Zoe Porsenna: M-am nascut in 1913, la 26 iunie, in comuna Osica de Sus, judetul Romanati (azi este judetul Olt). Mama avea o casa acolo, ea fiind din Caracal, fiica de mici burghezi, nu de burghezi mari, adica de bogati. Mai precis, ei erau comersanti, o burghezie destul de importanta, dar nu cu capitaluri extraordinare. Iar tatal meu, plecat de la tara, din Viisoara (tot judetul Romanati) a invatat carte, a plecat la oras si a devenit functionar public. Dar fiind foarte tanar, a fost luat in razboi si a murit acolo. Eu sunt orfana de razboi din 1918. Mama nu s-a mai recasatorit, a ramas cu patru copii si a vandut tot ce a a avut pentru ca noi, copiii ei, sa facem scoli. Eram un baiat si trei fete. Mama a avut mai multi copii, dar pe vremea aceea copiii mureau, mai ales pe timpul razboiului - unul a murit la Barlad, iar altul prin Romanati. erau mai mari amandoi decat mine. In total am fost opt copii initial. Mama si cu cei patru copii ramasi in viata au venit la Craiova. Acolo am absolvit cursul primar, liceul si, bineinteles, Facultatea de Drept - la Bucuresti.

             Rh. C.: Cum a fost copilaria dvs.?

            Z.P.: Destul de grea. Fiind copii multi, aveam reguli stricte, nu puteam sa ne facem de cap, sa ne batem intre noi, sa tipam, etc. La 25 de ani, eu fiind deja avocat inscris in Baroul de la Craiova, mie mama imi cerea socoteala daca vin dupa ora 21.00 Ceea ce m-a determinat sa ma casatoresc repede, ca sa capat libertate, sa nu mai fiu tinuta atat din scurt. Asa era mentalitatea pe atunci.

             Rh. C.: Cum era societatea romaneasca, inainte de ocupatia comunista?

            Z.P.: Clasele sociale erau distincte. Ca si in prezent, erau unii cu situatii bune, si altii care traiau la limita mizeriei (asa ai fi zis), dar acestia din urma nu realizau ca traiesc asa.

             Rh. C.: De ce nu isi dadeau seama de asta?

            Z.P.: Pentru ca asa erau obisnuiti, asa se nascusera. Imi aduc aminte, in Craiova, daca te duceai pe strazi mai laturalnice, mirosea a fasole, cartofi, etc. Aceasta era hrana obisnuita a celor saraci.

             Rh. C.: Ce insemna sa fii om sarac pe atunci?

            Z.P.: Erau oameni care aveau totusi niste venituri, fie ca erau muncitori, sau mici salariati la stat. Mai degraba, oameni nevoiasi.

             Rh. C.: Erau priviti drept cersetori?

            Z.P.: Nicidecum. Nu erau priviti nici ca oameni nevoiasi! Societatea era atat de obisnuita cu acest gen de oameni! Si mai era si clasa burgheza, cu profesii de avocat, inginer, nu foarte multi. Mai erau si foarte multi functionari la stat, dintre care, cei mici in functie aveau salariul de 3 000 de lei pe luna. Mama a avut pensie de 8 500 de lei, in raport si cu salariul pe care-l avusese tata. Din clasa medie a societatii facea parte si familia mea. Eu m-am casatorit la Craiova cu baiatul Decanului Facultatii de Drept. Traiam modest, nu era luxul dupa care alearga acum tineretul.

             Rh. C.: Ce insemna sa duci o viata modesta in acele timpuri?

            Z.P.: Aveai o masa asigurata, posibilitati de locuit, te duceai la teatru, la cinematograf. Dar nu toata saptamana te distrai, ci doar sambata si duminica. In timpul saptamanii te ocupai si cu gospodaria. Mama, desi era casnica, avea ajutoare in gospodarie. Asa erau, in genere, femeile atunci. Eu citeam enorm, nopti intregi, tot ce-mi cadea in mana, desi nu aveam croita o directie precisa in acest domeniu. Educatia era incurajata foarte mult in familie. Nu ti se permitea sa ai iesiri mahalagesti. Chiar si cei mai saraci aveau respect, fata de un om cu studii, sau de cineva cu o situatie mai buna. Clasele sociale nu se dusmaneau ca acum.

             Rh. C.: Cum era clasa bogata a societatii?

            Z.P.: Erau foarte putini si tot asa de modesti. Aveau niste conditii mai bune de locuit, dar atat, nu exista luxul prostesc de a colinda restaurantele, unde (atat cei din clasa bogata, cat si cei din clasa mijlocie a societatii) jucau pietre, pockere, cu asta se distrau. Desigur, cei bogati, mai aveau posibilitatea sa se duca in strainatate, mai mult decat ceilalti. Spre exemplu, in Craiova, care era un oras mare, Capitala de regiune la un moment dat, exista Tribunalul, Curtea de Apel, Curtea cu Juri, Teatrul National, ceva reviste, Biblioteca Aman (al carei director era o poeta foarte cunoscuta pe atunci, Elena Farago). In general, oamenii erau foarte decenti, tineau la secretul familiei, nu ca in prezent cand indraznesc sa vorbeasca despre viata sexuala intr-un mod barbar, oribil. Si atunci existau amoruri clandestine, violuri nu prea erau, iar de talharii nici nu putea fi vorba. In fine, nimeni nu suferea de saracie. Toata lumea avea macar o casa. Erau si chiriasi, dar putini la numar. Nimeni nu suferea de foame si se multumeau cu ce aveau, nu-i invidiau pe ceilalti. Intre oameni nu era ura de acum. Sigur ca existau si pe atunci hoti, dar nu la dimensiunea de azi, si foarte putini.                           

