Nel mezzo del camin...
    
    La 26 ianuarie 1960, în timp ce-mi tineam obisnuita "vorbire de seară", în fata episcopului Rusu, înconjurat de prietenii din celulă, m-a săgetat brusc gândul că în ziua aceea împlineam 35 de ani. Ajunsesem deci la acel mezzo del camin di nostra vita, termenul-limită pe care mi-l fixasem cu câtiva ani în urmă. Si mă aflam încă tot în închisoare, fără nici-o perspectivă de eliberare înainte de ispăsirea condamnării. Ba, chiar si atunci... mă întrebam...
     Nu există crepuscul în puscărie, după cum nu există auroră. Desi ne sculam înaintea zorilor, nu vedeam niciodată soarele răsărind. Cât despre amurgurile lente, somptuoase, care mă copleseau în adolescentă, ele îmi erau demult interzise. Cum să asisti la scăpătarea soarelui, dintr-o celulă cu geamurile oblonite? Soarele l-am văzut extrem de rar, în anii aceia de la Pitesti, dacă peste tot l-am văzut, si în niciun caz înclinându-se spre seară. În lumina chiorâsă a becurilor, aceiasi în zori
si-n amurg, încăperea noastră subterană nu se făcea mai luminoasă odată cu lumina zilei, nici mai întunecoasă odată cu căderea întunericului.
    Asteptam totusi seara, care începea după ce ni se turna în gamele un alt polonic de zeamă sau, mai bine zis, după ce trecea apelul de seară. Ca si diminetile, serile erau îndeobste lungi căci, după obiceiul spitalelor si al tuturor penitenciarelor, "cina" se aducea devreme. De pe la ora sase până la zece, când suna stingerea, era timp îmbelsugat din care o bună parte o închinam "vorbirii". Îndată după sosirea noastră în încăperea de la subsol, Părintele Ploscaru i-a istorisit Episcopului Alexandru Rusu despre "povestirile" mele la care asistase prin camerele de la Gherla, Jilava si din celula de sub acoperis, de unde fusesem adusi, iar bătrânul prelat mă invită, oarecum ceremonios, să-mi reiau "conferintele", cum le numea. Le anuntă el însusi, într-o zi, după trecerea "numărului" de seară, făcându-mi loc în patul său asezat în mijlocul camerei si înăltat ca un amvon, fiind la rândul al doilea si neavând un altul deasupra lui. Sezând la un capăt al patului, iar eu în fata lui la celălalt capăt, cu picioarele aduse turceste sub mine, părea că ne întretinem. Dedesubt, pe paturile alăturate, învecinate, se îngrămădeau cei ce doreau să audă mai bine, chiar dacă vocea mea străbătea întreaga încăpere.
     Despre ce le vorbeam? Peste tot, prin celulele pe unde am perindat, căutam să-mi potrivesc spusele după preocupările ascultătorilor, după ceea ce credeam că i-ar putea interesa, distra, ajuta să umple orele goale ale înserării sau ale diminetii. Împingeam uneori prezumtia până la a socoti că îi pot învăta ceva pe unii (câte o persoană sau un mic grup de "discipoli"), mai ales că si eu căutam să deprind tot ce puteam de la altii. Si poate nu m-am înselat în cazul unora: au aflat câte ceva de la mine. Dar acolo la Pitesti aveam deja câtiva ani buni de penitentă înapoia mea si experienta mă făcea sceptic cu privire la pofta de a sti a celor mai multi. Sunt extrem de rari cei ce vor cu adevărat să cunoască, să învete ceva; oamenii nu caută învătătura, ci divertismentul, nu umplerea - întotdeauna dificultoasă - a timpului, ci uciderea lui. Îmi vine să zâmbesc la pretentia unora ce afirmă că si-ar fi făcut "universitătile" în puscărie. Academia celor mai multi nu este cea a bibliotecii severe, ci seamănă mai curând cu Academia de biliard a lui Pirgu. Fireste, în închisoare lipsind si una si alta, cărtile ca si bilele, cei mai multi se multumeau cu ce le pica. Pentru acestia, povestirea unui roman, a unei piese de teatru, a unui film, a vietii unui personaj istoric, istorisirea peripetiilor dramatice ale unui război, ale unei expeditii erau, înainte de toate, delectabile. Ele nu-i făceau pe ascultători să afle, să dobândească ceva, ele îi consolau întrucâtva de pierderea a ceva. Si întrucât pierderea era nici mai mult dar nici mai putin decât a vietii, ceea ce primeau era un înlocuitor al acesteia. Si nu era putin lucru. Povestirea - în cele una mie si una zile ale puscăriei, ce nu se isprăveau odată cu scurgerea lor - îi ajuta pe multi să suporte greul timpului pierdut. Eu însumi ascultându-l pe Pap? Robert voiam, oare, să cunosc ceva din arta navigatiei sau din geografia arhipelagului grec, sau mai degrabă, să primesc de la el si să distilez prin închipuirea si sensibilitatea mea (rănite amândouă) un filtru dătător de viată?
     Mă asezam, asadar, seară de seară, în fata Preasfintitului, care mă primea foarte delicat prevenitor. Se vedea că astepta cu adevărat aceste "prelegeri", cum spunea el. În ce mă priveste, îmi pregăteam vorbirile mai atent decât o făceam în alte camere. Ele nu erau simple "povestiri", căci "publicul" căruia mă adresam era unul de elită. Printre fideli erau, desigur, în primul rând preotii, dar, smeriti, ei nu-si căutau locuri mai bune, mai apropiate de vorbitor, ci stăteau cuminti la paturile lor. Tot astfel, dintre cei mai apropiati, Venczel, Furnarache, Nicu Popa si amicul din Legiunea străină. Mi-a plăcut întotdeauna să mă adresez fată către fată celor cărora le vorbeam. Printre interlocutorii mei obisnuiti, cărora mă adresam în acele seri erau, în primul rând: Săndel Teodoreanu, Cochi Zarifopol, fiul lui Herr Doktor, generalul Teodorescu, fost atasat militar la Ankara, ziaristul Michel Solomon, comandorul Condeescu si Emin Nihat, al cărui tată fusese pe vremuri unicul reprezentant turc în Senatul României. Îi cunosteam prea de aproape pentru a nu-mi da seama de deosebirile între vederile, pregătirea, mentalitătile lor. Dar îi socoteam pe toti deopotrivă demni de a asculta expuneri pe teme mai dificile, pentru unii poate mai putin distractive, teme îndelung rumegate de mine în orele, zilele, anii penitentei. Îi făceam oarecum confidentii gândurilor mele, ilustrate, bineînteles, prin ceea ce le nutrise în "libertate": lecturi, opere de artă, fapte din istoria politică, a moravurilor, a religiilor sau a civilizatiilor si altele.
    Am pornit de la "moartea lui Dumnezeu", formula lui Zarathustra-Nietzsche, care mă tulbura de multă vreme, dinaintea arestării. Continuasem în închisoare să meditez asupra ei ca si a corolarelor ei, după ce afară, în ultimii ani, comentarea ei alcătuise o parte amplă, centrală, din Dionysos si Cristos, lucrarea pe care o lăsasem neterminată. Desigur, nu era cu putintă să "lucrezi" cu adevărat, sistematic, în puscărie. Nu cred că Boethius si-ar fi putut elabora Consolarea filosofiei în carcera sa din Pavia, dacă n-ar fi dispus de stil si de tăblite de ceară. Toate eforturile de a alcătui o constructie mai amplă numai în minte se vădeau zadarnice. Nimic nu seamănă mai mult cu esecurile repetate la care era condamnat Mesterul Manole decât încercările de a înălta un mic templu ideatic prin reflectiile din temnită. Puteai să compui în celulă o poezie, nu un eseu filosofic. Ideile se succedau, se asociau, se destrămau asemenea norilor. Singură vorbirea le dădea o oarecare consistentă. Discursul pretindea o ordine, o organizare, fie si numai pentru a transmite ceva coerent.
