prin perforarea a aproximativ patru găuri pentru explozia cu trotil. După prima explozie, materialul cădea jos și rămânea un început de gaură, prin care în tura următoare și în toate celelalte, până se ajungea la capătul de sus, se construia o scară de lemn, iar pe ea se urca cu aparatul de perforat, furtunul de aer, furtunul de apă etc. Începeai apoi să perforezi deasupra capului. Îți cădea în cap praful umezit de apă al rocii găurite și făceai totuși cele 4 găuri. La terminare coborai toate cablurile și aparatele ca să poată exploda trotilul și să nu le distrugă. Data următoare, când veneai, gazele din mină fuseseră evacuate de aerul aspirat pe galeriile principale, dar în fundul de sac al găurii verticale nu se evacuau pentru că erau mai ușoare decât aerul, așa că trebuia ca operatorul să urce treptele cu furtunul de aer comprimat la gură și să așteapte ca acest aer din furtun să aerisească spațiul interior și apoi să urce din nou aparatele pentru lucru pe ziua respectivă. Accidentul s-a produs când furtunul cu care s-a urcat operatorul era undeva înnodat și nu a trimis destul aer omului care a fost amețit de gaze. Un ajutor care a încercat să-l salveze a fost și el ucis de gaze. Din cauza dificultăților construcției unei suitori, tradiția cere ca numele suitorii să poarte totdeauna numele constructorului, chiar dacă este deținut. Și în mină s-a respectat această tradiție.

Am pomenit mai înainte despre depozitul cu procent slab de minereu de la orizontul 10. Chiar dacă era dezafectat, se efectua o circulație a aerului și se putea lucra. Conducerea minei, constatând că are mână de lucru ieftină, a hotărât să reia exploatarea unui depozit abandonat, cu ani în urmă, ca nerentabil. Acest depozit era aproape de capătul extrem al minei, în apropierea puțului de evacuare, deci era cald și aerul îmbâcsit cu tot felul de noxe.

Minereul era încărcat în vagoneți și apoi aceștia erau răsturnați într-un rostogol adânc de 80 m, care ducea la orizontul 11, unde era linie de vagoneți pentru a transporta materialul la flotație. Numai că rostogolul acesta avea o hibă importantă. Era aproape tot timpul blocat pe la jumătatea traseului, prin faptul că o lespede mare se desprindea din pereții lui și la o gâtuitură se oprea și bloca curgerea mai jos a materialelor. Deblocarea unui rostogol era o operație extrem de periculoasă, deoarece nu se putea face decât de jos în sus. Cineva trebuia să se apropie, urcându-se prin partea goală a rostogolului, până ajungea la locul blocării, urmând ca acolo să instaleze un calup de trotil cu fitil lung, după care să coboare. Pericolul de a se prăbuși tot materialul peste cel care intervenea era permanent. Această operație se făcea o dată pe an și pentru a nu întrerupe lucrul erau aduse echipe de muncitori care turnau minereul în groapă și erau pontați după numărul vagoneților răsturnați în timpul zilei. Numai că noi știam că ei nu ne pot controla câți vagoneți am răsturnat, deoarece rostogolul era blocat pe la mijloc și era ca un sac fără fund. În consecință, trăgeam chiulul în mod științific. Stăteam toată echipa la povești în timpul programului de muncă și aveam grijă să avem permanent un vagonet încărcat, pentru a face față când vine un control. Controlul era cel mult o dată într-o zi și noi eram atenți la galeria principală, pentru că aveam o poziție strategică și se auzea când cineva pășea pe deasupra noastră și atunci toți ne apucam de treaba prin răsturnarea vagonului pregătit. În timpul taifasului, aveam grijă să calculam din timp în timp câți vagoneți am răsturnat până atunci, ca să nu ne încurcăm când va trebui să dăm raportul.

