CAPITOLUL XVI

 

AIUD REDIVIVUS

 

Îmbarcați rapid în vagoane dubă, am ajuns înapoi la Aiud, unde ne erau rezervate celulele cunoscute de 2x4 m, cu gratii de fier și jaluzele din scândură la geam, iar înăuntru patru paturi de fier cu saltele de paie pentru 6 oameni. Am lipit paturile suprapuse unul de altul și dormeam câte trei dea curmezișul, ceea ce nu era tocmai plăcut, dar mai bine decât pe dușumea, cum era înainte. Dar ce era esențial pentru noi era faptul că mâncarea era mult mai substanțială decât înainte, constând din arpacaș mai gros, cu multă carne de oaie. În pușcăriile comuniste, alternările de hrană mai consistentă cu cele de exterminare erau frecvente și depindea de durata uneia sau alteia din regimuri alimentare. Jaluzelele din scândură orientate spre cer, fără să poți vedea în jos, reducea cel puțin cu 50% lumina zilei și aerisirea spațiului. Era o măsură de mult introdusă de ruși în închisori și care de-abia atunci se introducea și la noi. A doua măsură șicanatorie, foarte gravă pentru moralul oamenilor, introdusă cam în același timp, era că deținuții nu aveau voie să doarmă în timpul zilei și nici să stea culcați în pat, ci numai pe marginea paturilor de jos sau în picioare. Gardianul controla vizeta tot timpul, mergând pe coridor încălțat în papuci de cârpă, care nu făceau zgomot când pășea. Nu am stat mult în acest regim, care a devenit de aici înainte permanent în toate închisorile comuniste, pentru că eram în ultimul an înainte de expirarea pedepsei și cu vreo 5 luni înainte m-au mutat de la celularul mare într-un alt pavilion al penitenciarului, cel din mijloc, pentru a nu colecta adrese ale oamenilor și a anunța familiile, despre prezența sau existența deținuților în penitenciarul Aiud. În acest penitenciar era oprit orice contact al deținuților cu exteriorul, fiind îngropați de vii. Noaptea, becul era aprins, iar perchezițiile la pielea goală se făceau de trei ori pe lună. Baia cu apă caldă, la două săptămâni, era așa de scurtă, că nu aveai timpul să dai cu săpun. Uneori, la percheziție, găseau câte o fărâmă de săpun și pentru asta ne pedepseau cu ridicarea saltelelor timp de 7 zile, când trebuia să dormim pe dușumea. O dată am găsit într-o saltea câteva fascicole din Biblie, din care citeam cu multă precauție câteodată, dar o puneam la loc și nu ne-au găsit-o pentru că ar fi fost ceva foarte grav, riscând o izolare de o lună de zile toată celula. Erau interzise acul, ața, săpunul și multe altele. Erau permise numai îmbrăcămintea și lenjeria de penitenciar, o gamelă sau cratiță, cureaua, peria și pasta de dinți, încălțămintea și o flanea de lână de acasă. De ce aceste interdicții? Fiindcă erau folosite de noi ca ajutătoare de a memora poeziile pe care ni le transmiteau vecinii, din opera marilor poeți ai Aiudului. Cu săpunul, spre exemplu, se puteau unge tălpile pantofilor și apoi scrie cu vârful acului, textul unei poezii, pe care de obicei într-o zi o învățai pe de rost.

Sau puteai unge dosul curelei de la cingătoare cu același săpun și să scrii pe ea textul dorit. Eu am descoperit o metodă și mai bună și mai puțin periculoasă și anume ungând coada din plastic a periei de dinți cu puțin săpun, zgâriam cu o așchie de lemn luat din scândurile dușumelei orice vers și am ajuns că puteam scrie pe peria de dinți până la 12 strofe de câte patru versuri. Dacă era vreun pericol, treceam coada periei printre degete și totul se ștergea. Nu am fost prins niciodată. Nu știu să mai fi văzut la alt coleg această metodă, dar era cea mai sigură, însă presupunea o vedere foarte bună.

Cu toate aceste restricții, perioada ultimului an la Aiud, cu arpacașul ei ceva mai dens și cu ceva carne de oaie, a fost cea mai bogată din punct de vedere spiritual, din toată întinderea de 8 ani a detenției mele.