     Tema mortii lui Dumnezeu îmi permitea o seamă de incursiuni în teologie, în filosofie, în istoria culturii si, înainte de toate, în însăsi gândirea lui Nietzsche. Nu cunosteam încă pe atunci cursurile lui Heidegger despre Nietzsche, tinute timp de cinci semestre între 1936-1940, nici textul filosofului din Freiburg, Nietzsche's Wort <<Gott ist tot>>. Toate erau publicate la ora aceea când eu încercam să-mi adun gândurile în jurul acestui subiect, dar eseurile acestea aveam să le citesc abia peste un deceniu, în 1970. Cuvântul lui Zarathustra-Nietzsche deschidea însă alte căi "vorbirilor" mele serale. Astfel, moartea nietzscheiană a lui Dumnezeu mă trimitea spre o altă "moarte", aceea a lui Pan si în genere a zeilor Antichitătii. Nu numai "Pan, marele Pan e mort", strigătul auzit de corăbieri răsunând pe Mare nostrum, ci si sentinta Apostolului Pavel - Dii gentium daemonia, zeii neamurilor sunt demoni -, care a contribuit la desacralizarea prin demonizare a divinitătilor antice, alcătuiau teme pe care le dezvoltam în fata ascultătorilor mei. Prezenta fetelor bisericesti (pe lângă propriile mele preocupări) mă incita la tratarea cu precădere a unor subiecte religioase, ceea ce nu mă împiedeca să mă abat pe cărări mărginase literare sau artistice. Nu erau simple digresiuni, întrucât, înaintând pe ele, continuam pe alte planuri reflectia teoretică. Iesind din sfera reflectiilor asupra raporturilor dintre sacru si demonic treceam, pe deoparte, la cele referitoare la relatiile dintre natură si sacru, iar pe de altă parte la figurile demoniei în constiinta medievală si modernă. Ajungeam astfel să vorbesc despre sfântul Francisc, atât de drag mie, ca si despre semnificatia franciscanismului în reînnoirea viziunii despre natură si artă. În ce priveste tema demoniei, o dezvoltam trecând în revistă avatarurile literare ale "pactului cu Diavolul", de-a lungul veacurilor, de la istoricul si legendarul Faust până la Dostoievski, la Doctor Faustus al lui Thomas Mann si la Mon Faust al lui Valéry, temă care avea să constituie, mult mai târziu, subiectul unor cursuri ale mele tinute în Universitatea franceză.
    Printre "vorbirile de seară" tinute în camera din subpământă, îmi mai amintesc cele închinate "mortii" tragediei, privită în perspectiva raporturilor dintre tragic si absurd. Dezvoltând acest subiect, l-am confruntat pe Oedip cu Gregor Samsa, "gângania" din Metamorfoza lui Kafka. După ce mi-am încheiat "prelegerea" din seara aceea, cum o numea Monseniorul Rusu, sau "cozeria", cum preferam s-o numesc eu, generalul Teodorescu, a cărui inteligentă de o rară acuitate o pretuiam mult, m-a luat deoparte si mi-a adus, cu toată delicatetea, un repros: "Dragul meu, de ce ne vorbesti despre istorii atât de oribil deprimante, cum este aceasta a <<Gânganiei>>? Avem în folclorul nostru atâtea legende poetice, povestiri despre metamorfoze interesante, frumoase, înăltătoare. De ce nu ne dai exemple dintre astea?". Repet, fostul atasat militar de la Ankara, din timpul celui de-al Doilea Război era un om destept. Mi-a spus lucruri de un deosebit interes despre demersurile de pace întreprinse de români în perioada finală a conflagratiei, din ce în ce mai dezastruoasă pentru Germania si aliatii ei, despre discutiile de la Adana la care a participat, ca si despre cele de la Cairo ale Printului Barbu Stirbei. Dar, cum însusi mărturisea, vorbirile mele îl transportau pe tărâmuri pe care nu mai călcase si era firesc să se simtă uneori depeizat, chiar pierdut. Îmi cerea lungi explicatii lămuritoare, ceea ce nu făceau niciodată preotii mei, desi sunt sigur că nu arareori îi derutam. Dar erau atât de umili si, în cele din urmă, aveau cred atât de multă încredere - nu atât, poate, în ortodoxia credintei mele, cât mai ales în luminile Spiritului Sfânt - încât nu mi-au făcut niciodată nici cea mai mică observatie. Ceea ce pretuiam în atitudinea lor, pe lângă acest neamestec critic în expunerile mele, era faptul că (spre deosebire de altii) nu si-au exprimat niciodată, cel putin în fată, aprecierea, nu mi-au adus nici cea mai măruntă laudă. Bună scoală, severă, riguroasă, a mortificării amorului propriu. Episcopii mei îmi dădeau seară de seară un nihil obstat generos, dar atât. Au trebuit să treacă ani multi pentru ca Preasfintitul Ioan Ploscaru, cel care dintre toti mi-a fost cel mai apropiat, să-mi dea un semn (e adevărat, cel mai înalt cu putintă) al încrederii sale, iar mai apoi alti ani pentru ca, în cartea memoriilor sale Lanturi si teroare, să evoce luminos acele "conferinte" ale tânărului de altă dată.
     Chiar fără să-mi facă altii vreo observatie, eu însumi regretam uneori de a-mi fi tulburat ascultătorii prin vorbirea mea. Îi stiam pe toti destul de subreziti (cum eram si eu, de altfel) pentru ca să suporte alimente prea grele ale intelectului. De aceea rectificam uneori sau cel putin îndulceam, înseninam câte ceva din cele expuse. Îmi reprosam astfel - atunci când, după ce isprăveam de vorbit, pregătindu-mă de culcare îmi rememoram cele spuse - tonalitatea prea sumbră, dominanta întunecată a discursului mele. Nu odată îmi venea în minte vorba Domnului adresată Profetului său Isaia, după ce acesta, precum toti proorocii, clamase cu voce amenintătoare adevăruri dure si anuntase dezastre: "Mângâiati, mângâiati pe poporul meu". În fond, în năpastă, avem cu totii nevoie de consolare, mai presus de orice. De aceea, vorbind despre tragedie si în cursul acestei vorbiri despre catastrofa tragică, îmi făcea plăcere să evoc, printre altele, un anume surâs al eroilor greci, surprins pe fetele lor încremenite în marmora statuară, atunci când erau străpunsi de sulită sau loviti de spada dusmanului. Nu văzusem până atunci acel surâs consolator, plutind în jurul buzelor, al ochilor, pe obrajii celor răpusi, decât în reproduceri, prin albumele de artă, dar el mă cucerise. Era ca un semn binevestitor al triumfului asupra Mortii. Aveam să-l revăd mai târziu, ca să spun asa "pe viu", cu ocazia primei mele iesiri în Occident si să-l contemplu apoi de atâtea ori, mereu cu aceiasi emotie fericitoare, printre alte locuri, la Glyptoteca din München. Aici, în sala grupului statuar alcătuind frontonul templului din Egina, luptătorii sunt reprezentati cu totii în clipa mortii lor eroice. Surâd cu totii. Despre acest surâs al omului ce se confruntă cu o moarte tragică vorbeam în seara de 26 ianuarie 1960, când brusc, prin mai stiu eu ce obscură asociatie, mi-am amintit că împlineam în acea zi 35 de ani, ajungând deci la acel "mezzo del camin", la "mijlocul drumului" pe care Dante, pe urmele scriitorului biblic, îl considera punctul cel mai înalt al arcului vietii, dincolo de care începe declinul.
