Am fost arestat de la locuinta mea din Bucuresti în dupa-amiaza zilei de 28 octombrie 1948 si am fost dus în arestul Prefecturii politiei Capitalei.

Inchisoarea era imaginea reala a iadului. Tot ceea ce este mai degradant, mai pervers, mai sub orice critica este în închisoare. In fiecare dimineata erau transportati cu duba prefecturii la tribunal "criminalii" de razboi. Acestia, în marea lor majoritate, erau batrâni, neputinciosi, fiind dusi de brat de catre altii mai tineri. Imi amintesc ca filosoful Ion Petrovici, de la Iasi, fala filosofilor din toata tara, ajunsese aproape orb. Ii dadeam zahar cubic, pe care îl cumparam la negru. Spunea ca-i face bine. Mai era generalul Radu Rosetti, fostul ministru al învatamântului, grav bolnav de prostata. Se zbatea în niste chinuri groaznice.

Delincventii de drept comun însa primeau pachete în fiecare duminica, pe când intelectualii, conform dispozitiilor lui Teohari Georgescu, ministru de interne, trebuiau exterminati prin foamete si mizerie. Devenisera toti acestia niste umbre: fetele galbene, ochii dusi în fundul capului, pielea zbârcita, distrofici în ultimul grad. Abia îsi împleticeau picioarele. De mâncare, nu mai vorbim. Câte o strachina cu supa de cartofi sau mazare, fara lingura, o sorbeai si îti astâmparai foamea. Peste o ora, îti era iar foame. Pâinea era insuficienta si de proasta calitate. Se dormea pe un fel de paturi de beton. Te culcai încaltat si îmbracat. Macar frigul nu te chinuia. Când ne scoteau într-un fel de maidan, ca sa ne distribuie asa-zisa mâncare, era vai si amar. Cei de drept comun se înghesuiau în fata, te îmbânceau, îti luau rândul, iar gardienii nu vedeau si nu auzeau. Erau multi turnatori, care te trageau de limba si te provocau sa le spui de ce esti retinut aici. Adesea îti blestemai ziua când te-ai nascut.

Aici era iadul adevarat, descris de atâtia mântuitori ai condeiului. Si iata ca, în asteptarea noastra sa ne vina raspunsul Ministerului de justitie, la propunerea acuzatorului public Vladescu, în ziua de 13 ianuarie 1949 suntem urcati într-o duba hidoasa si transportati la Vacaresti.

Primirea ne-au facut-o gardienii, cu înjuraturi si îmbrânceli. Impreuna cu parintele Rosca Sergiu, am fost condusi la infirmeria închisorii, unde erau asa-zisii criminali de razboi. Am gasit pe generalul Iacobici, fost sef al Marelui Stat Major si ministru de razboi, pe fostul ministru al economiei nationale, Potopeanu, si pe Atta Constantinescu, fiul lui Constantinescu-Porcu, fost ministru, pe colonelul Popescu Cetate, fost presedinte al Tribunalului Militar din Craiova, care o judecase pe Ana Pauker, pe colonelul Caracas, fost comandant al legiunii de jandarmi Lapusna.

Imi amintesc de Atta Constantinescu, care suferea de foame. Implora sa i se dea supliment. Slabise asa de tare încât hainele îi atârnau pe corp ca pe o prajina. Asistenta medicala era foarte defectuoasa. Medicii raspuneau aproape totdeauna ca nu au medicamente. Cei mai grav bolnavi erau ridicati si dusi în saloanele de urgenta.

In infirmeria Vacaresti am gasit o situatie noua: detinutii posedau Noul Testament, desigur în mod clandestin. Noi, cei doi preoti, citeam în fiecare zi evanghelia respectiva si o comentam. Organizam discutii apologetice, cerute de catre unii dintre internatii politic. Se punea problema existentei lui Dumnezeu. Participau la discutii foarte multi frati de izolare. Erau ingineri, profesori, ofiteri, magistrati, care dovedeau o solida cultura teologica.

Afara de discutiile teologice se angajau si discutii patriotice. Imi amintesc de povestirile generalului Iacobici, fost ofiter în armata austro-ungara. Ne povestea ca atunci când s-a pus problema unirii Ardealului cu tara-mama, el era cu doi colegi ofiteri superiori: un austriac si un ungur. S-au despartit frateste si au trecut fiecare în armata neamului sau. In timp ce austriactul si maghiarul erau indispusi si tristi, românul era în culmea fericirii. Desi facuse armata în statul austro-ungar, el ramasese român pâna în strafundul sufletului sau.