Aici am început să învăț în mod alert poeziile lui Radu Gyr, Nichifor Crainic și ale altora, să povestim în celulă lucruri interesante, care mi-au rămas în memorie, despre viața unuia sau altuia dintre noi.

Mai târziu am auzit că textele se transmiteau prin Morse, recepția de la camerele vecine făcându-se prin aplicarea pe perete a unei gamele de care se lipea urechea. Textul era scris cu acul sau așchia de lemn pe coada periei de dinți, pe curea sau talpa pantofului, după preferință.

La început am avut probleme cu memoria, pentru că mă dezobișnuisem de a o folosi de atâta timp și acum dintr-o dată am început activitatea intens. După o lună de zile, am depășit dificultățile inerente și în decurs de 10-12 luni am reușit să învăț aproximativ 120 poezii, din care majoritatea aveau ca autor Radu Gyr, întrucât am constatat că sunt, de departe, cele mai reușite din cele care circulau pe atunci. Urmau cele scrise de Nichifor Crainic, în imediata apropiere și după aceea de alții. Bineînțeles că odată cu receptarea poeziilor se cereau și informații politice despre situația generală, dacă s-a mai aflat ceva, pentru întreținerea speranței de salvare. Săpunul nu era lăsat în cameră, dar dimineața când ne scoteau la spălat pe față și duceam vasele cu apă și cele cu dejecții, ne spălam cu săpun și acolo zgâriam cu unghia o așchie care ne ajungea pentru o zi la operațiile culturale.

Pentru a nu uita aceste versuri (memoria nu era încă normală), seara, înainte de culcare, repetam până adormeam cam 10 poezii, ceea ce era plăcut și era probabil echivalentul rugăciunilor la creștinii din perioada prigoanei păgâne.

Visele, care în perioada muncii forțate nu mi le-am amintit niciodată, stând locului și dormind mai mult (până la restricția arătată), mă frecventau mai intens în ipostază de om zburător sau mergând pe câte un coridor care se strâmta din ce în ce mai mult înaintea și uneori în urma mea, ceea ce îmi crea coșmaruri și trebuia să mă trezesc îngrozit.

În această perioadă am trecut prin mai multe celule, deci mai multe colective de oameni, fiecare având trecutul și personalitatea proprie, care acolo trebuia prezentată celorlalți în mod reciproc, sinceritatea și deschiderea fiind caracterizarea vieții de aici, a deținuților politici.

Dacă ne-ar fi lăsat mai mult timp împreună, viața noastră ar fi fost mult mai grea, pentru că fiecare își deșerta traista de cunoștințe și povești interesante și când se termina, începea plictiseala, o liniște apăsătoare, uneori certuri între deținuții care nu se mai suportau, etc.

Administrația nu știa acest lucru, însă avea grijă să ne schimbe mereu după câteva luni, din motive administrative, unii se transferau în altă parte, alții se eliberau, alții erau aduși în loc, etc.

Într-una din celule au fost aduși doi foști prizonieri de la Cotul Donului, a căror poveste am relatat-o mai de mult, cu ocazia prezentării alegerilor din 1946 și justificarea datei de marți 19 noiembrie, în loc de a unei zile de sărbătoare religioasă.

Tot în acest timp, un student din Timișoara a povestit calvarul său și al tuturor studenților de la Pitești, sub teroarea lui Țurcanu, care nu diferea aproape deloc de ce a relatat Virgil Ierunca în cartea sa ?Fenomenul Pitești", așa încât nu mai am ce adăuga, afară doar de concluzia că cine afirmă că a trecut prin Pitești și a rezistat, minte.

Altă celulă m-a dus în compania unui mare poet român, care a rămas necunoscut și probabil va rămâne ca atare, opera lui principală fiind pierdută. Este vorba de Dumitru Iliescu, din Buzău, de profesie avocat.

Era un entuziast, care, ca mulți alții, s-a angajat în tinerețe în Mișcarea legionară, fiind un idealist iremediabil. Mai întâi ne-a povestit viața lui, anturajul și cele 7 minuni ale Buzăului, din care rețin doar două: Crângul (celebrul parc) și Vulturul Ilie. Apoi, povestea romantică a căsătoriei: ca tânăr avocat, avea 28 de ani și scria câte un articol în presa locală, cu caracter literar.  Într-o zi se plimba prin parc și tocmai admira o fetiță care circula cu un caiet în brațe. Când a ajuns în dreptul lui, fata s-a oprit și l-a rugat să-i acorde puțin timp, cerându-i să citească manuscrisul unui roman și să-și dea cu părerea dacă poate fi publicat sau nu.