    
    Am adormit neobisnuit de greu în seara aceea. Îmi aminteam ziua însorită, de septembrie, cu câtiva ani în urmă, când debarcati din duba Securitătii, mă întâlnisem sub bolta intrării în "Fortul nr. 13 Jilava" - după lunile lungi de anchetă, după proces si condamnare - cu fratii Matei si Nelu Boilă, vechii, bunii mei prieteni si tovarăsi de "lot". Soarele nu l-am zărit decât vreo câteva clipe, dar noi însine străluceam pe dinăuntru de lumina lui, sau poate de o altă lumină, chiar si după ce ne-au închis într-o carceră întunecoasă, cu paie pe jos, ca un cotet, unde am rămas împreună o vreme, înainte de a fi dusi în prima noastră încăpere de puscărie, o cameră de "carantină". Câtusi de putin abătuti, dimpotrivă, voiosi, plini de vervă, nu mai încetam să sporovăim despre toate si, printre altele, despre perspectivele noastre. Eram într-atât de senini, în ziua aceea radioasă de toamnă, încât viitorul nu ni se părea, nu putea să ni se pară deloc sumbru. După apăsarea lunilor de interogatoriu, după duritătile duelului aproape zilnic cu anchetatorul, după încercările procesului, după singurătatea celulei de la Malmaison apoi de pe Uranus, eram atât de transportat, mă simteam atât de usure încât mai că mi-as fi putut lua zborul spre cerul nefiresc de înalt al acelei zile, în care totul părea să-si fi pierdut greul firesc. Faptul că era imposibil nu numai să-ti iei zborul, dar chiar numai să faci câtiva pasi pe coasta lină, înierbată, pe care o bănuiam mai mult decât o zăream deasupra constructiilor fortului, nu înăbusea în mine, si cred în noi tustrei, bucuria redobândită de a trăi, de a fi din nou împreună cu fiinte dragi. Dus de elan, le-am spus prietenilor mei, fără să mă gândesc prea mult, că sunt gata să stau vreo patru ani în temnită. Vehementa protestului lor m-a readus cu picioarele pe pământ. "Imposibil, cum îti poti închipui una ca asta! Să stăm încă patru ani? Ai să vezi că iesim în curând". Nu asteptam nici eu un alt răspuns; doream să fiu convins că nu peste mult, poate încă în toamna aceea atât de dulce, se va petrece miracolul eliberării. În fond nici eu nu mă puteam împăca usor cu gândul unei putreziri îndelungate în temnită. Ceea ce nu le mărturiseam amicilor mei era motivul pentru care rostisem cifra aceea: patru ani. Rezulta dintr-un anumit calcul la care mă dedasem în calmul ultimelor zile ale sederii mele în celula "depozitului Securitătii" din Uranus. Socotisem că, până să ajung la treizeci si cinci de ani, la vârsta pe care Dante (pe mai vechi temeiuri biblice) o desenase drept mijlocul vietii, mezzo del camin di nostra vita, mai aveam patru ani. Îmi fixasem această dată ca o limită extremă, dincolo de care, dacă nu ieseam în lume, dacă nu lăsam ceva scris, făcut, consemnat într-o lucrare, însemna că viata mea rămânea neîmplinită, lipsită de rod, de rost, era condamnată. Or, iată, acei patru ani trecuseră si eu mă aflam tot acolo în închisoare, în desertul acela sterp, în imposibilitatea de a face, de a scrie, de a rodi.
    De ceea ce începusem să mă tem, cu patru ani în urmă, acolo la Uranus, nu scăpasem. În linistea ce se lăsase în mine după încetarea anchetei si isprăvirea procesului mi-am permis, în singurătatea celulei din acel "depozit al Securitătii", pentru întâia oară după cele vreo nouă luni de când eram arestat, să mă gândesc la altceva decât la cele strict legate de interogatoriu, de lupta aceea inegală dintre pisică si soarece pe care o dădusem în timpul anchetei. Zăgazurile fiind ridicate, m-au năpădit - cum te podidesc sângele si lacrimile - imagini si cuvinte, amintiri, chipuri dragi, sentimente demult neîncercate. În zăpuseala toridă de august a acelei celule, în care simteai cum ti se încing venele, trăisem euforia reîntâlnirii cu temele mele preferate de meditatie, cu vechi lecturi înscrise în memorie, cu reminiscente muzicale sau cu altele din muzeul meu imaginar, în sfârsit cu atâtea gânduri si afectiuni nutrite afară, în libertatea pierdută. Îmi revenise chiar gustul acelei libertăti, pe care desi nu o cunoscusem decât mutilată, n-o trăisem pe deplin, fusese totusi singura de care "se bucurase" tineretea mea. Dar odată cu acest gust regăsit (cu atât mai dulce-amar cu cât eram total lipsit de ea), m-a străbătut o teamă necunoscută până atunci. Libertatea, pentru mine, nu era (cum nu este până în ziua de azi) doar o stare de neatârnare, de vagă disponibilitate, o facultate de a dispune în voie (pe cât o permit împrejurările) de timpul vietii mele, libertatea nu înseamnă a nu avea nici-o obligatie, ci - as spune chiar dimpotrivă - e ceea ce mă obligă să-mi împlinesc rostul. Libertatea e un imperativ legat de însăsi ratiunea mea de a fi. De aceea, acolo la Uranus, odată cu reîntoarcerea - nicidecum răzbunătoare, ci revivificatoare - a celor ce luni de zile refulasem în mine s-a strecurat, printre toate câte mă năpădeau reînsufletindu-mă, o teamă subtire ca o lamă si tocmai ca aceasta adânc-pătrunzătoare, teama de a mă pierde în puscărie, de a nu mă putea împlini. Nu teama de a pieri acolo, cât teama de a pieri sterp, fără să fi reusit să fac ceva în viată, fără să fi rodit câtusi de putin. Tineretea mea era încă prea încrezătoare într-un fel de naivă imortalitate, mă socoteam prea invulnerabil pentru ca să pot da cea mai minusculă crezare tuturor acelor anchetatori, gardieni, caralii de tot soiul, care repetau cu sadică plăcere: "aici o să-ti putrezească oasele!", "ai să vezi tu libertatea când o să-mi văd ceafa", "o să iesi de-aici pe năsălie" si alte gratiozităti asemănătoare. În schimb, teama de a muri înainte de a mă fi realizat (cum îmi spuneam pe-atunci), de a-mi fi trăit pe deplin libertatea mă năpădea din când în când. Sub masca celui linistit, împăcat cu soarta, pururi optimist, pe cât se poate zâmbitor, încurajator pentru altii, ascundeam apăsarea din cosul pieptului, nodul din gâtlej, teama din măruntaie.
