Eliberați de sub presiunea unui sistem totalitar, după 1989, foștii deținuți politici au început să ridice vălul așternut deasupra trecutului și rezultatul acestor demersuri sunt o serie de lucrări memorialistice sau interviuri.

Marcat de traumele îndurate în închisorile comuniste, și, mai ales de trecerea anilor, efortul de rememorare a unor momente tragice din trecut este unul dificil dar în egală măsură angajant. Conștienți că au fost parte a unui experiment diabolic, majoritatea celor care decid să își aștearnă amintirile pe hârtie o fac sub presiunea conștiinței, care nu le permite să țină ascunse fărâme de istorie, minuscule părți ale unei istorii naționale abrutizate. De asemenea, un alt motiv care îi impulsionează pe memorialiștii perioadei comuniste este datoria morală față de aceia dintre ei care nu au mai scăpat din iadul închisorilor, și totodată convingerea că dezvăluirea adevărului istoric ascuns aproape o jumătate de secol este imperios necesară.

Dacă în anii ?90 numărul de lucrări memorialistice era unul extrem de mare, cu timpul acesta a scăzut, pe de o parte pentru că majoritatea celor care au avut tăria de a așeza pe hârtie amintirile au făcut-o deja, iar pe de alta că cei doi dușmani nemiloși, timpul și vârsta, și-au spus în egală măsură cuvântul. În aceste condiții a fost o reală surpriză ca în vara acestui an să citesc manuscrisul volumului ?Moara lui Kalusek. Jurnal de detenție? semnat de Victor Roșca. Avusesem șansa de a-l cunoaște pe autor cu un an în urmă cu ocazia simpozionului ?Rezistența anticomunistă - cercetare științifică și valorificare muzeală?, desfășurat la Făgăraș-Sâmbăta de Sus. Era atunci unul dintre invitații ?din străinătate?, și nu știam nimic despre el în afară de faptul că este originar din satul Râușor, din Țara Făgărașului. Mi-a apărut ca un om modest, retras, fără ?ieșirile? specifice unora dintre românii care, după ce au cunoscut mirajul Occidentului, se întorc în țară și încearcă prin orice mijloace să epateze.

Dar cine este, în câteva cuvinte, Victor Roșca? S-a născut în 17 decembrie 1926 în satul Râușor, județul Brașov și a fost arestat în 1948, în timpul examenului de bacalaureat ca lider al unui grup de elevi de la Liceul ?Radu Negru? din Făgăraș, care s-au manifestat contra instalării regimului comunist. A fost condamnat la 2 ani de închisoare corecțională, pedeapsă prelungită cu încă un an. A executat pedeapsa în Penitenciarul Târgșor, însă a trecut și prin alte penitenciare (Brașov, Jilava, Ploiești). A fost eliberat în 1951 și până în 1952 a avut domiciliu obligatoriu în satul natal.

În urma refuzului de a colabora cu Securitatea, în martie 1952 are un ?accident?, fiind călcat de un camion, rezultatul fiind 5 fracturi de bazin.

În 1953 s-a înscris la Facultatea de Construcții Civile și Industriale din București, având recomandarea directorului Întreprinderii de Construcții din Făgăraș, pe care îl medita la matematică și fizică, deoarece urma Facultatea Muncitorească. În 1958 este exmatriculat din facultate după ce se află că fusese deținut politic și se căsătorește cu Elena Barbu . În anul următor este arestat a doua oară pentru manifestări legate de Revoluția din Ungaria și condamnat la 4 ani închisoare corecțională. Execută pedeapsa în lagărele de muncă din Balta Brăilei și este eliberat în 1963 de la Piatra Frecăței, în urma unui decret de grațiere.

În 1967 susține bacalaureatul și este reînmatriculat în anul V la Facultatea de Construcții din Cluj, cursuri serale, reușind în 1969 să obțină diploma de inginer constructor. Lucrează până în 1988 pe mai multe șantiere de construcții din țară.

Șicanele din partea autorităților continuă și în 1983 Sfatul Popular din Municipiul Brașov îi închiriază în mod abuziv apartamentul, mobilat, și aflat în proprietate personală, unei alte familii, cu aprobarea secretarului Municipiului Brașov care știa că fusese condamnat politic. În aceste condiții hotărăște împreună cu familia să părăsească România. În 1985 una din fete i s-a căsătorit și a plecat în Canada, fiind urmată în anul următor și de a doua.

În 1988 reușește să plece împreună cu soția în vizită în Canada unde cere azil politic. Atașat sufletește de România, în 1997 înființează revista literară Candela de Montreal al cărui redactor șef este până azi.

Revenind, însă, la cartea de față, manuscrisul acesteia a fost lăsat de autor în țară în 2006 cu speranța că el va putea să vadă lumina tiparului. Păstrând discreția asupra acestei dorințe, a fost nevoie să treacă un an până ce acesta a ajuns la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România.

După o primă lectură am constatat că avem de-a face cu o carte captivantă, care te ține cu atenția încordată de la început până la sfârșit. În ceea ce privește conținutul, acesta oferă câteva perspective majore: putem afirma că, în ansamblu, volumul poate fi definit ca o survolare a istoriei de după al doilea război mondial, la nivelul ?ierbii?, a oamenilor simpli, reprezentând în egală măsură o analiză profundă a problemelor și trăirilor unei generații, reprezentată de tineri elevi, la începutul unei perioade de viață, marcați puternic de încheierea marii conflagrații și mai ales de instaurarea comunismului.