 Bineînțeles că a acceptat și au stabilit un termen de întâlnire. Dar, la întâlnire, numai de roman nu au avut timp și s-au îndrăgostit unul de celalalt, astfel că au continuat întâlnirile aprinse, dar fără concluzii precise. Atunci el a hotărât să pună la încercare sentimentele partenerei, punând-o în fața faptului împlinit. A luat legătura cu un procuror, care, conform legii, avea dreptul să acorde scutire de stagiul de două săptămâni în cazul căsătoriilor, pentru afișarea și publicarea proiectelor de mariaj și după obținerea acestuia, cu celelalte acte în mână, aranjând și cu ofițerul stării civile, a invitat-o pe fată la plimbare și, în dreptul primăriei, i-a cerut să treacă puțin pe la un prieten care lucra înăuntru. Fata l-a urmat și nici nu s-a uitat ce scria deasupra ușii de intrare: "Starea Civilă". Când cei doi au intrat pe ușă, ofițerul stării civile s-a ridicat în picioare și a întrebat solemn: ?Domnișoara X sunteți de acord să luați în căsătorie pe domnul Dumitru Iliescu?? Fata, puțin surprinsă, a răspuns, încet, ?Da?. Celelalte formalități au urmat normal și cei doi s-au trezit căsătoriți. Au trăit fericiți câtva timp, până când au început persecuțiile politice, care au culminat cu arestarea și condamnarea la 15 ani a avocatului Dem. Iliescu.

Cât am stat cu el în celulă nu am învățat nici o poezie de a lui, pentru că eram ocupat cu asimilarea poeziilor lui Radu Gyr, de care nu mă puteam despărți. Aveam însă intenția de a mă apuca de poeziile lui Dem. Iliescu imediat după cele vreo două planificate. Nu s-a putut, deoarece a survenit iar o mutare a oamenilor și l-au luat din celula noastră, aducând pe altcineva. Pe tema vulturului Ilie avea pregătit un poem de 800 de strofe, din care 400 erau deja finisate și ni le-a recitat din memorie. Restul le avea în proiect dar nu le finisase, însă pentru el nu era o problemă, întrucât avea posibilități de versificație inepuizabile. Ceilalți ocupanți ai celulei i-au propus o temă dată pentru o poezie și în 24 ore a realizat-o impecabil, ca formă și fond, având cinci strofe de câte 5 versuri și fiecare din strofele poeziei avea aceeași rimă. Vulturul Ilie era o realitate a Buzăului în perioada celui de al doilea război mondial. Un cârciumar din zona gării a obținut de undeva un pui de vultur, pe care l-a crescut și îmblânzit, astfel că se obișnuise cu oamenii care-l adorau, fiind o raritate, mai ales că era de talie mare și când veneau trenurile se repezea să capete hrană de la călătorii, care de asemenea îl simpatizau. Un coleg de facultate povestea că s-a trezit împins de la spate pe peronul gării unde era înghesuială și când s-a uitat la cel care nu-și ceruse scuze, a văzut că era vulturul Ilie. A murit împușcat de un ostaș neamț, pe la finele războiului, care l-a văzut pe acoperișul gării Buzău și nu cunoștea povestea lui. Poemul lui Dem Iliescu poetizează istoria de mai sus și-l consideră pe vultur rege al înălțimilor, care nu coborâse niciodată în văile populate de oameni. El este ispitit în spiritul cunoașterii de către un corb, care-i propune să coboare în vale, să vadă ce frumuseți a creat civilizația: orașe mari, blocuri, biserici, șosele, etc. Neîncrezător la început, vulturul pornește totuși în această călătorie inițiatică a cunoașterii. Poetul, consultându-se cu teologii pe care i-a putut aborda, ajunsese la concluzia că toate ființele, conform Bibliei, afară de om, trăiesc în paradis, numai omul a fost izgonit, datorită mușcării din fructul cunoașterii. Zburând pe deasupra atâtor frumuseți, vulturul uită să se mai întoarcă și este furat de dorința de a cunoaște cât mai mult, ceea ce a dus la istovirea fizică și la căderea în curtea unui cârciumar din zona gării Buzău. Numele cârciumarului era Adam, iar al vulturului Ilie, căzut din cer, a fost închis într-o colivie de fier (epoca fierului) și după câteva zile de înfometare cârciumarul i-a propus un contract profitabil pentru amândoi și anume: vulturul să rămână acolo pentru a-i face reclamă cârciumarului, iar acesta să-i ofere adăpost și hrană.