    
    Teama aceasta avea să mă petreacă, să se agraveze chiar de-alungul anilor de detentie, preschimbată mai apoi, pe măsură ce trecea timpul, într-o anxietate dureroasă, ca o strângere chinuioare de inimă. Însăsi trecerea timpului, în loc să astâmpere pe încetul această teroare, doar mă apropia de o "eliberare" ipotetică, adăuga parcă la suferintă prin senzatia mereu sporită a pierderii celor mai buni ani ce ar fi trebuit fructificati. Prins de îndeletnicirile mele din celulele puscăriilor prin care treceam, mă lăsam rareori coplesit de suferinta aceasta, dar ea era mereu gata să se ivească de undeva din subteranele mele, să se preschimbe într-o adevărată panică. O ascundeam cu grijă în fata celorlalti, a camarazilor de celulă, probabil dintr-un fel de pudoare, de rusine că-mi pot permite luxul unui asemenea chin solitar, neîmpărtăsit de altii. Nu voiam să-mi arog privilegiul exclusiv al unei suferinte pe care ceilalti, neîntelegând-o, ar fi putut-o considera o fandacsie aristocratică. De parcă numai eu as fi avut o chemare, a cărei neîmplinire, ce e drept, mă durea mai rău decât toate lipsurile sau brutalitătile puscăriei suferite în bună devălmăsie cu toti ceilalti. Îmi spuneam adeseori că altul, care avea grija unei neveste, a unor copii, ba chiar si a unei vaci (cum erau atâtia de la tară care se perpeleau la gândul că nevasta nu va putea "tâne" văcuta), că toti acestia cu îngrijorările lor mistuitoare de care eu eram scutit, neavând nici nevastă, nici copii si nici măcar o vacă, erau mai îndreptătiti să fie căinati, mai în drept să se vaiete.
     Si în noaptea împlinirii celor treizeci si cinci de ani, ca de atâtea ori până atunci, ba mai dureros decât în alte dăti, căci nu puteam alunga amintirea acelei zile însorite de septembrie, când cu patru ani în urmă îmi dădusem ca un ultim termen tocmai atingerea acestei vârste (venindu-mi totusi greu să-mi închipui că o voi atinge tot în puscărie), si în noaptea aceea, acolo în subsolul din Pitesti, mă străduiam să alung gândul chinuitor al ratării, al irosirii vietii mele în desert, să-mi potolesc dureroasa strângere de inimă, judecându-mă pe cât puteam mai sever pentru natura orgolioasă a mâhnirii mele. Dar nu era nimic mai greu decât să te lepezi într-atât de tine, de vointa ta de a te realiza într-o lucrare, o "operă", încât să-ti poti purta în fiecare zi crucea cu toată linistea, în toată simplitatea acceptării ei. Oh, stiam preabine, si mi-o repetam nu odată, că oricine vrea să-si scape viata, o va pierde. Mă gândeam, desigur, ca toti cei închisi, la scăparea din puscărie. Dar dacă nu-mi permiteam să mă rog pentru eliberarea din prinsoare, lăsându-mă în voia Domnului, o făceam pentru a cere libertatea de a "rodi", de a face ceva din viata ce mi s-a dat. Ceea ce însemna, întrucâtva, acelasi lucru. Căci cu oricâtă putere ar fi răsunat în mine întrebarea lui Isus: "si ce ar folosi unui om să câstige toată lumea, dacă s-ar prăpădi, sau s-ar pierde pe sine însusi?", nu puteam alunga cu totul gândul că tocmai lăsând să zacă talantii ce mi s-au dat, nefăcându-i să sporească, îmi prăpădeam viata si mă pierdeam pe mine însumi.
     Aceste gânduri ca si altele legate de ele nu mă lăsau să dorm în noaptea aceea de 26 spre 27 ianuarie 1960. De ce să fiu atât de amărât că am ajuns la ziua acelui mezzo del camin? E doar o zi ca toate celelalte. O zi de bătălie dintr-un război ce nu s-a sfârsit. O nouă înfrângere, cum au mai fost si vor mai fi, poate, altele. Dar n-am pierit, si dacă am supravietuit, ziua ce vine sau altele după ea vor fi cele ale iesirii din pustie. Surâsul luptătorilor greci, despre care vorbisem în seara aceea, surâs al eroilor agonizanti, victoriosi parcă tocmai în clipa prăbusirii lor, mă urmărea si el, ca o adiere consolatoare. Pornind poate de la acest surâs enigmatic, sau mai stiu eu prin ce încrângătură a asociatiilor, îmi aminteam o scenă din drama istorică a lui Shakespeare, Henric al V-lea. E noaptea dinaintea bătăliei de la Azincourt, a confruntării englezilor cu cavalerii înzăoati ai Frantei, ajunul zilei de sfântul Crispin. Pregătindu-se de luptă, regele le vorbeste credinciosilor săi despre ceea ce va însemna odată, peste vremi, ziua aceea ale cărei zori, ce aveau să fie însângerate, se apropiau. O vorbire pe care mă străduiam să o reconstitui. O stiusem cândva pe dinafară, si eram sigur că o purtam în mine; simteam că m-ar fi ajutat dacă as fi putut să mi-o reamintesc. Dar, în zadar, cuvintele regale ale lui Shakespeare, de care aveam nevoie ca de o îmbărbătare în ceasul acela de noapte, zăceau pe undeva ascunse, nu voiau să iasă la iveală. Începusem, oare, coborâsul dincolo de acel mezzo del camin di nostra vita?
     Crispin's day
    Se apropia o schimbare. Ce fel de schimbare, niciunul dintre noi n-ar fi putut-o spune. Plutea în aer, în jurul nostru, în noi, ca o asteptare a ceva nelămurit ce se apropia. Presimteam, poate nu toti dar măcar cei mai sensibili din subsolul nostru, că se va petrece ceva. Cu experienta sperantelor într-o grabnică eliberare, sperante mereu spulberate, mereu reîncropite, nutrite în desert, refuzam să cad în vreo nouă amăgire. Nu, nu era un vânticel înselător ce începea să adie în acea primăvară a lui '960. Însă cu simtul ascutit de traiul ca de cârtită oarbă, întindeam urechea, adulmecam în aerul deleter al pivnitei în care ne făceam veacul, pândeam semnele schimbării. Ele nu se iviseră încă dar, pe zi ce trecea, se întărea în noi convingerea, pe nimic întemeiată, că se va întâmpla ceva cu noi toti. Cei mai simtitori dintre noi, "nebunii", erau din ce în ce mai tulburati, de ce anume nici ei nu stiau. Cu Fasko, îndeobste linistit, văzându-si de îndeletnicirile sale, de Pendel-Magie si de altele, nu se mai putea întelege nimeni, într-atât era de agitat. Sărmanul, bunul Părinte Francisc părea înconjurat tot mai mult de aura unei iminente crize epileptice. Cei din jur, îl pândeam, pentru ca să intervenim la nevoie. Până si cei mai echilibrati deveniseră iritabili, irascibili. Michel Solomon, pe care vorbele stupide, răutătile neghioabe ale unor antisemiti nu-l prea tulburau deobicei, dezarmându-i prin umor pe batjocoritori, riposta acum vehement la orice atingere. Tot omul părea o rană sângerândă. Nu mai avea răbdare nici de lectiile sale de ebraică ar fi dorit să mă asculte tot timpul sau să-mi povestească el ("numai dumitale, dragul meu, numai dumitale") despre Bucurestii dinainte de război, sau să evoce peripetiile sale africane. Cei mai multi erau surescitati fără motiv; le sărea tandăra din te miri ce. Într-o zi, Emin Nihat, care mă mai învătase cuvinte, expresii turcesti, îmi intona încetisor un fel de cântecel popular sau, mai curând, de mahala osmanlie, tălmăcindu-mi versurile: "Aman, doctor, aman, aman doctor!...". Cel din cântec se jeluia doctorului, cerându-i un leac, deoarece suferea amarnic din pricina dragostei. Tânguioasa melopee orientală, oricât de încet ar fi fost intonată pentru a nu fi auzită de pe sală, avu darul să aprindă duhul inflamabil al unui vecin de pat încât acesta a izbucnit vehement în insulte la adresa nevinovatului cântăret, răstindu-se la noi amândoi: "De ce vorbiti turceste, limba năvălitorilor barbari care ne-au tinut sub jugul lor veacuri de-a rândul...?"
