Rhea Cristina: Vă rog, pentru început, să rememorati câteva din momentele istorice importante ale României, care v-au marcat copilăria si perioada tineretii.

Barbu Cioculescu: Mă puneti la o grea încercare — când ai apucat să trăiesti aproape trei sferturi de veac, când ai fost martor si subiect al unei multitudini de evenimente, dintre care nu tocmai putine catastrofale/tragice, cum să alegi mai bine?

Fără îndoială, o trăsătură dramatică în viata mea, ca si a întregii mele generatii, a fost legată de instaurarea comunsimului în tară. Aveam 17 ani atunci si, în mare parte, mă formasem din punct de vedere intelectual, îmi trasasem chiar un plan general de existentă ce-si avea firesc coloanele într-un regim democratic. Încă din adolescentă intuisem tristetea si riscurile traiului într-o dictatură.

Mai din timp, desi la doi pasi, nu am vrut să mă duc să-i văd pe legionarii împuscati, întinsi pe iarbă, după ce-l asasinaseră pe primul-ministru Armand Călinescu. Dacă gestul lor fusese criminal, executia fără proces si verdict judiciar mi-a părut de cel mai rău augur.

Am fost, apoi, puternic marcat în 1940, de cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ardealului de Nord — o dezmembrare a tării ce nu-mi iesea din minte.

Păstrez, la fel, în amintire, noaptea de 23 August 1944, când Majestatea Sa Regele Mihai a declarat încetarea războiului, armistitiul. Mă aflam în refugiu, în imediata apropiere a Capitalei, în foiala noptii unii se bucurau, altii se lamentau. Tatăl meu a deschis o sticlă de sampanie, pe când camioane încărcate cu ofiteri de-ai nostri ce căutau să se îndepărteze, spre a nu fi luati prizonieri, treceau în mare viteză pe sosea, semnal al ambiguitătii ce face din politică tragedia vietii moderne.

Nici un moment nu mi-a trecut prin minte că, în aceeasi noapte, România îsi pierduse independenta. Dar ar fi fost preferabilă o rezistentă disperată, până la ultimul cătun? Cu sigurantă că nu. Într-o asemenea împrejurare, trenuri peste trenuri cu deportati români ar fi luat directia Siberiei, a mortii, pentru că sovieticii aveau cu noi o răfuială anume. Nu as mai fi fost aici, acum, si nu numai eu.

N-am dat prea multe exemple — doar o autobiografie amănuntită m-ar individualiza, lăsând, oricum la o parte, acele întâmplări ce mă vor fi marcat, fără ca eu însumi să realizez aceasta. si s-ar putea ca anume acestea să fi fost decisive, cum se spune, „formative“. Imagini fugare, cum ar fi fabuloasa bogătie a câmpului, pe vremea recoltelor, în anii copilăriei, cu puzderia de dovleci, în toată gama culorilor calde, de la galben la rosu, dar si lucia sărăcie a unui vecin, cu o casă de copii, în acele decenii când atât de multi conationali umblau încă desculti. Probabil, totusi, că orice viată este o colectie de contraste. Văd că am sărit peste bornele temei. Iată, nu în copilărie ori în tinerete, actul din Decembrie 󈨝 a reeditat noaptea de 23 August 1944!

 Rh. C.: Să întelegem că românii au interpretat Actul Regal de la 23 august 1944 ca fiind unul corect si binevenit pentru România acelor vremuri?

B. C.: Sigur că da. Am fost fericiti. Repet, am iesit noaptea la sosea, am băut sampanie, ba chiar am îndrăznit să fumez pentru prima oară în fata părintilor mei.

Rh. C.: stiati că ceea ce s-a întâmplat în acea zi reprezintă initiativa si decizia Majestătii Sale Regele Mihai I al României?