O dată convenția încheiată, vulturul are libertatea de mișcare și începe să vadă și părțile negative ale civilizației, cum ar fi idila unei tinere fete care până la urmă cade în disperare, fiind părăsită de iubitul ei. Astfel, chiar dacă concepția lui despre lume este primitivistă, în sensul că recomandă întoarcerea la natură, frumusețea poeziei o ridica la un nivel superior. Poemul ?Ilie" se termina cu uciderea vulturului de către un simbolic ostaș german, care-și vede distruse idealurile naționale și ucide vulturul care era simbolul heraldic german. Poemul pierde din valoare din cauza întinderii prea mari și a urmăririi tematicii prea deschis, dar are capitole care pot sta alături de operele cele mai valoroase. Voi rezuma un poem scurt și mai bine structurat: poezia se cheamă ?Urang?, care în limba malaeză înseamnă om (urangutan înseamnă-om de pădure). Urang al nostru era un om primitiv, care trăia pe malul mării și se ocupa cu scufundarea în apă, până la o anumită adâncime, pentru a pescui scoici pentru perle, ducând o viață fericită, ca și strămoșii lui. La un moment dat apare un industriaș dintr-o țară civilizată, care îi propune un mecanism perfecționat de civilizația umană, ce-i permite să coboare la o adâncime mult mai mare și să poată rămâne sub apă mult mai mult timp, pentru a pescui perle mai multe în timpul scufundării.

În final, acesta îl înzestrează cu un balon de oxigen și-l leagă cu o sfoară de care el trebuia să tragă atunci când simțea ca se îngreunează respirația, pentru a fi scos afară imediat. Odată coborât în adâncimi mult mai mari, Urang al nostru este copleșit de frumusețea nemaipomenită a adâncurilor, caută să coboare cât mai mult și uită să tragă semnalul de scoatere afară. Când cei de la suprafață au observat o pată de sânge la suprafața apei și când l-au tras afară era mort. Civilizația cu tentațiile ei îl uciseseră.

 Nu am mai știut nimic despre Dem. Iliescu până prin 1975, când am fost la Buzău într-o delegație în interes de serviciu și, interesându-mă de el la Colegiul avocaților, am aflat că este jurisconsult la o întreprindere și că și-a cumpărat un apartament în rate, într-un bloc de la intrarea în parcul ?Crâng". Am pornit imediat într-acolo și l-am găsit acasă. Era foarte necăjit pentru că soția îi era bolnavă, băiatul plecat cu serviciul, undeva în București și că el trecuse prin multe greutăți, care-l distruseseră fizic și psihic.

 Executase peste 15 ani de închisoare, pentru că lui nu-i dăduseră drumul în 1964, când i-au eliberat pe toți deținuții politici, ci l-au mai ținut vreo 4 ani, prin diferite lagăre. Nu-și mai amintea de mine. Când i-am spus că am stat cu el la Aiud, m-a întrebat dacă nu cumva am memorat poemul Ilie, pentru că el l-a uitat complet și nu a reușit să reconstituie decât puține din poemele sale și nu găsește oameni care să-i fi învățat poeziile. Avea iarăși un proiect, tot cu conținut filozofic adânc, pe care mi l-a expus, dar se plângea că nu găsește înțelegere pentru a-l tipări, deși nu avea conținut politic ostil regimului. Nu am încercat să păstrez corespondența cu el, era prea obosit și nu mai știu dacă a apucat data de 22 decembrie 1989.

Pornit și eu în peregrinările inițiațice prin celulele Aiudului, unde mă mutau autoritățile, am nimerit într-o celulă cu un fost comisar de poliție, care se ocupase în perioada interbelică de problemele contraspionajului.