            Legea in societatea romaneasca era respectata. Exista, fara discutie, o stransa legatura intre lucrurile bune care se intamplau in tara si regimul monarhic constitutional, pentru ca partidele erau, ca si in prezent, interesate de putere, dar organizarea statului era cu totul alta! Sigur, Carol al II-lea era autoritar, impunea legile, schimba oamenii. Sau Titulescu, care avea posibilitati foarte mari, cheltuia, nici mai mult nici mai putin, cat bugetul Romaniei. Intamplator, sora mea cea mare a fost casatorita cu un comisar (ulterior, chestor, a fost si el in puscariile comuniste), dar care stia frantuzeste, avea facultate, si care s-a dus ca un fel de bodyguard (cum i se spune acum) pe langa Titulescu. Ei bine, acest cumnat al meu avea leafa, in calitate de comisar, de 6 000 de lei pe luna. Iar Titulescu ii dadea diurna 60 000 de lei de luna! Adica, Titulescu facea o mare risipa de bani. El zicea, la un moment dat: „Cu fata spre Rasarit!", adica nu era un roman prea just.                 

            Existau doua partide mari - taranistii si liberalii - si mai erau unele, nationaliste, mai mici. Plus Garda de Fier, care, pe-atunci, era iubita, pentru ca, initial a fost constituita din tineri care se manifestau cu multa dragoste pentru popor. Abia ulterior s-a descoperit ce lucruri groaznice au facut acestia. La un moment dat, taranistii s-au coalizat cu legionarii, au aparut recent si carti la noi despre aceasta uniune.

            Dar ce vreau sa va spun: regimul monarhic constitutional avea categoric o influenta buna asupra societatii romanesti, pentru ca luptele dintre partide nu erau atat de acerbe, oamenii nu minteau ca in prezent, aveau totusi o decenta, chiar in lupta politica. Sigur, uneori se mai inchideau anumite sate, zicandu-se ca acolo era o anume epidemie, pentru ca sa nu voteze cei care erau impotriva celor ce era dat sa reuseasca...     

             Rh. C.: Ce se intampla cu oamenii de valoare ai societatii?

            Z.P.: Valoarea fiecarui om era recunoscuta. Eu, de exemplu, in '41 am plecat in Bucuresti. In '36 ma inscrisesem la facultate, aveam doar doi ani ca stagiar, deci nu eram in situatia de a fi apreciata. Si totusi, era viata mai intima. Adica, in Barou, toti te cunosteau, stiau ce poti. In '49, dupa razboi, m-am intalnit cu un avocat mare de acolo si, spre uimirea mea, el avea o parere exceptionala despre mine. Mi-a spus asa: „Nimeni nu s-a mirat ca ai dat divort de Costel (asa il chema pe fostul meu sot), ci toata lumea s-a mirat de ce l-ai luat!" Fostul meu sot, era oarecum socialmente mai sus decat mine, dar vezi, asta nu conta in societate, ci doar valoarea fiecaruia in parte.

             Rh. C.: Cum erau priviti intelectualii de catre societate?

            Z.P.: Erau respectati de toata lumea. Taranii, cand treceai printr-un sat, te salutau, desi nu te cunosteau, iar daca erai un intelectual iti dadeau toata consideratia. Astazi sunt prea multi asa-zisi intelectuali. In epoca de care vorbim, femeile nu aveau nici macar drept de vot, nici nu faceau politica. Femeia tindea sa se casatoreasca cat mai bine, sa fie bine imbracata, eleganta, frumoasa daca se poate, dar era respectata. Numai in cazul in care calcai stramb primeai un dispret total din partea tuturor. Erau stiute acelea care aveau relatii de acest gen, nepermise la vremea aceea, si erau dispretuite de intreaga societate.

             Rh. C.: Spuneti ca legea era respectata in Romania de atunci. Ce tip de legi existau in societatea romaneasca a acelor ani?

            Z.P.: Foarte bune. In primul rand, proprietatea era garantata.

             Rh. C.: Nu doar ocrotita, cum este actualmente, in 2002, conform Constitutiei Romaniei...

            Z.P.: In prezent, este furata, pur si simplu. Cand au venit la putere, comunistii erau niste oameni care au pus mana pe toata averea tarii si au guvernat-o dupa bunul lor plac. Au ridicat ce era mai prost in societate, au omorat elita, au distrus-o in toate felurile si au dus tara de rapa. Stiti care este teoria comunismului, nu? „Fiecare, dupa necesitati, dupa nevoi, si toti suntem egali, si muncesti dupa valoare". Ceea ce este imposibil, fiindca omul este egoist. Dar la noi s-a intamplat altceva: se ridicasera unii, i-au distrus pe ceilalti.

             Rh. C.: Cand erati la liceu, va faceati griji in privinta viitorului dvs.?