    Un duh al nelinistii plutea prin încăpere. Si cred că acesta pusese stăpânire pe întreg celularul, desi, lipsiti de tevi prin care să comunicăm cu alte celule, eram prea izolati pentru a afla ce se mai petrece prin penitenciar. În curând aveau să se ivească însă primele semne ale acelei schimbări, pe care o cenestezie obscură (analoagă cu aceea a sobolanilor simtind cutremurul ce se apropie, mult înainte de declansarea lui) ne făcea să o intuim în noi, înainte de a o percepe în afara noastră.
    Primul semn vizibil a fost acela al unei bizare vizite medicale. De fapt, n-am fost supusi la un adevărat examen, ci am fost întrebati în mare goană de un felcer plictisit, cu un catastif în mână, despre bolile de care sufeream. Am zis bizară? Într-adevăr, uluitoare anchetă, cu totul iesită din comun. Niciodată nu fuseserăm interogati în puscărie despre metehnele noastre. Uneori câte unul suferind se mai prezenta la raport, dar ca toti să fim luati la întrebări...? Ce să răspundem la întrebarea sanitarului? De unde mai stiam noi de ce anume (în afara distrofiei prea evidente) suferă trupurile noastre de atâta vreme neglijate, mortificate, slăbite dincolo de limita durerii? Cum printre noi cei mai multi erau bătrâni, au pomenit unii si altii vechi boli diagnosticate, tratate, netratate, inimi detracate, pietre la ficat, vezici obosite, rezectii intestinale, rinichi extirpati, vizibile deformatii reumatismale, adenoame de prostată si câte altele. Eu însumi am declarat ulcerul meu duodenal din studentie, care de fapt mă lăsa în pace de când eram supus la regimul de înfometare al detentiei. Vizita aceasta "medicală" nu fusese urmată de vreo îmbunătătire a tainului nostru mizer (cum sperau unii dintre noi), dar era un semn al acelei schimbări pe care o intuiau simturile noastre ascunse.
     Un alt semn ni l-a oferit în curând o inspectie mai simandicoasă decât aceea a felcerului. Era un mic grup de civili, care s-au deplasat (cu silă, nu mă indoiesc) în vizuina noastră puturoasă, în tovărăsia ofiterului de serviciu si a directorului închisorii. Apartineau, bănuiesc, Ministerului de Interne. Nu era prima inspectie de acest fel, dar cele câteva la care am asistat de-alungul anilor de detentie anuntaseră toate unele schimbări în orânduiala celulară. Nu neapărat spre bine. Ba chiar dimpotrivă.
     
    Dar orice transformare, cât de mică, a unei rutine prea rigide aducea pentru noi cei în cătuse ca o înviorare, iluzia măcar a unui nou început, a unei renasteri, a unei eliberări. (E ceea ce trăisem si mai ales aveam să trăiesc si "afară": blocul de gheată al comunismului în care eram prinsi, congelati, asemenea mortilor-vii din Infernul lui Dante, trecea, în ciuda teribilei sale inertii, prin transformări uneori abia perceptibile. Le trăiam, chiar si atunci când aduceau o înrăutătire a situatiei, când se manifestau prin "strângerea surubului", ca tot atâtea posibilităti noi de a exista, de a ne misca putin în strânsoarea lanturilor dogmatice. Puterea principală a sistemului comunist si, totodată, viciul său de căpetenie, de pe urma căruia avea să piară, rezida tocmai în inamovibilitatea sa. Înăuntrul unui aparat de fier, făpturile noastre de carne si duh sângerau trase pe roata unei istorii ce părea că se întepenise definitiv, dar care totusi se misca. Din miscările ei abia perceptibile, odată cu trosniturile dureroase ale oaselor noastre, ne scoteam tot mereu ratiuni noi de sperantă. Când esti cu picioarele în lanturi si târăsti cu ele un biloi de fier ori de plumb, orice pas, cât de mic, e chinuitor căci reînnoieste rana sângerândă de la gleznă, dar cu toate acestea ce usurare când izbutesti să te deplasezi fie si numai cu un pas!).
    Civilii din comisie ne-au pus diferite întrebări, printre care una o auzeam pentru întâia oară: ce-am vrea să se transforme în "programul" penitenciarului. Am răspuns amintind iesirile la aer care încetaseră demult, solicitând si mai improbabilele scoateri la muncă... Civilii ricanau: "Da ce, voi sunteti de muncă? Nu vă vedeti? Voi nu vă puteti tine băsinile! Cum o să tineti o cazma în mână?...". Ni se mai spusese si altădată la Pitesti: fiind cu totii încadrati "la trădare", n-aveam dreptul să lucrăm în lagărele de muncă. Michel Solomon intervenea: "Dar în Uniunea Sovietică, spionii si trădătorii se bucură de acest drept. Am fost peste tot, în Karaganda, la Magadan, mereu în lagăre de muncă...". "Asta-i la ei, la noi n-aveti acest drept", ripostă casant unul cu o alură de sef. "Munca e un privilegiu" - adăugă sententios altul - "un privilegiu de care voi, trădătorii, nu vă puteti bucura".
     Membrii comisiei s-au grăbit să iasă din încăpere, goniti desigur de mirosul pestilential, pe care noi nici nu-l mai simteam. Cum era de asteptat, în zilele si săptămânile următoare nu s-a produs nici o modificare în "programul" penitenciarului. Cu toate acestea, simturile noastre ascutite, fine, percepeau o abia sesizabilă îmblânzire a atmosferei. Nu era doar o urmare a încălzirii timpului; mai petrecusem în puscărie câteva primăveri. Continuam să nu fim scosi la aer, zeama din gamele era la fel de lungă, dar parcă în atitudinea caraliilor fată de noi intervenise ceva. Schimburile rele păreau să nu ne mai urmărească la fel de atent, pânda lor suspicioasă, brutalitatea lor părea să se fi relaxat întrucâtva. Intervenise un fel de nepăsare, de plictis, vizibile până si într-una din acele obisnuite perchezitii la care eram supusi periodic. Scosi cu totii pe sală, dezbrăcati la poruncă, dârdâiam în pieile goale, în timp ce un grup de gardieni scotoceau camera noastră, scuturau sarsanalele cu cele câteva cârpe de care dispuneam, spintecau la întâmplare saltelele, scurmând prin paie, după eventuale obiecte interzise, pitite... Dar de astă dată cercetarea noastră corporală a fost parcă mai distrată. Nu ne-au pus să ne îndepărtăm picioarele, nu ni s-au uitat nici în fund ori sub scrot, nici în gură, ne-au expediat destul de rapid. Treabă de mântuială. Întorcându-ne în cameră, am găsit totul răscolit ca deobicei, praful înecăcios din saltelele azvârlite pe jos plutea ca o ceată deasă.