El era condamnat la 15 ani pentru că, în timpul serviciului, a prins niște spioni sovietici. Voi relata două cazuri: primul se refera la un tânăr rus, care a absolvit o școală de spionaj la Kiev, a învățat perfect limba română și după terminare i s-a încredințat prima misiune în România. A trecut Nistrul înot, și-a cumpărat un costum de haine de la un magazin românesc, pe al său l-a îngropat în pământ și a pornit spre Iași, unde trebuia să primească misiunea. Acolo era un centru al spionajului sovietic, la consulatul rus de vizavi de spitalul Sfântul Spiridon. Trebuia să găsească pe stradă un cetățean cu o floare galbenă la butonieră, să-i dea o parolă și acesta să-i transmită instrucțiunile. Lucrurile s-au petrecut întocmai și spionul nostru a primit misiunea să meargă la Focșani și de acolo să transmită prin poștă scrisori la o adresă din Iași, cu informații asupra unităților militare și a altor obiective. Scrisorile trebuiau, bineînțeles, scrise într-un sistem cifrat, de exemplu regiment = vacă, tunuri = cartofi, avioane = păsări, etc. Pentru informații mai sigure, trebuia să ia legătura cu un chelner din Focșani, la care s-a prezentat tot cu o parolă. Tânărul nostru s-a instalat în Focșani, a închiriat o cameră, dându-și o anumită ocupație și identitate și a început investigațiile. Numai că a pășit cu stângul de la început. Pe când se afla într-o grădină publică din oraș, a intrat în vorbă cu un fotograf ambulant, care fotografia trecătorii și le dădea câte un bon cu numărul clișeului și adresa atelierului. Spionul nostru aduce vorba și despre faptul că în Focșani sunt multe unități militare. Acest amănunt i s-a părut suspect fotografului nostru, care tocmai era și în serviciul Siguranței statului român. El a alertat organele competente, care au început o supraveghere strictă. Când s-a dus la cutia de scrisori cu un plic, acesta a fost imediat controlat și supus analizei specialiștilor. Au venit de la București doi specialiști care au decriptat destul de ușor mesajul, au notat adresele și au lăsat scrisoarea să-și urmeze cursul. Și, astfel, după ce au depistat toate mișcările și adresele, după vreo două luni l-au arestat și condamnat pentru spionaj, la 15 ani închisoare. La arestare ar fi spus: ?Păcat, era prima mea misiune?. Fiind timp de pace, condamnarea nu putea fi mai mare.

 Al doilea caz, mai simplu și cu urmări mai grave, s-a petrecut în timpul războiului, în primăvara anului 1944. O studentă din ultimii ani ai Facultății de fizică din Kiev este abordată de NKVD și după un instructaj sumar este parașutată în spatele frontului românesc, prin județul Neamț, cu un apărat de transmisie, deși nu știa limba română și trebuia să transmită informațiile furnizate de un chelner român. Acesta însă nu era serios, a încercat să o violeze și a lăsat-o fără provizii. Când ea a căutat ceva de mâncare, a fost bănuită de niște femei, care au anunțat poliția și au arestat-o cu aparat cu tot. Fiind timp de război, a fost condamnată la moarte și executată. Înainte de execuție se ruga de cei din jur să o anunțe pe mama ei, care nu știa nimic despre ea.

Alte celule, alte descoperiri și aventuri inițiațice și tragedii pe care simt nevoia să le aduc la suprafață, din tenebrele Aiudului.

 Într-una din zile a fost descoperit un deținut din celula mea că citește ceva din cureaua pe care o ținea în mână. Gardianul a deschis brusc ușa, a luat cureaua și s-a dus la ofițerul politic să-i arate ce fac deținuții. Acesta a adunat și celelalte somități ale conducerii închisorii și au lecturat atent textul destul de ușor de citit de pe corpul delict. Nu au găsit nimic subversiv și chiar s-au distrat de finalul poeziei: ?Alunec dintre coapsele muierii, / Eu am rămas sub zidurile Troiei". Drept urmare gardianul se întoarce liniștit, aducând cureaua, și-l întreabă pe vinovat cine a scris poezia? Eu! a răspuns hotărât acesta. Gardianul a predat cureaua fără să ia nici o altă măsură, adăugând că i-a plăcut finalul. Era vorba de poezia lui Radu Gyr ?Întoarcerea lui Ulise", pe care deținutul se muncea s-o învețe și în care autorul încerca, în vreo 12 strofe, să-și imagineze întoarcerea deținutului din temniță, la momentul eliberării și antagonismul dintre lupta înverșunată dusă de deținut, comparată cu războiul Troian și realizările celor de acasă. Fiecare strofă de 4 versuri era simetric structurată: în primele două tabloul cu realizările materiale ale celor de afară și în ultimele două înverșunarea în luptă și rămânerea în tensiune a celui abia sosit. Voi reda o strofă pe care mi-o amintesc:

  ?Voi îmi vorbiți de temple de pilaștri

De noii zei ce-n urma mea crescură,

Eu vă vorbesc de morții mei albaștri

Rămași la Troia sub noian de zgură!?