            Z.P.: Nu mi-am pus niciodata problema. Grija zilei de maine nu exista. Mama vroia neaparat sa ma casatoreasca, eu am urmat facultatea in pofida dorintei ei. Mama nu a vrut nici sa-mi dea bani ca sa vin la Bucuresti, neexistand nici o facultate la Craiova. Imi dadea insa bani de buzunar, iar eu ii strangeam si veneam la Bucuresti si sustineam examenele din timpul facultatii. Nu am avut probleme in facultate, la examene, am fost chiar laudata de profesori. Eu m-am inscris intai la Academia Comerciala, insa nu am rezistat fara bani si am renuntat. Am revenit si am dat examen la Drept. Pentru o fata era foarte greu sa gasesti serviciu in Bucuresti, chiar si ca functionara doar, pentru ca intalneai barbatii care cautau sa profite. Si, daca nu acceptai, nu puteai sa te realizezi. Unele acceptau, altele nu, depindea de situatie. Eu nu am avut probleme de acest gen, pentru ca, intamplator, fratele socrului meu era general, in timpul lui Antonescu, si a fost numit ministru. Prin urmare, pentru toata lumea eu treceam drept „nepoata ministrului". Sora mea cea mare, care nu a invatat, ea a facut pension si, pana la urma, a trebuit sa se angajeze ca functionara. Dar mama avea niste veri cu o situatie mult mai buna ca noi, care-i cunosteau pe prefecti si primar si a fost numita fara sa plateasca „tributul" respectiv. La Barou, noi eram in totalitate vreo zece avocate, dintre care doar vreo doua erau mai in varsta. Dar alte femei, cu exceptia poetesei Farago, care sa se fi distins nu prea erau. Toate erau doamne, cucoane, stiau de baluri, distractii, cinematografe si atat.

             Rh. C.: V-ati casatorit cu fiul decanului abia dupa ce ati  finalizat facultatea...

            Z.P.: Da, l-am cunoscut la Craiova, cand m-am inscris in Barou. M-am casatorit fortat oarecum, pentru ca mentalitatea mamei era gresita, exagerata. Am venit impreuna cu sotul meu la Bucuresti, la Baroul de aici.

             Rh. C.: Cum a decurs viata dvs. in anii ce au urmat?

            Z.P.: Eram in timpul razboiului, in '41, cand fratele meu a murit, in mai. Sotul meu venise din ianuarie, pentru ca rebeliunea legionara in acea luna avusese loc. Unchiul Costica de care v-am vorbit anterior, de fapt, generalul Voiculescu (care apoi a murit in puscarie, bineinteles), in ianuarie a fost numit ministru, facea parte din staff-ul Regelui si al lui Antonescu. Eu am ramas la Craiova, pentru ca fratele meu, un baiat exceptional, dar caruia nu ii priise regimul militar, nu se dezvoltase cum trebuie, si, prin urmare, am ramas sa-l ingrijesc. Am plecat cu el in cateva sanatorii si am venit la Bucuresti abia prin iunie. Dupa ce am plecat eu, fratele meu a murit. M-am intors, l-am inmormantat la Bucurest si pe urma am revenit la Bucuresti. In iunie, cand s-a declarat Razboiul, am vazut pe Calea Victoriei, cum un puhoi de oameni erau extrem de entuziamati, parca toata Capitala se adunase acolo. Se manifestau entuzaist, pentru ca intrasem in Razboi.

            Am ramas singura in Bucuresti, pentru ca sotul meu, fiind tanar, a fost mobilizat. Eram incadrata si la minister si la o intreprindere. Dar nu aveam o clientela foarte mare, pentru ca ma aflam abiam la inceputul carierei mele. Totusi, castigam destul de bine. Locuiam intr-o garsoniera inchiriata si mancam in oras, nu faceam gospodarie. Aveam posibilitatea sa iau masa zilnic in oras, fara nici o problema! Desigur, fara a face abuzuri. La Minister l-am cunoscut si pe Nicu Porsenna, viitorul meu sot (cu el m-am casatorit datorita imprejurarilor, mult mai tarziu). Munceam mult, dar nu cu exagerare, dupa ora 16.00 era, libera. In '48, intelectualii au fost dati de o parte, eu am fost alungata din Baroul Bucuresti.

             Rh. C.: Cum ati perceput dvs. venirea rusilor in Romania? Care era starea generala a societatii romanesti?

            Z.P.: Toti oamenii erau impotriva. Dar erau timorati. Si totusi, in '46, de ziua Majestatii Sale Regelui Mihai, ne-am dus cu totii la Piata Palatului, fara sa ne fie frica. Cu toate acestea, s-a tras in multime! Au fost omorati foarte multi oameni. Prin urmare, romanii erau impotriva acestor calai comunisti. De aceea au distrus aceasta clasa care era impotriva lor si au dus ce era mai josnic de la tara. Pana in '44, Bucurestiul avea pana in 800 000 de mii de locuitori, iar acum are 2 milioane si jumate cel putin. Pentru ca au fost adusi de la tara oameni care astazi nu-si mai gasesc rostul, pentru nu stiu sa faca nimic. Cei adusi atunci nu munceau, luau doar salariul.

            Dar, pana sa fiu data afara din Barou, am fost alungata si din cele doua locuri unde munceam in calitate tot de jurista. Astfel, in '48, am ajuns functionara mica, ultima treapta de fapt, impiegata. Pana in '48, eram jurista la Casa Centrala a Asigurarilor Sociala (care, la 1 ianuarie '49 a fost desfiintata) si faceam parte dintr-un grup de avocate, avand si rolul de a-i apara pe muncitorii care veneau sa-si revendice drepturile, si rolul de avocat la Tribunal. Dupa '48, s-au desfiintat Asigurarile sociale si am devenit impiegata la ICRAL. In '48, aproape toti oamenii vechi din Baroul Bucuresti au fost dati afara de la locurile lor de munca.