    Nu peste multe zile, la apelul de dimineată, o surpriză. Printre cei doi sau trei caralii care îl însoteau pe ofiterul de serviciu, o figură nouă la Pitesti, pentru mine însă o veche cunostintă: "Tiganul" de la Făgăras, gardianul mătăhălos, care atunci când era seara de pază pe sală deschidea vizeta la camera noastră ca să mă asculte povestind acolo, în mijlocul sălii mari, boltite, cocotat pe patul al treilea, de sus, cu picioarele bălăngănind în gol. Ce caută aici la Pitesti sergentul acesta tigănos, despre care umbla vestea printre cei vechi din cetatea Făgărasului că ar avea o memorie fenomenală? Într-adevăr, confirmându-si parcă renumele, de cum a intrat în subpământa noastră si si-a rotit ochii cercetându-ne, s-a oprit asupra mea. Mă recunoscuse, desigur, cum îl recunoscusem si eu. Cele câteva luni pe care le petrecusem printre sutele de detinuti, cu ani în urmă, în penitenciarul acela, îi fuseseră suficiente pentru ca să nu mă uite. Două ore mai târziu, înainte de împărtirea turtoiului, deschidea vizeta, arunca o privire prin cameră si-mi făcea semn: "Mă, tu, ăla!...". Ajungând lângă usă, îmi spunea: "Tu ai fost la Făgăras. Mai povestesti romane?". I-am zâmbit; cred că era pentru prima si ultima oară că i-am zâmbit, dând afirmativ din cap, unui caraliu. Nu puteam să uit dimineata aceea de iarnă în care, după ce într-una din serile precedente terminasem de istorisit Crimă si pedeapsă (iar camarazii din celulă îmi spuseseră că "Tiganul" stătea cu urechea la vizeta larg deschisă) a deschis usa camerei noastre, m-a chemat afară si mi-a arătat într-un colt al culoarului o mătură mare de nuiele si un făras. "Ia apucă-te si mătură coridorul ăsta", mi-a zis el, apoi s-a îndepărtat, a dispărut, coborând cred la parter. Am măturat constiincios galeria cât era ea de lungă, apoi m-am întors si, perfectionist, dar mai ales foarte bucuros să fiu scos la aer, am mai măturat-o odată. Gardianul nu-si făcea aparitia. Întelesesem: îmi făcea o rară favoare. Mă lăsa să stau la aer, căci arcadele largi ale galeriei vechiului castel ridicat cu secole în urmă de cavalerii teutoni se deschideau spre curtea în care se înăltau nămeti de zăpadă. Toate lucrările gospodăresti în acel penitenciar (ca în toate cele prin care mi-a fost dat să trec), erau efectuate de detinutii de "drept comun". A te scoate pe tine, "politic", fie si numai pentru o oră din celulă era un mărunt avantaj pe care-l savuram ca pe un dar. Căci era un dar pe care mi-l făcuse (nu mă puteam îndoi de aceasta) pentru serile acelea de povestiri dintr-o lume ce-i era lui, paznicului de închisoare, străină, lumea Mănăstirii din Parma, a lui Hamlet (în versiunea filmată cu Lawrence Olivier) sau a lui Dostoievski, din Crimă si pedeapsă, o lume pe care omul înzestrat poate nu numai cu memorie o descoperea cu interes în istorisirile mele serale. Ningea cu fulgi mari, desi, lenevosi, în dimineata aceea de neuitat. Mai dând din când în când cu mătura, adunând cu fărasul un praf aproape imaginar, mă plimbam de colo până colo prin galeria bătrânului, nobilului castel, devenit o puscărie sordidă, trăgând în piept cu nesat aerul pur, tăios, prăvălit din muntii Făgărasului, si aruncând câte o privire în curte unde o zăpadă pufoasă se asternea delicat straturi-straturi pe nămeti. A fost singura dată când "Tiganul" mi-a oferit un asemenea regal. Nu-l uitasem.
     În curând, unii din celula noastră au surprins vorbe ale gardienilor de pe sală, din care au dedus că închisoarea din Făgăras ar fi fost desfiintată iar gardienii risipiti pe la alte penitenciare. Ce se întâmplase, oare, cu detinutii de-acolo, cu toti acei vechi ofiteri de politie, de jandarmerie, cu S.S.I.-istii, "băietii lui Moruzov", cei de la vechiul Serviciu Secret de Informatii? Au fost oare si ei dispersati prin alte puscării? Sau, poate, au fost eliberati? Doar de murit nu puteau să moară cu totii. Desfiintarea unei temnite, chiar dacă nu e a ta, iată o stire tulburătoare, de bun augur, pentru toti cei închisi.
     Zilele se încălzeau, afară primăvara era în toi, iar în celulă, unde nu puteau pătrunde decât vagi efluvii de afară, spiritele erau tot mai încinse. Zvonuri neîntemeiate pe vreo informatie, născociri ale unor minti înfierbântate, circulau printre noi. Eram sceptic cu privire la ceea ce se soptea cu aere conspirative printre noi. Dar într-o zi neîncrederea mea a trebuit să cedeze brusc în fata evidentei: se petrecea ceva cu totul neobisnuit în penitenciar. Întârzierea în împărtirea "cafelei" din zori, apoi a "numărului" de dimineată, încă n-ar fi fost semne ale unei schimbări iesite din comun. Se mai întâmplau asemenea perturbări ale programului. Nici faptul că turtoiul nu s-a împărtit în ziua aceea, că hârdaiele aducând zeama de la prânz s-au făcut auzite târziu de tot, aproape de ora cinei n-ar fi însemnat altceva decât o impacientare în plus pentru matele noastre ghiorăinde. Dar până spre amiazi alte semne, mai elocvente, ne arătau că erau pe cale să se desfăsoare în puscăria noastră manevrele premergătoare ale unui eveniment major.
     Zgomotele... Mai mult decât orice, zgomotele neobisnuite ni-l semnalau. Ca si sunetele ce avertizează un conducător auto cu privire la o schimbare anormală de regim, la o pană în functionarea motorului, tot astfel zgomotele sesizate de urechea noastră ascutită, precum aceea a orbilor condamnati la judecarea celor din jur după auz, ne revelau ceea ce se refuza vederii noastre. Oricât de izolati am fi fost, acolo în văgăuna noastră subterană, nu se putea să nu auzim bocăniturile, tropăiturile , trântiturile de usi, pocniturile metalice ale zăvoarelor, si iar pasi grăbiti, numerosi, coborând pe trepte. Desi nu distingeam prea clar între sunetele înfundate, îndepărtate, eram destul de experti în interpretarea nuantelor, pentru a putea spune unde se află celulele deschise, cam din câte au fost scosi detinutii, unde au coborât...Nu, nu era nicidecum vorba de o simplă scoatere la aer (nici ea chiar atât de simplă, de vreme ce nu mai gustasem demult câteva minute de plimbare), celulele deschise pe rând îsi revărsau continutul undeva în hala centrală a penitenciarului, unde zgomotele se amplificau, dovadă că locuitorii din mai multe celule fuseseră adunati la un loc. Lucru nemaipomenit! Secretul, dogma fundamentală, principiul diriguitor în organizarea unui celular, secretul referitor la componenta diferitelor celule se spărsese în câteva minute; zvonul depărtat murmuitor al vocilor trăda întâlnirea unui mare număr de puscăriasi. Dar de ce? Cu ce scop? Pentru a fi dusi unde? Cu timpul, murmurul acela înfundat se depărta, se stingea, dispărea. Cei adunati la parter nu se mai urcaseră din nou spre celulele de la etaj, ci probabil fuseseră scosi în curte. Linistea se asternea în celular. Apoi, deodată, de departe, se auziră, când înfundat, când ascutit, metalic, loviturile de ciocan. "Bat lanturile" - ne-am zis cu totii. Presupunerile au luat un nou avânt. Se înserase de-abinelea când au încetat bătăile si s-a lăsat linistea, întreruptă doar de bubuitul lemnos al hârdăului de ciorbă ce se apropia. Se dădea, în sfârsit, cu mare întârziere, masa. Nu încăpea nici-o îndoială: caralii fuseseră prea ocupati cu alte îndeletniciri, pentru a mai avea timp de împărtirea hranei. Totul părea dat peste cap: noaptea cădea, trecuse de ora stingerii, si absenta sensibilă a gardienilor din culoar dovedea că erau prinsi în altă parte. "Numărul" de seară s-a făcut târziu de tot, la repezeală. Culcati, aproape imediat după aceea, înveliti în pături, ascultam tăcerea puscăriei. Ni se părea mai adâncă decât înainte. Eram siguri: fusese golită de o parte din puscăriasii ei.