Din punct de vedere al subiectelor tratate, cartea ar putea fi împărțită în două: perioada dinaintea arestării și cea de după arestare. Dintre subiectele care sunt prezentate în prima parte și care pot prezenta interes pentru istoricii perioadei comuniste menționăm doar câteva: deportarea etnicilor germani, epurările și schimbările petrecute în administrație după venirea comuniștilor la putere, falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 în Țara Făgărașului, reacția populației și transformările din societatea acelor ani.

Perioada de după arestare, este tratată pe larg, și reprezintă, în fapt, partea cea mai consistentă a cărții, și este o veritabilă frescă a schimbărilor petrecute în sistemul carceral românesc, trecerea de la Siguranță la Securitate, schimbările de personal din închisori și mai ales de comportament față de deținuți.

Noutatea reprezentată de paginile semnate de Victor Roșca o reprezintă aceea că aduce o contribuție esențială la cunoașterea modului cum funcționa în acei ani aparatul represiv în Făgăraș, și mai ales Siguranța din Brașov, sau ?Moara lui Kalusek? cum o numește autorul, unde roata morii se învârtea ?zdrobind trup după trup?.

Autorul descrie cu acuratețe diferitele metode de tortură inimaginabile la care erau supuși cei arestați, pentru a oferi mărturii incriminatoare. Astfel, dacă la Făgaraș ?schingiuirea se făcea la voia întâmplării?, deținuții fiind ?bătuți ciobănește, cu bâtele?, la Brașov ?tortura se aplica după rețete și metode stabilite științific?. În Siguranța brașoveană, ?bătaia pe fus? era cea mai des întâlnită, dar nu erau excluse nici bătaia cu pumnii la stomac și ficat, sau cu creionul la testicule, ?cântatul la pian?, și care ?era cea mai dureroasă. După primele lovituri, victima izbucnea în lacrimi fără să poată plânge, din cauza durerilor insuportabile.?

Pe lângă torturile fizice și psihice la care erau supuși, torturarea prin foame a avut un rol determinant în înfrângerea rezistenței, iar aceasta a fost atât de puternică încât, poate în mod inconștient, autorul a fost extrem de marcat de ea, pe mai multe zeci de pagini descriind chinurile determinate de aceasta.

Nu lipsite de importanță sunt portretele unor făgărășeni sau a altor personalități care au suferit în închisori, și pe care autorul i-a cunoscut în acei ani. De menționat doar Ioan Mogoș, Nicolae Mazilu, părintele Arsenie Boca, generalul Leonard Mociulschi, generalul Negulescu.

În aceiași categorie, a portretelor, dar de data aceasta a celor aflați de cealaltă parte a baricadei, pot fi menționați torționarii Kalusek, șeful Siguranței Regiunii Brașov sau Budaca, directorul Penitenciarului Regional Brașov.

De asemenea, avem o prezentare detaliată a desfășurării unui simulacru de proces, cu tot ce presupunea acesta: un Tribunal Militar subordonat total directivelor Partidului, procurori al căror discurs oglindea ?lupta de clasă?, și intervenții formale ale avocaților apărării, marcate de teama acestora de a nu ajunge în boxă în locul ?clienților?. În anii următori aceste imagini vor deveni frecvente pentru un număr din ce mai mare de persoane, dar în februarie 1949 pentru tinerii elevi de liceu impresia era că au trecut într‑o lume aparte, în care tot ce părea nefiresc devenise o realitate sumbră.

Nu în ultimul rând trebuiesc menționate descrierile plastice, realiste, ale unor locuri de detenție cum ar fi penitenciarul regional Brașov, închisoarea Văcărești sau Fortul 13 Jilava.

După o muncă de ani de zile, în care, după cum ni s-a destăinuit autorul, a scris și a rescris de mai multe ori paginile cărții, a ajuns la o formă care să-l mulțumească. Avem astfel prin ?Moara lui Kalusek? nu doar un volum de memorii, ci o carte cu certe valențe literare, care reușește să îmbine elementele biografice și amintirile personale cu reprezentări ale unei epoci, într-o construcție narativă extrem de captivantă. Deși e doar o picătură din oceanul de suferință reprezentat de România comunistă, credem că volumul domnului Victor Roșca își va găsi locul alături de alte lucrări de gen, și va fi de un real folos celor interesați de fațetele multiple ale trecutului recent.

Dar, se cuvine să semnalăm și un ?neajuns? al cărții, acela că se încheie brusc, ca un serial, atunci când acțiunea este mai interesantă, lăsând cititorul în așteptarea continuării. Dezvăluim, însă, aici un secret, acela că al doilea volum, referitor la detenția de la Târgșor, și încercările de reeducare din penitenciarul de minori de acolo este aproape finalizat, urmând să se alăture în scurt timp acestei prime părți din romanul-real al unui destin care a trecut printre pietrele de moară ale istoriei.

 

Cosmin Budeancă