                        Rh. C.: Asadar, nu ati mai lucrat nici in Barou si nici macar in calitate de jurist. Ce s-a intamplat cu domnul Porsenna, un mare intelectual la vremea aceea?

            Z.P.: El era o mare personalitate, inainte de venirea comunistilor. Pe el l-au dat afara in '45, atat de la Barou, cat si de la Ministerul Muncii, unde era consilier juridic acolo (pe relatia cu bibliotecile si ziarele - ziarul „Muncitorul roman"), a fost judecat in mod special. Pentru ca el era cunoscut, avea o situatie foarte buna, avea cateva contencioase particulare, nu la stat. 

            El a devenit ceea ce se numeste azi „somer". Casa i-a fost confiscata in '50. In '46 mi-a cerut sa ma casatoresc cu el, dar faptul ca aveam moduri diferite de a vedea viata (pe vremea aceea, barbatii vroiau sa fie liberi sa faca ce poftesc si femeile ii acceptau pentru ca depindeau de ei, materialmente vorbind - in timp ce eu nu depindeam de nimeni) m-a determinat sa-l refuz. Recent divortasem de primul sot, abia in '45, pentru ca nu putusem sa inaintez divortul mai devreme deoarece acesta era mobilizat pe front si nu-l puteam cita la proces. Porsenna, in primul rand, a vrut sa treaca pe numele meu apartamentul in care locuise el (casa am pierdut-o dupa '89), nu din generozitate, ci pentru ca sa il apar. Eu nu am acceptat. ICRAL-ul inca nu se infiintase, era un fel de institutie a Primariei, care administra imobilele ce le avea in proprietate Primaria si care proveneau din exproprieri, din donatii, etc. Apoi, au luat casele fostilor demnitari, acestia fiind dati afara. Toate aceste imobile erau administrate de o Directie din Primarie, cu oarecare autonomie. In '50 insa, s-a facut „marea nationalizare", prin Decretul 92/1950, si atunci s-au infiintat ICRAL-urile, unul central si altele 8, pe raioane. Eu am lucrat in cel central. E drept ca ar fi putut sa ma numeasca jurist, dar mi se dusese vestea ca sunt prea desteapta si ca imi iau locul. Si n-a avut curaj sa ma ia pe mine cel care era numit, un basarabean, si a luat pe unul care abia iesise si cu care apoi s-a batut - pentru ca acela facea parte din noua generatie, care se impunea, cu toate ca habar nu avea sa faca ceva (pe mine m-a rugat sa-l ajut sa scrie o cerere). Dar pe acesta l-a numit jurist, iar pe mine m-a trimis functionara.

             Rh. C.: Cand v-ati casatorit cu Porsenna?

            Z.P.: Foarte tarziu, cand am iesit din inchisoare. Porsenna a fost urmarit, denuntat, de fosta lui sotie se pare. Pentru ca el cumparase, impreuna cu sotia lui, in '34, terenuri in Ana Ipatescu si acolo construisera un bloc. Ea insa a vrut sa ramana singura proprietara si l-a turnat comunistilor. Ea a divortat in '45. Ea nici nu era un caracter. Stiti ca Argetoianu a fost ministru in vremea aceea, si totodata, ginerele unui mare director financiar de la „Concordia". In cartile publicate, dupa '89, la noi, se afirma faptul ca aceasta doamna, in timp ce era casatorita cu Porsenna, era amanta acelui director - eu cred ca se spune un adevar. Porsenna insa nu mi-a vorbit mie niciodata de acest aspect, mie in fata mi-a criticat-o sub alte aspecte.

            Sa revenim. In '46, eu nu am vrut sa ma casatoresc cu el, pentru ca, in primul rand, el fuese dat afara din toate partile, eu ma aflam in aceeasi situatie si nu doream sa mi-o inrautatesc si mai mult. De aceea am refuzat si apartamentul pe care vroia sa-l treaca pe numele meu. Am fost numita la ICRAL, unde am fost repartizata la sectorul 4. Erau functionari aici pur si simplu analfabeti. Dadusera afara pe cei vechi, pregatiti. Cu analfabetii si cu prostituatele de la „Crucea de Piatra" (azi, zona Nerva Traian) s-a realizat nationalizarea! In sectorul 4 erau nationalizate vreo 25 000 de contracte, de apartamente. S-a cerut sa se realizeze o situatie in doar cateva zile. Cum sa faca o situatie acele analfabete? Intamplarea a facut ca eu venisem acolo, ca era un contabil-sef care nu se descurca acolo, si prin urmare, imediat am fost avansataa, din impiegata in contabila. Am strans toate dosarele, am selectat cateva fete care aveau cateva clase de liceu, carora le-am impartit dosarele. De bine-de rau, s-a facut situatia cu pricina.