    Si a fost ziua a doua. Din nou, mai devreme decât în preziuă, zgomot mare la celulele de pe etaje, trântituri succesive de usi, bocănituri, strigăte îndepărtate, mai apropiate, apoi larma vocilor indistincte umplând hala mare... Tăcuti, pândeam cu urechile atintite să surprindem toate sunetele, să le întelegem tâlcul, asteptând să ne vină si nouă rândul... Scenariul se repeta, totul se petrecea la fel, chiar si linistea se lăsa în penitenciar la ora la care se lăsase cu o zi mai înainte. Nu se mai îndoia nimeni în odaie: după socoteala noastră, cel putin o sută de detinuti fuseseră scosi din celular în ziua aceea, si tot atâtia în ziua precedentă. Pentru a fi dusi unde? Niciunul nu îndrăznea să spună: "în libertate", desi tuturor ne trecea prin gând, sau prin inimă, speranta aceasta nebună. Cum să crezi într-o eliberare imediată când ore de-a rândul, în după-amiaza aceea ca si cu o zi mai înainte, auzisem ciocanele bătând în curte lanturi la picioare? Soptind, ne împărtăseam părerile, unii, poate cei mai multi, credeau că vom fi dusi la muncă, după cum se ceruse cu putin timp înainte celor din comisia de la Interne. Cei mai imaginativi se visau sub cerul liber în-
tr-o colonie de muncă pe malul Dunării, tăind stuf, pescuind din când în când câte un somn, prăjindu-l înfipt într-un protap; altii pornind de la consideratii de grosse Politik, socoteau că marile puteri vor fi intervenit pentru noi si deci ni se va îmbunătăti, într-un fel sau altul, soarta. Cei mai multi dintre noi fiind condamnati pentru vreo legătură - reală sau presupusă de anchetatori - cu Franta, Anglia, America sau alt stat occidental, reapărea speranta latentă în interventia celor pentru care sau din pricina cărora aveam de suferit. Dar supozitiile erau numeroase, unele foarte complicate, mergând de la rejudecările în serie la deportările, nu mai putin în serie, în Uniunea Sovietică. Nimeni nu pomenea posibilitatea care (ca si aceea a eliberărilor) ne trecea totusi tuturor prin gând, sau prin inimă, aceea a unor sumare executii în masă.
     Prea adâncă era linistea ce se lăsase în închisoare după ce ecoul ciocanelor bătând alternativ în lanturi amutise. O liniste grea, amenintătoare, ca în ajunul unei bătălii. După ce a sunat stingerea, vârâti la iuteală în pături, nu izbuteam niciunul dintre noi să închidem ochii. Mâine, mâine, trepida în mine speranta, ca un cal nărăvas, că mâine... Dar nu numai eu, ci cu totii eram stăpâniti de gândul că mâine era ziua... Ziua noastră, ziua confruntării cu necunoscutul, cu dusmanul ale cărui planuri erau de nepătruns pentru noi. Foindu-ne în culcusurile noastre de paie tocate, ca sub corturile unei armate în campanie, ne simteam împrejmuiti, asediati de forte mult superioare cu care trebuia a doua zi să dăm fată. Parcă eram în tabăra engleză din Henric al V-lea, în noaptea dinaintea bătăliei de la Azincourt. Atât doar că eram o mână de oameni neînarmati, o armie de zdrentărosi.
    
    Unii poate nici n-au adormit în noaptea aceea. Când m-am trezit, la soneria din zori care anunta desteptarea, cei mai multi sedeau în capul oaselor, si trebăluiau. Parcă îsi pregătesc echipamentul si-si lustruiesc armele pentru luptă, îmi spuneam, râzând în sinea mea. Dar m-am apucat si eu să-mi strâng, nu mai putin grijuliu, "efectele", cele câteva cârpe: o cămasă de schimb, prosopul, obielele. N-aveam cu ce să umplu o sarsana. Programul se desfăsura ca într-o zi obisnuită: licoarea neagră, căldută si amăruie, dată pe gât, apelul de dimineată, nici-o schimbare în tipicul obisnuit al zilei. Începeam să ne îndoim în convingerea noastră că azi ne va veni rândul... la ce anume nici noi nu stiam. Orele, ce zic, minutele treceau greu. Stăteam tăcuti, cu urechile ciulite. Nici un zgomot neobisnuit în celular. "Să stii că pe noi ne lasă tot în pivnita asta", începeau unii să cobească. Umoarea noastră ezita între mohoreală si încordare iritată. Cu Părintele Ploscaru, Părintele Gutiu, Nicu Popa si altii începusem să recităm Rozarul, când au început, ca în ultimele două zile, pocniturile usilor date de perete, apoi bocăniturile celor ce coborau de la etaj, zvonul îndepărtat al vocilor. Continuam să ne rugăm tot mai distrati; febrilitatea punea stăpânire pe noi. Deodată,
s-a deschis vizeta si un gardian a strigat: "strângeti-vă lucrurile si fiti gata la usă!".
     Parcă ar fi răsunat o goarnă pe câmpul de luptă. Ce agitatie, ce forfotă! Fiecare se repezea să-si adune boarfele, să-si lepede galentii, să-si încalte bocancii. Ne cătăram pe paturi, scotoceam după măruntele obiecte dosite - ace, nasturi de sidef cu sfoară pentru scos scântei si aprins eventuale mucuri de tigări găsite pe jos, mici fetisuri, suvita din părul fetitei, cruciulita de os - praful se ridica din saltelele hărtănite, sfâsiate ici-colo, din păturile ferfenită, demult nescuturate, azvârlite acum la întâmplare. Unii se repezeau să-si ia rămas bun de la cei mai apropiati, să le dea ultimele indicatii, în caz că ar fi separati si, poate, cine stie, vreunul ar fi eliberat. Si eu ca si altii mă furisam printre paturi la Episcopul Rusu, la Pap? Robert, la Venczel, la Solomon, la atâtia altii, ce mai, la toti cei pe care îi mai apucam în misunul acela. În timp ce ne îmbrătisam, ne promiteam o revedere, ne uram sănătate, ne încredintam unii pe altii Domnului, auzeam în mine salutându-se între ei nobilii regelui Henric, înainte de a purcede spre câmpul de luptă: "V-ajute Domnul!...", "De nu ne-om mai vedea decât în cer, vă las cu bine!...", "Norocul să te-nsotească!...". Nici nu stiam atunci (chiar dacă o bănuiam) cât de adevărate erau revederile proiectate în ceruri, doar pe cei mai multi dintre prietenii de acolo, din subpământa în care stătusem câteva luni împreună, nu aveam să-i mai văd niciodată în viată.