Deci, în timp ce afară au apărut templele, cum ar fi fost pe atunci Palatul Scânteii, și noii zei: Ana Pauker, Petre Groza, Gheorghiu-Dej, deținutul proaspăt eliberat nu se poate desprinde de umbrele victimelor și suferințelor, care-i inundă sufletul, în urma uriașei lupte cu răul. Ceea ce a fost remarcabil atunci, a fost faptul că politrucii nu au luat nici o măsură de pedepsire a încălcării normelor de îndobitocire a deținuților.

Un inginer agronom, care a fost numit supraveghetor al palatului regal de la Sinaia, de unde regele Mihai trebuia să plece după 30 decembrie 1947 în Apus, povestea că au fost în total patru supraveghetori speciali, oameni de încredere ai regimului, pentru a observa ca regele să nu ia cu el în străinătate vreun obiect de artă sau de valoare, care ar interesa regimul comunist. Povestea că a interzis personalului să mai poarte uniforma specifică palatului și a văzut-o pe Regina Mamă de mai multe ori plângând și spunând că fiul ei s-a născut fără noroc. Spunea că bagajele regale au fost verificate de ei riguros și că nu a putut lua cu el nimic de valoare. Individul era administrativ la canal și spera să recapete încrederea partidului după liberare.

 Un caz aparte pentru fizionomia Aiudului este cazul Boncotă. Acesta era un inginer agronom, originar din Constanța, condamnat la vreo 10 ani, căsătorit și având acasă un copil. Mai avea la Aiud un frate mai mare ca el, tot cu o condamnare mare. A fost adus în celula unde eram eu, deoarece nu era completată cu 6 oameni, cât era norma la acea dată (Au fost perioade ulterioare, când în aceleași celule stăteau câte 8 și 10 deținuți!).

 Câțiva dintre noi îl cunoșteau deja, pentru că mai stătuseră împreună prin diferite celule. Cum a venit, a fost imediat supus de noi la interogatoriu, ce a mai aflat în peregrinările lui despre situația din țară și perspectivele de viitor etc., așa cum procedam întotdeauna cu un nou venit. Ne-a declarat că nu a aflat nimic, deoarece a fost dus la securitatea Constanța și ținut tot timpul la izolare. A fost supus la o anchetă dură, după 6 ani de la condamnarea din 1948. Deoarece nu avea ce să mai declare, a fost torturat cu șocuri electrice, pentru a-l forța să declare ceea ce nu știa. În momentul când a venit în celulă era perfect normal și a vorbit puțin cu fratele lui pe geam, când acesta a fost scos la plimbare, noi din cameră fiind atenți la mișcările gardianului de pe coridor. Cam după 3 zile de la sosire a început să ne spună niște istorii care ne-au pus pe gânduri. Că Maniu era deghizat, iar în realitate era Stalin și multe asemenea răsturnări de planuri, care demonstrau o progresivă alienare mintală. Din punct de vedere fizic arăta bine și nu puteai bănui tragedia care se dezvolta în conștiința lui. Ar fi fost poate, pentru un specialist, o experiență interesantă, dar pentru noi era lugubră. A ajuns să stea pe pat cu capul în jos câte o oră-două, spunând că într-o celulă, din alt etaj, este un securist care are un aparat numit Cilic și prin care acesta imita toate mișcările lui. El vrea să-l țină pe acesta cu capul în jos!