            Cand s-a facut nationalizarea, v-am spus ca s-au creat 8 intreprinderi, persoane juridice, pe fiecare raion. Atunci, contabilul-sef mi-a facut propunerea urmatoare: sa fiu ori jurista, ori sef de serviciu financiar. Intre timp, Porsenna plecase de acasa si se mutase la mine. Eu eram asa de furioasa incat in primele zile am plecat si am locuit la surorile mele (el mai plecase o data de acasa in '48, fiindca il cautau comunistii ca sa il aresteze, evident fara nici un motiv). Paradoxal, eu aveam moralul foarte ridicat, priveam tot ce se intampla in societate precum un spectator la teatru. La mine, la serviciu, erau tot felul de femei: din societatea asa-zisa „buna" (si se comportau josnic) si din societatea mai modesta (am fost cu doamna Simina Mezincescu, o fata adorabila la vremea aceea, pana in 30 de ani, o chema Simina Caracas - desi, ulterior, si-a schimbat atitudinea, pentru ca puterea, posibilitatea de a fi langa oameni importanti te face sa pierzi notiunea si incepi sa te distantezi).

             Rh. C.: Va gandeati atunci ca va asteapta si pe dvs. arestarea?

            Z.P.: Bineinteles! Cum sa nu, cand intrau peste tine in casa! Eu mai locuiam si langa Primaria Capitalei, pe strada Inginer Saligny. Alaturi de mine avea birourile Gheorghe Apostol, vizavi de primarie, care era un mare comunist. La un moment dat s-a pus problema: „Cine sa fie dupa Dej? Apostol sau Ceausescu?" La un moment dat, a fost adus din strainatate un securist omorat de legionari in Elvetia si inmormantat cu mare alai acolo. Ei bine, s-a umplut strada aceea de militieni. Sute! De cate ori ii vedeam imi venea rau, stiind ca la mine in casa se ascunde Porsenna! Au si venit o data sa-l caute pe Porsenna si nu l-au gasit. Dar ultima data l-au gasit, pentru ca ne-au urmarit. L-am ascuns la mine acasa timp de 8 ani de zile, pe banii mei!

             Rh. C.: Un timp destul de indelungat, tinand cont de faptul ca Securitatea va urmarea permanent!

            Z.P.: Locatarii din bloc aveau o parere buna despre mine. Culmea este ca, in blocul de vizavi, locuia o mare securista (eu habar nu aveam de asta), care ma urmarea pe fereastra, cu care ma intalneam la coada la carne. Ea se minuna mereu de mine: „Cuminte e fata asta, nu se vede nici un barbat la ea in casa!". Dar acest fapt mi l-a spus abia la puscarie, cand m-a ajutat sa ies mai repede de acolo. Pentru toti din jurul meu, eu eram atunci o femeie tanara, divortata, un om pasnic. Porsenna nu iesea din casa fara mine. Aveam prieteni la care ma duceam, de pilda un fost consilier de casatie, nevasta avocata. Eu ieseam cu Porsenna la plimbare in fiecare zi. El era un om timorat, cu mine avea curaj.

             Rh. C.: Nu va era frica ?

            Z.P.: Cum sa nu! Cand vedeam cate un militian pe strada, aproape lesinam. Eu am facut ulcer duodenal din cauza stresului. Umblam in zdrente ca sa-l pot intretine si pe Porsenna. E adevarat, ajunsesem sef de serviciu financiar, aveam 850 de lei pe luna, plus prime lunare. Avocatii, in calitate de juristi, erau clasati pe penultima treapta. Dupa ei, mai veneam prostituatele. Asa erau socotiti in epoca comunista, la inceputurile ei. Porsenna, evident, nu lucra nicaieri, pentru ca l-ar fi depistat imediat. El scria acasa romane, poezii, filozofie, scrieri din sfera paranormalului, etc. Lucrari cu valoare de document istoric, care, actualmente, sunt foarte apreciate in lumea culturala romaneasca.

             Rh. C.: Cand ati fost arestati?

            Z.P.: La 26 iunie 1957, exact in ziua cand eu implineam 34 de ani, am fost denuntati de catre o femeie. Mai precis, pe Porsenna. Am fost si eu arestata. Am fost condamnata 8 ani. Am iesit dupa 5 ani si jumatate, in ianuarie '63. Acolo am intalnit-o pe vecina mea, care era securista. Ea a venit la inchisoarea de la Miercurea-Ciuc, in calitate de inspectoare. Incercau sa ne faca un fel de prelegeri, despre ceea este afara, pentru ca, „in momentul in care vom iesi sa ne putem adapta oarecum si sa nu le devenim dusmani, fiindca am obtinut aceasta gratiere, prin decret, datorita lui Utan, care a venit in Romania". Acesta era secretarul organizatiei comuniste europene si au fost fortati sa dea drumul la foarte multi oameni din inchisorile comuniste, in '63-'64. Decretul a aparut in '62. Comandantul ne spunea, pe un ton pretentios, ca s-au infiintat in tara, inclusiv la sate, nu stiu cate mii de facultati, le numea drept„institute de inalta cultura". La care eu m-am mirat si am intrebat surprinsa daca intr-adevar e vorba de institute. El a negat initial, dar aceasta femeie i-a replicat: „Da, da, asa ai spus". Iar el a dezmintit, zicand ca nu sunt institute, ci cercetatori. Adica o exagerare imposibila! Ne minteau in fata, groaznic de mult, ei credeau ca asa ne determina sa devenim „oameni noi".

             Rh. C.:  Care a fost prima inchisoare comunista in care ati fost deportata?

            Z.P.: Initial, cand au venit la noi acasa, l-au luat mai intai pe Porsenna, iar tipul care conducea ancheta a decis sa ma ridice si pe mine. In masina in care m-am urcat, cu ochelari la ochi, unul dintre mi-a spus: „Doamna, depinde de dvs. daca ramaneti sau nu acolo".