     Ce zi, ce zi! În sfârsit, se va întâmpla ceva! Orice ne-ar astepta, se spărgea ghiata în care eram prinsi, ieseam din amorteala ca de moarte, porneam pe un alt drum, oricare ar fi acela. Bătea inima în mine mai repede, mai tare, abia îmi puteam stăpâni exuberanta, o împărtăseam si altora, nerăbdători ca si mine să iasă, să dea ochii cu altceva, cu ceva nou, desi îi vedeam pe multi, mai ales bătrâni, îngrijorati, abia izbutind să-si înnoade sarsanalele cu mâini tremurânde si întrebându-se: "oare ce vor, unde ne-or duce?". Unii îsi stăpâneau anxietatea, încercau să glumească, se arătau nerăbdători să întâlnească pe cei din alte celule, printre ei poate prieteni demult nemaiîntâlniti, dar de sub calmul lor aparent tulburarea se trăda, căci săreau deodată si se precipitau spre coltul cu tinete. Acolo se adunaseră deja mai multi, făceau coadă, tăcuti sau vociferând, grăbindu-i pe cei ce le-o luaseră înainte. Nu era pentru prima oară că asistam la un eveniment care spărgea monotonia vietii celulare stârnind printre cei mai slabi de vintre o pântecarită subită, dar pentru întâia oară vedeam o diaree intempestivă făcând asemenea ravagii. Răscolirea măruntaielor era la multi semnul imediat al unei emotii coplesitoare. Circulau în folclorul puscăriilor glume cu privire la cutitul de lemn Lancaster, recomandabil vânătorilor surprinsi de un urs si scăpându-se pe ei de spaimă. Câte un mare vânător în fata Domnului povestind memorabile fapte de arme era de regulă întrebat (spre mai marea sa iritare) dacă nu a avut vreodată trebuintă de cutitul Lancaster pentru a se curăti de scârnă. De astă dată socul emotional declansat de strigarea sergentului de pe sală, ca de aparitia unui urs fabulos, fusese cu atât mai violent cu cât asteptarea unui eveniment, a unei rupturi brutale din monotonia zilelor, se adunase, se comprimase, devenise explozivă de trei zile încoace.
    
    Si, iată, acum exploda în voiosia zgomotoasă a unora, în agitatia dementă a altora, care scotoceau prin ungherele unde pitiseră minuscule comori secrete, se îmbrânceau printre paturile de fier răscolite, vorbeau fără sir, fără să fie ascultati, cuprinsi de o logoree nestăpânită, sau se năpusteau strângând din dinti spre coltul cu pricina, apucati de crampe dureroase, tinându-se de burtă, încovoindu-se de durere pe lângă hârdaiele ce nu se liberau nici-o clipă si bruftuluindu-i, grăbindu-i pe norocosii ce apucaseră un loc mai înainte. O duhoare de hazna răscolită se răspândise prin odaie. Parcă însusi praful înecăcios din saltelele sparte plutind prin încăpere putea; valuri de putoare agresivă, veneau tot mereu dinspre hârdaie, odată cu larma exasperată si vaietele celor ce nu mai puteau să rabde. "Mă scap pe mine", izbucnea unul. "Dă-i drumul sub pat", exclama altul,"tot o să ne scoată de aici dintr-o clipă într-alta!". Dar clipele, minutele treceau, tot mai multi aveau nevoie de tinetă. "Faceti în hârdăul cu apă!", opina unul. "Cum o să facă una ca asta, mai avem nevoie să bem, să ne spălăm...", se indigna altul.
     Mă trăsesem lângă ochiul meu de geam deschis, prin care de când se încălzise vremea nu mai izbutea să pătrundă nici-un firicel de aer proaspăt. Sub mine, Vintilă, legionarul, astepta si el calm, tăcut, cu legăturica sa de cârpe alături, ca un soldat disciplinat ce era. Mă uitam la el, nu mă vedea, nu schimba nici-o vorbă cu vecinii, era mohorât ca de obicei dar avea un aer hotărât. În fata lui, tot sub mine, Episcopul Ploscaru, linistit, senin (desi după paloarea sa gălbuie cred că din nou îl necăjea rău ficatul), se ruga. Era cea mai bună pregătire pentru orice fel de luptă. Căci nu mă puteam împiedeca să nu privesc spre "schimbarea" care ne astepta ca spre o confruntare cu un adversar, chiar dacă acesta nu era altul decât propria noastră slăbiciune ce trebuia stăpânită, înfrântă. Si atunci, în asteptarea aceea care ni se părea tuturor interminabil de lungă, în timp ce vacarmul si praful si agitatia si duhoarea pestilentială depăsiseră demult limitele suportabilului, mi-au revenit deodată câteva versuri pe care luni de zile mă străduisem în zadar să le aduc la lumină de sub straturile ce le acopereau în zăcămintele mele obscure. Răsunau în mine clar, în engleza lui Shakespeare, vorbele regelui Henric înainte de bătălie, vorbe pe care nu le-as fi rostit cu voce tare, Doamne fereste, ca să nu-i amărăsc pe prietenii mei, vorbe care pe mine nu mă amărau nicidecum: "De trebui' să murim, suntem destui/ Pe care-i pierde tara. De-om trăi/ Cât mai putini, cu-atât mai multă cinste...". Nu era nimic eroic în asteptarea noastră, ori în slăbiciunea trupurilor noastre. Oare nu era un semn de slăbiciune chiar si la mine, cel încuiat altminteri, izbucnirea bruscă, asemenea unei diarei a memoriei, năvala versurilor ce mă podideau? Stăteam nemiscat dar fremătând tot pe dinăuntru, privindu-i pe cei cu care trăisem atâta timp împreună: pe Mitropolitul Rusu înconjurat de un sobor de preoti, pe generalul Teodorescu, pe multîncercatul Michel Solomon, pe Robert Furnarache, pe doctorul Andrasi, pe confratele întru filosofie Venczel, si pe Emin Nihat, ba chiar si pe comandorul Condeescu surâzând cu surâsul său răsfrânt înăuntru... Îi vedeam pe unii dintre cei mai nobili, mai curati, as îndrăzni să spun mai sfinti, chinuindu-se jalnic la tinete, si as fi vrut să le strig: "Cel de-o trăi si-ajunge-acasă teafăr,/ Când i s-o pomeni de-această zi/ Va creste parcă, si se va-nălta...". Dar nu, nu împărtăseam nimănui versurile acestea. Ca un poltron, te temi uneori să-ti dai pe fată fervorile, ca să nu te creadă ceilalti nebun.
     Niciodată nu întelesesem ca atunci de ce li se spunea "tunuri" la hârdaiele acelea imunde în care ne usuram prin celulele puscăriilor. În ceasul acela din urmă al vietii noastre în subpământa din Pitesti, tunurile bubuiau acolo în colt ca pe câmpul de bătaie de la Azincourt unde a fost nimicită floarea nobilimii franceze. Dar nu acea veche bătălie fratricidă a europenilor, ci aceea la care asistam acolo, în ziua aceea, mă exalta. Desi această zi de pomină nu era "Crispin's day", ziua Sfântului Crispian din drama britanicului, despre care nici măcar nu se stia la noi, totusi, pe acel câmp de bătaie unde păream sortiti dezastrului, eu exultam. As fi vrut să le strig fratilor mei de suferintă: "Ne-or pomeni copiilor, părintii,/ Si-o zi de Sfântul Crispian n-ar trece/ - De astăzi până la sfârsitul lumii - / Să nu fim prăznuiti, noi, cei putini,/ Putini si norocosi, legati ca fratii;/ Toti cei ce-si varsă sângele cu mine/ Sunt fratii mei si-nobilati vor fi, / Oricât de-umili, de-această zi...".
    Îmi repetam atât de înfierbântat versurile care se rostogoleau în mine, iarăsi si iarăsi, în cadenta grăbită a bătăilor inimii mele, încât nici nu mi-am dat seama când au sărit zăvoarele si s-a deschis usa. Îi vedeam pe ai mei bulucindu-se să iasă, dispărând în obscuritatea de pivnită a culoarului. Am pornit si eu, cred printre ultimii. În urma noastră, camera din subpământă rămânea răvăsită precum un câmp de bătaie sfârtecat de obuze de pe care tocmai se strânseseră cadavrele. Am iesit încet, apoi, am început să urc din ce în ce mai grăbit, sărind câte două trepte deodată, spre lumină.

Fragment din Abisul luminat, lucrare închinată detentiei în închisorile comuniste