 Evoluând boala a început să devină periculos pentru noi, spunând despre unul din cei din cameră că este un securist deghizat și că stă acolo ca să-l spioneze pe el. Am bătut în ușă de mai multe ori să-l ducă la infirmerie sau la spital pentru că este bolnav. Toți gardienii știau acum de cazul său, dar nu se lua nici o măsură. În sfârșit, după aproape două luni a venit marele specialist, directorul penitenciarului, colonelul Koller să vadă care este situația. Acesta, într-adevăr, a dat dispoziții să fie ridicat din celula noastră. Toți am fost convinși că-l vor duce la un spital psihiatric, dar ne înșelam amarnic. Peste vreo patru-cinci luni, pe mine m-au scos de la celular și m-au dus în alt pavilion pentru că mai aveam 4 luni până la eliberare. Într-una din zile am auzit, la ultimul etaj al celularului, țipetele cunoscute de mine ale lui Boncotă. Ce se întâmplase? Comandantul a destinat o aripa de la ultimul etaj, din capul T-ului, bolnavilor mintali, pe care-i ținea acolo să fiarbă în suc propriu, fără asistență medicală. Koller era un evreu care a luptat în Spania din partea PCR și am auzit despre el că, mai târziu, s-ar fi împușcat cu propria armă.

Un profesor de la Institutul Național de Statistică, fost devotat membru PCR, a fost totuși condamnat la un an închisoare, deoarece un cumnat al său, fratele soției, era șeful unei organizații subversive anticomuniste și el nu aflase nimic spre a informa securitatea. El făcuse parte cu câtva timp în urmă dintr-o comisie guvernamentală de specialiști, desemnată să studieze problemele sociale, politice și economice a celor 7 comune din munții Vrancei, unde a avut loc una din cele mai mari mișcări anticomuniste din țară, care a dus la arestarea a peste două mii de oameni.

 Concluziile lor au fost următoarele: în munții Vrancei funcționa, de sute de ani (poate de pe vremea lui Ștefan Cel Mare), o obște țărănească ce avea dreptul de a exploata în exclusivitate lemnul din munții învecinați. Acest drept se transmitea la urmași, dar numai la cei care rămâneau în Vrancea. Odată plecat de acolo, pierdea dreptul de folosință a pădurii. Exploatarea se făcea cu ajutorul vitelor de tracțiune și era un echilibru natural care făcea ca natura să nu fie prejudiciată, creșterea anuală a arborilor acoperind cantitatea exploatată.

 Acest echilibru a fost rupt în 1912, când parlamentul României a votat o nouă lege a obștilor, cu menționarea cutumelor vechi, care se mențineau, dar în mod inexplicabil ținutul Vrancei nu a fost exceptat, rămânând supus dreptului comun. În consecință, niște negustori evrei au cumpărat dreptul de exploatare de la vrâncenii plecați din zonă (cei din zonă ar fi fost sfâșiați de localnici) și au început exploatarea cu gatere, tractoare, camioane, etc. ceea ce a dus la împotrivirea localnicilor și la procese costisitoare pierdute de vrâncenii sprijiniți de intelectualii locali. Unul din exploatatori a fost asasinat chiar în instanță de către partizanii obștei.

 În aceste condiții ajungem la anul 1948, când prin Constituția comunistă din iarna acestui an, într-un articol surpriză, care nu figura în proiect, au fost naționalizate toate pădurile din România. În aceste condiții, vrâncenii rămâneau fără nici un mijloc de existență. Până atunci ei obțineau de la cei de la câmpie alimente în schimbul lemnelor.

 În urma celui de al doilea război mondial au rămas multe depozite de arme și muniție, ascunse în acești munți, multe cunoscute și de localnici. În aceste condiții a apărut un aventurier, contabil de meserie, Victor Lupșa, care s-a dat drept colonel și având o vocație de agitator de mase a reușit să antreneze nemulțumirea generală, într-o acțiune de protest, pe zone întinse. A anunțat că a luat legătura cu americanii, care vor ataca România la data și ora ?H". Oamenii au crezut și așteptau cu sufletul la gură momentul hotărâtor. Dar cu o zi înainte a anunțat că s-a contramandat totul pentru o dată ulterioară. Curierul care a transmis amânarea nu a putut ajunge în una din localitățile de centru și acolo, la ziua H, ora 12 noaptea, lumea a luat armele și a arestat pe primar, jandarm și alte autorități, care au fost băgați la beci și se rugau de oameni să fie iertați. A doua zi autoritățile au fost alertate și s-au trimis forțe masive de securitate, care au restabilit ordinea comunistă și au început anchetarea tuturor celor implicați, ducând până la urmă la descoperirea întregii organizații.