In primul rand, timp de 6 luni, am fost la Securitate. A venit seful Securitatii, parca il chema Gulberg, era evreu. A stat vreo 5 minute, m-a privit indelung si a plecat. Nu m-au insultat, nu m-au batut. Doar unul, pe nume Tarlea, locotenent pe atunci. Seful celor care m-au anchetat era un evreu maior. Acest Tarlea mi-a spus: „Lepadatura societatii ce esti!" La care eu i-am replicat: „Cine? Eu? Ce vrei sa spui?" Si mi-a zis: „Asa cum ai auzit". Atunci am hotarat: „Nu-ti mai raspund la nici o intrebare. Te rog foarte mult sa ma scoti la raport". Ceea ce a si facut. Si mi-a schimbat anchetatorul, mi-a pus pe unul, pe nume Cosma. Pentru ca eu nu facusem fatis politica, nu fusesem inscrisa in nici un partid, m-au considerat ticnita, fiindca am tinut un barbat mai in varsta cu 22 de ani decat mine, m-am expus, mi-am pierdut situatia pe toate planurile, prin urmare era un act de nebunie. Sa stii ca pentru ceea ce am facut eu, am avut si colegi la serviciu care m-au admirat, mai mult in secret. Sigur, unii dintre ei s-au intrebat, vazandu-ma ca traiesc aproape in zdrente (desi salariul, ti-am spus, imi permitea sa traiesc binisor), daca nu cumva am vreun amant tanar pe care-l intretin sau daca nu cumva sunt betiva (nu era adevarata nici una dintre ipoteze). Altii imi spuneau, stiind adevarul, ca isi ridica palaria in fata mea. Am aflat mult mai tarziu ca o sefa de serviciu, cu care nu eram prietena, cand am fost arestata, a plans indelung, i-a parut tare rau de mine.     

            La Securitate, m-au pedepsit totusi, pentru ca a fost adusa in camera cu mine,  „o turnatoare", care a cautat sa se apropie de mine pentru a-i da informatii. Nu stiam acest lucru. La un moment dat, cand noi mai vorbeam, i-am spus ca am fost la niste congrese studentesti din Oltenia si ea le-a spus securistilor ca am fost la congrese legionare. Eu pronuntasem cuvantul „regionale", dar ea l-a modificat in favoarea ei. Prin urmare, am fost luata de la ancheta si am dusa intr-o celula, jos, la subsolul 2 (fusesem pana atunci la subsolul 1, unde aveam pat de beton, masa, dus - erau celulele facute de Carol al II-lea pentru dusmanii lui personali). Aici locuiam singura, pe un pat de fier, fara closet, iar unde te duceau sa te speli erai privita prin vizeta, de cei care ne pazeau zi si noapte, atunci cand te dezbracai la dusuri.

            Vreau sa-ti mai spun insa ceva legat de aceasta securista. Ea mi-a spus la un moment dat ca il intalnise mai demult in inchisoare pe Aurelian Bentoiu, pe cand ea era gardian, si nu detinuta (ulterior a fost detinuta, pentru a fost prinsa ca a transmis niste scrisori, etc.). Acesta o saluta astfel: „Saru'mana doamna Catita!", iar ea il intreba: „Ce faci, ba, Bentoiule?" Asa ii vorbea ea domnului Bentoiu. Actualmente, era tot impotriva noastra, a detinutelor, in special a intelectualelor.

            Ministerul de Interne, adica sediul Securitatii, se afla in locul unde este actualmente Senatul. In aceasta celula, unde fusesem mutata recent, am stat o luna si jumatate. Imi venea sa innebunesc. Incepusem sa scot fire din prosop, ca sa-mi fac o franghie si sa ma spanzur. Nu mancam nimic si ma urmareau zi de zi.

            In decembrie '57, dupa ce fusesem judecati si condamnati (noi nu stiam), ne-au scos de acolo si ne-au trimis la „Uranus" pe toti. Intre timp, au incercat sa ne determine, printr-o intriga sentimentala, sa ne determine, pe mine si pe Porsenna, sa ne turnam reciproc. Nu au reusit. In strada Uranus, in Bucuresti (pe Cheiul Dambovitei, actualmente este Centrul Civic) exista o inchisoare de pe vremuri. Aici ne-au dus pe noi si am stat pana la 1 martie '58. Multi dintre cei care ne pazeau venisera din Moldova, unde fusese o seceta extraordinara si mureau de foame, iar de la Securitate, primisera imbracaminte, bani (500 de lei pe luna) si erau angajati ca gardieni la noi pe contracte, de cate 3 ani de zile (am aflat aceste lucruri de la unul dintre ei, care era ceva mai cumsecade). Se fereau sa ne ajute (ma refer la cei care ar fi fost mai normali dintre ei), pentru ca riscau sa intre si ei in celula cu noi. La Uranus, noi, detinutii, trebuia sa stam in picioare sau pe pat (dar nu culcat) de la ora cinci dimineata pana la ora zece. Si, evident, eram infometati.