Trebuie însă să spun că deținuții nu erau străini de blocarea rostogolului cu lespezi mari de piatră, pentru că după deblocarea anuală a acestuia un specialist deținut căuta undeva o lespede de o anumită mărime, pe care o ducea la gura de intrare și-i dădea drumul înăuntru, bineînțeles ajutat de alți colegi de suferință. Conducerea minei își însușise teoria că rostogolul se blochează cu lespezi desprinse din propriul perete și nu bănuia nimic. Turnători erau puțini și erau bine cunoscuți de noi.

Și, astfel, aveam și noi satisfacția că ne puteam răzbuna pe comuniști pentru privarea de libertate la care eram expuși.

Comparativ cu personalul de la canal al administrației, aici, la mină, parcă gardienii erau mai răi, însă nu aveau condiții de a-și manifesta decât rar ura față de noi, pentru că și condițiile de lucru ne fereau de acest contact. Aici majoritatea dintre securiști erau unguri, care, având sentimente atavice, făceau mai bine jocul comuniștilor de a teroriza poporul român.

O scenă din perioada mineritului mi-a rămas bine întipărită, pentru valoarea ei artistică. În colonie era un câine pripășit și adoptat de deținuți, care-l hrăneau și l-au dresat să latre când vede vreun gardian în uniformă militară. O dată un ofițer ne ținea pe platoul din centrul coloniei încolonați și debita un discurs furios pentru nerealizarea planului, indisciplină ș.a. Câinele a început să latre la el. Ofițerul echipat cu niște cizme solide în picioare, a început să fugă după el spre a-l lovi. Acesta a încercat să se ascundă în rândurile noastre, dar noi eram obligații să ne dăm la o parte și atunci câinele a găsit scăparea în sala de mese, unde erau bănci și mese din scânduri lungi și unde căpitanul nostru nu mai avea nici o șansă să-l mai prindă. Văzând scena vrednică de o secvența de film, care exterioriza ura neputincioasă a teroristului, proiectată asupra urmăririi unui biet câine, puteai aprecia cantitatea de ură adunată în acea ființă omenească. Peste două zile, însă, câinele a fost împușcat de securiști. Nu a durat mult și a apărut un alt câine, care s-a dat repede de partea deținuților ce-l hrăneau și l-au dresat să latre la gardienii în uniformă.

O ultimă istorisire de la Baia Sprie, care ar putea explica și motivul pentru care, după numai opt luni, am fost readuși la Aiud: la birourile administrative ale lagărelor de deținuți politici exista pentru fiecare om un dosar personal cu datele administrative, dar și politice, menționând cărei formații politice a aparținut când era liber. Periodic, cam o dată pe an, ne chemau la administrație pentru verificare, când ne întrebau din ce partid am făcut parte, data și locul nașterii etc. Eu, de obicei, spuneam că sunt legionar, fiind că așa scria la dosar și n-aveam chef să mă mai justific gardianului respectiv că aș fi fost țărănist. La o asemenea verificare de rutină, la mina de la Baia Sprie, dar poate și la altele, s-au constatat nepotriviri față de declarațiile anterioare, în sensul că vreo 60 deținuți care înainte declaraseră că aparțin din punct de vedere politic unor organizații anticomuniste, fără partid de anvergură, acum declarau că sunt legionari. Alarmați, comisarii politici au început să-i chestioneze care este cauza acestei schimbări. Răspunsul a fost simplu: ?M-am convins că Mișcarea legionară este superioară din multe puncte de vedere și coincide cu vederile mele!? Aceasta însemna fascizarea închisorilor și era cea mai gravă alarmă pentru comuniști. În scurt timp s-a făcut tabelul cu toți legionarii de pe traseul minelor din Maramureș și au transportat pe legionari la Aiud, care a devenit de aici înainte de culoare verde. S-a făcut o nouă redistribuire a deținuților, de asta dată după criterii de culoare politică, diferită de criteriul inițial, când distribuirea se făcuse după criterii profesionale. La Aiud erau intelectualii, la Gherla muncitorii și țăranii, la Pitești studenții, etc. Prin noua triere, la Aiud erau numai legionarii, ca să nu mai poată prolifera, captând noi simpatizanți, față de cei arestați inițial.