Comisia de care pomeneam la început, a ajuns la concluzia că nu există nici un document de la Ștefan Cel Mare și că actele prezentate la un proces în secolul XVIII, când vrâncenii au câștigat prezentând actul original, era în realitate un fals, realizat de intelectualii din zonă. Atunci un domnitor fanariot a vrut să-și înzestreze niște rude cu munții Vrancei și a pierdut procesul în urma probelor localnicilor, care au prezentat donația lui Ștefan cel Mare în original. Țăranii cu care am stat de vorbă, susțin că documentul există, dar nu-l scot pentru că ar fi pierdut în mâinile comuniștilor. Locuitorii acestei regiuni au avut foarte mulți reprezentanți între deținuți și au avut o comportare demnă, fiind cotați în ceea ce privește demnitatea și moralitatea imediat după macedo-români, având în rândul lor, foarte puțini turnători sau oameni fără caracter.

Pe când eram în curtea închisorii la plimbare, de la un geam lateral m-a observat avocatul Calmuski, care mi-a spus pe scurt că, la spitalul închisorii Văcărești, a murit Ioan Nicolau, fostul președinte al organizației PNȚ Bacău, din cauza unei injecții alterate. Și că el urma să se elibereze în curând, pentru că-i expira pedeapsa de 5 ani. Aveam, într-adevăr, să mă întâlnesc cu el după liberare, la Bacău, când am putut discuta, fără restricții, orice problemă.

 Tot în camera mare a pavilionului de izolare am stat de vorbă cu un fost ștab legionar, originar din Cașin Bacău, care fusese condamnat la o pedeapsă mică, nefiind implicat în acțiunile politice ale organizației și care a stat la penitenciarul Bacău la un loc cu cei de la dreptul comun, până l-au depistat că e politic și l-au trimis la Aiud, cu puțin timp înainte de eliberare. El cunoștea, din această cauză, foarte multe amănunte despre viața politică de afară și am putut și eu să aflu de la el multe noutăți. Mi-a relatat despre mulți foști deținuți eliberați, dar cu regim de domiciliu obligatoriu. La arestarea lui, i-au confiscat de acasă un suman negru, care a fost considerat că făcea parte din uniforma legionară. De la el am aflat pentru prima oară despre asasinarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, ceea ce mulți oameni ziși liberi, habar nu aveau, după cum aveam să mă conving după eliberare. Apropo de cuvântul ?habar" care a rămas în limba română numai în expresia de mai înainte. Știți ce înseamnă? Eu am aflat de la un macedo-român, pe care l-am auzit întrebându-l pe un alt conațional dacă are hăbări? L-am întrebat ce înseamnă acest cuvânt și mi-a răspuns simplu: ?Știri?. Despre Simionescu am aflat, după liberare, că și lui i s-a acordat ?domiciliu obligatoriu", în Cașin.

Doamna Ortansa Mocanu, mama medicului urolog Andrei Mocanu, care trăiește astăzi, împreună cu fiul în Suedia, a povestit că pe când trăia soțul ei, celebrul profesor de limba română de la Liceul Ferdinand din Bacău, a participat ca gazdă la o ședință conspirativă în anul 1936, acasă la ea, unde a luat parte și Lucrețiu Pătrășcanu împreuna cu un grup de simpatizanți și membri de partid. Ea nu a participat propriu-zis la ședință, dar a servit la masa și a tras cu urechea cât a putut la discuțiile lor. Principalul subiect de discuție erau crimele lui Stalin în Ucraina și din restul Rusiei, cu care participanții erau la curent. Pătrășcanu avea asupra sa o servietă plină cu bancnote, procurate de la Comintern și făcea propagandă comunistă.

Din cauza proliferării numărului deținuților, ajungându-se ca în fiecare familie din țară să fie câte o victimă, a apărut și o specie nouă de escroci, care veneau la familiile celor arestați, spunând că au stat împreună și au posibilitatea să le ducă niște haine și lenjerie prin niște legături. Știau că nu există corespondență între cei din închisoare și familii, astfel că puteau debita orice amănunte pe care le aflau de la cei care s-au eliberat făcând credibil demersul lor.

Părinții mei au căzut victimă unui astfel de escroc, care exploata atașamentul familiei față de cel năpăstuit și a obținut două cămăși, ciorapi, ștergare etc., promițând că mi le va preda mie la canal. Bineînțeles, le-a valorificat el, neexistând posibilități de comunicare cu cei arestați. După eliberare nu am reușit să-l bănuiesc pe cel care a comis această nelegiuire. Am auzit și alți foști deținuți ale căror familii au fost victimele acestui tip de escroci.