            In celula, mai erau cu mine o doctorita (care fusese condamnata pentru ca ascunsese la ea acasa un preot legionar) si sora vitrega a lui Horia Sima (din partea mamei sale). Aceasta din urma, o fata frumusica, cu studii superioare, casatorita cu un inginer. Pe Porsenna l-a denuntat mama unei alte detinute. Erau multi oameni ascunsi in Bucuresti. Doi tineri, cu studii superioare, care fusesera ciracii lui D.R. Ioanitescu, fost ministru, profesor universitar la Academie, dar care nu erau comunisti (altii dintre ei devenisera, sa stii, comunisti) au stat ani buni de vorba cu Porsenna, nu pe probleme politice, ci literare. Acestia locuiau clandestin la un alt profesor de economie politica la Academia Comerciala, Garvan Antonescu, care era orb. In casa acestuia mai locuiau doua femei, prietene ale acestor doi baieti, si o tanara de 18 ani, in clasa a opta de liceu. Cu totii au facut puscarie apoi. Se intalneau si cu Tutea, cu avocatul Iacobescu, doctorul Popescu de la Filarmonica. Ei fasusera un guvern, in ilegalitate - Tutea era ministru de finante, avocatul la Justitie, etc. Tot printr-un denunt, in decembrie au fost arestati. Si cand l-au arestat pe Porsenna, acestuia i s-a spus:   „Dumneata esti mai mare decat ei, esti ideologul lor". Si el a primit pedeapsa ce mai mare. Tutea a avut 17 ani, iar Porsenna 50 de ani, pentru trei fapte (25 de ani - „impotriva clasei muncitoare", 15 ani pentru niste dari de aur care, chipurile, nu le-ar fi dat la stat, iar restul de ani pentru faptul ca eu i-as fi dat buletinul meu de identitate).

             Rh. C.: Cum a fost regimul de inchisoare la „Uranus"?

            Z.P.: Nu am suferit batai, nici aici, nici la celelalte inchisoare. Doar infometare. La „Uranus", atat eu, cat si colegele mele de celula, aveam fiecare cate 8 ani de facut. In toamna anului '57 insa, legea a fost modificata si au innasprit pedepsele de 10 ori. Adica, in loc de trei ani sa zicem urma sa faci 25 de ani de inchisoare.

             Rh. C.: Ce a urmat dupa inchisoarea de la „Uranus"?

            Z.P.: La 1 martie '58,  am fost dusa la Jilava, unde am stat timp de aproape 1 an. Eu aveam ulcer duodenal. Pentru ca am intrat cu acest diagnostic, mi-au dat dreptul sa stau intinsa pe pat cateva ore pe pat, fara a putea dormi. Pentru ca, la un moment dat, eu am stat intinsa pe pat, dar fara sa dorm, tinem doar ochii intredeschisi, gardienii au crezut ca eu dorm si am fost mutata la carcera. Aici am stat astfel sapte zile nemancata (mancai la trei zile, in rest primeai apa calda), cu o tineta care era o caldare sparta si care nu era golita zilnic. Am dormit pe drugile unui pat de fier. Lumina nu aveam decat becul de sus. Peretele era spart, curgea apa pe mine. Ma-m imbolnavit, desigur. In total, am facut 21 de zile de carcera.

             Rh. C.: Unde ati fost dusa dupa „Uranus"?

            Z.P.: A urmat inchisoarea de la Miercurea Ciuc, unde anchetatorul era de origine maghiara. In celula cu mine, erau unguroaice, de un sovinsim nemaipomenit. Ele luau ce era mai bun in mancarea noastra, iar noua, romancelor, ne dadeau zeama. Eram vreo 30-40 de detinute in celule. Eu am intrat in conflict cu ele. Venise si revolutia din Ungaria, in 1956. Una dintre ele, care era primarita, ridicase steagul unguresc pe primaria Romaniei, in Transilvania. Evident, fusesera imediat arestate si condamnate. Nu aveau condamnari mari. Tot cu noi era si o contesa, Lissbes Bisighen, o femeie culta, stia germana, engleza, franceza, maghiara, italiana, dar nimic romaneste, desi statea in Romania din 1918, deci de 40 de ani. Tatal ei era neamt, dar mama era unguroaica. Eu vorbeam cu ea in franceza. Era atat de sovina! Eu mi-am permis sa spun ca scoala noastra medicala este extraordinar de buna, pentru ca eu asa stiam ca este. Ea m-a infruntat: „Pentru dumneata, Bucurestiul este <buricul pamantului!>" I-am zis: „Asa trebuie sa fie si pentru dumneata".

            Tot aici mai era una, „Frau Prioring", un fel de Maica Stareta la nemti, care venise in Timisoara, unde aceste calugarite aveau rol social, nu umblau imbracate in haine de calugarite. Aceasta femeie fusese in Banat ca sa-i mentina pe nemtii din Banat, care erau foarte multi, si, la un moment dat, dupa ce au pierdut razboiul, facea convoaie si ii trimitea in Germania. Era o persoana, de asemenea, culta, cunostea multe limbi straine, dar nici un cuvant in romaneste, desi statea de 30 de ani in Romania! Eu nu stiam nemteste. In timpul unei discutii, ea imi zice: „Bine, doamna, se poate, ca dumneata, intelectual, avocat de prestigiu, in Barou, etc, sa nu stii limba germana?!" Iar eu i-am zis: „Uite, doamna, dvs. ati stat 30 de ani in Tara Romaneasca si nu stiti o vorba romaneste? Doar ati mancat painea acestei tari! Eu nu am iesit nici o zi in Germania, cum era sa invat limba germana?" Ea imi raspunde critic: „Nu am mancat painea Romaniei!" „Dar ce paine ai mancat?", i-am replicat eu, „Ce, o aduceai cu avionul din Germania?"

            In concluzie, toate erau ostile. Era o atmosfera sovina, din partea detinutelor de etnie maghiara si germana. Adevarul este ca toata lumea pe noi, detinutele romance, ne dispretuia.

             Rh. C.: Cat timp ati stat la Miercurea Ciuc?

            Z.P.: Mai mult decat colegele mele de celula, pentru ca m-au denuntat anchetatorului, iar acest, in Ajun, cand le trimitea pe ele la Arad, la lucru, pe mine m-a scos si m-a trecut la „inalta tradare", desi nu aveam nici o legatura cu asta. Aici am cunoscut <crema> detinutelor politice, niste fete evreice (ale unui bancher). Fusesem trimisa aici ca sa nu fiu dusa la munca, pentru ca se zicea ca „munca e o onoare la care noi nu avem dreptul". Anchetatorul a fost schimbat si a venit un roman, care s-a uitat in dosarul meu si a vazut ca eu nu eram condamnata pentru „Inalta tradare", ci la gramada, cu majoritatea. A intrebat la Bucuresti si a aflat ca asa era. Am fost dusa inapoi in celula cu celelelalte, unde am stat trei luni. Cele care plecasera inaintea mea fusesera cazate intr-o cazarma, aveau voie sa scrie o scrisoare pe luna, aveau mancare buna, iar eu am ramas inca la Miercurea Ciuc din cauza lor. Dupa aproape un an, am plecat la inchisoarea din Arad, cu un tren plin de detinuti.

             Rh. C.: Cat timp ati stat la Arad?

            Z.P.: Aproape o luna. Apoi, ne-a transferat la Gay, o comuna de langa Arad, unde era drept inchisoare o fosta scoala, cu niste ateliere, in care lucram, din nylon faceam posete, carucioare, imbracam posete, etc. Aceste obiecte erau trimise in strainatate, bineinteles in Orient, nu in Occident. Dar aici aveam mancare buna, pentru ca in Transilvania regimurile in inchisoare erau mai corecte. La Gay erau doua ateliere, unul de femei in varsta, peste 50 de ani, si unul de femei tinere. Initial a fost unul singur, condus de une, pe nume Popescu, care fusese secretara la Facultatea de Drept (unde facuse matrapazlacuri si o bagasera la puscarie). Ea facea afaceri si la puscarie, cu tigari (aveai dreptul sa ceri de acasa tigari, mancare, etc, intr-o anumita cantitate, de 5 kg). La un moment dat au dat afara din penitenciar si au facut doua ateliere. La primul atelier, de femei in varsta, m-au pus pe mine sefa si eu aveam dreptul la scrisoare fara sa ma controleze daca am indeplinit sau nu norma (era si acolo totul calculat conform unei norme de munca). Eu le-am propus astfel: „Fetelor, noi nu putem sa realizam norma, fiindca suntem in varsta. Norma este mare pentru noi. Eu zic sa trec jumatate dintre voi luna aceasta ca ati indeplinit norma (ca sa primeasca dreptul de a scrie o scrisoare pe luna), iar cealalta jumatate pentru luna urmatoare". Una dintre ele, pe nume Ghioka, ea zicea ca o cheama Ghika, care avea 7 ani de detentie, era frontierista, trecuse ilegal Dunarea, mi-a cerut sa-i dau voie de scrisoare in fiecare luna. In prima luna, o trec pe aceasta Ghioka. In a doua luna, nu. Si m-a denuntat la anchetator, care a venit cu o falca in cer si cu una in pamant, m-a numit „bandita" si mi-a dat 7 zile de carcera. Dar tensiunea mea s-a facut 21 si, cu avizul medicului, am ramas in celula.

             Rh. C.: Ati avut copii?

            Z.P.: Nu.

             Rh. C.: Ati stat 5 ani 6 luni si 20 de zile in puscariile comuniste. Ati intrat la 42 de ani si ati iesit la aproape 48 de ani. Vorbiti-mi despre sotul dvs., despre familia dansului.

            Z.P.: Tatal lui, care avea, deci, tipografia proprie, a avut multi copii, patru fete si doi baieti. El era in corespondenta cu Iorga - am vazut intr-o carte care a aparut, a lui Iorga, aceste scrisori. Avea niste atitudini foarte elegante. El le-a pus la toti copii nume speciale, de pilda, Lucretia, Eugenia, Gilberta, Flavius. Porsenna este numele Regelui etrusc, care facea mizerii romanilor, era in Italia si se afla in vesnic razboi cu romanii. In fine, sa revenim. L-a numit pe unul dintre fii sai, drept Nicu Porsenna Ionescu. Ulterior, acesta a renuntat la numele de „Ionescu".

             Rh. C.: Un gand pentru viitor?

            Z.P.: Sa mai traiesc atat cat sa mai pot publica cateva carti ale sotului meu, Nicu Porsenna. Sunt prea singura, nu am pe nimeni alaturi de mine, in care sa am deplina incredere, sa fie cinstit. Eu am infiintat o fundatie „Porsenna", care m-a costat o multime de bani, dar nu am realizat nimic cu ea, pentru ca nu am avut posibilitati. Dar toata lumea m-a inselat, desi eu apar ca sponsor al multor carti cu valoare istorica. Eu am sperat foarte mult ca imi voi castiga casele, pe care sa le vand, ca sa pot ajuta tinerii, aparitia cartilor de valoare.