B. C.: Absolut. Auzisem la radio, ascultasem mesajul regal. Dealtfel, era un personaj foarte iubit în societate. Tin minte, ca străjer, la 8 iunie, când se defila de Ziua Regelui (Carol al II-lea, bineînteles) în acele uniforme de străjer cu băsti albe si eghileti galbeni, am ajuns la doi pasi de Marele Voievod de Alba-Iulia (viitorul Rege al României) si l-am privit îndelung. Pe urmă, locuind în Cotroceni si, deci, foarte aproape de Palatul Regal, de Palatul de vară, îl vedeam venind cu un mic automobil, de unul singur, fără nici un fel de pază, intrând cu masina pe poarta Palatului. Era foarte popular. Cu acea caracteristică pe care o avea: a faptului că vorbea cu dificultate; lucrul ăsta ne părea tuturor curios. Românul, în genere, se exprimă cu usurintă, îsi găseste numaidecât frazele, e rétor înnăscut. Deci, Regele Mihai părea că e mereu obstaculat în vorbire — spre deosebire de Regele Carol al II-lea care era un orator înnăscut. Istoria l-a condamnat mai pe urmă, dar, în acele momente, o bună parte din societatea românească îl iubea (cel putin, până în 1940 când a venit catastrofa: pentru că era un bărbat frumos, impunător, căruia îi plăceau uniformele, iubea scriitorii si îi ajuta, avea gusturi literare  dezvoltate, venea întotdeauna la Ziua Cărtii si nu toată lumea cunostea acele dedesupturi politice oribile, marcând coruptia de la Palat, conform zicalei „Pestele de la cap se-mpute“) —, însă, a fost multă vreme un Rege popular.

Rh. C.: Asadar, în 1944 erati adolescent. Cum era structurată societatea românească (cum era asigurat echilibrul social si politic)?

B. C.: România, până în 1940, a fost într-un plin resort economic si cultural. Iesise din marea criză financiară din 1929, care sugrumase economia tării, si începuse să se vadă prosperitatea. Întâi de toate, cea a burgheziei întreprinzătoare care, în acele momente, îsi construia parcuri de vile splendide (pe urmă au pus ochii pe ele ocupantii comunisti) si care răspundeau cumva acelor case foarte somptuoase, mici palate, ale aristocratiei de dinainte de primul război mondial — devenite apoi cu toatele ambasade sau locuinte de ambasadori, pentru că proprietarii nu le-au mai putut întretine. De data aceasta, au apărut acele vile în stil maur, somptuoase, care arătau opulentă. În această clasă, repet, a burgheziei industriale, comerciale. Dar, salariatii, în genere, nu aveau grija zilei de mâine. Aproape fiecare salariat putea să-si întretină familia (sotia si doi copii) din salariul său.

Rh. C.: Cu alte cuvinte, nu era doar o prosperitate a unei singure clase sociale, ci a întregii societăti românesti.

B. C.:  Asa era, pe aproape, pentru că economia tării se dezvolta rapid, ne industrializam puternic, încă agricultura era pe un făgas  bun după împroprietărirea tăranilor (în sensul că nu se produsese acea fărâmitare a proprietătii agricole, fatal să se întâmple în a doua generatie după împroprietărire). E adevărat că tărănimea propriu-zisă ducea o viată separată de viata orăsenească: rămăsese mai departe la o economie naturală; tăranii nu aveau bani si nu cumpărau decât, stiu eu, gaz, sare — restul îsi făceau mai departe în gospodăria proprie. Însă erau multi tărani înstăriti si destul de multi tărani care trăiau îmbelsugat.

În orice caz, societatea se împrospăta, câstigând prin introducerea în clasa burgheză a feciorilor de tărani care, dacă erau într-adevăr străluciti, izbuteau în cele mai înalte locuri. Pe atunci, existau obiceiul ca vârfurile studentimii să se perfectioneze în Occident, să-si termine studiile acolo. si atunci, reveneau cu totii în tară, chiar dacă multora li se ofereau excelente situatii la fata locului, dar li s-ar fi părut o absurditate să rămână departe de tară.

Rh. C.: De ce se întâmpla acest lucru?

B. C.: Cred că se trăia mult mai bine în România decât în Occident, pentru că era, întâi de toate, o mare abundentă, alimentele erau foarte ieftine, natura încă nu fusese cucerită de către om, natura nu intrase în suferintă si-atunci ea-i răsplătea din plin pe români.

Rh. C.: Era vorba si de patriotism? Cum erau educati tinerii români în privinta dragostei fată de patrie?

B. C.: Aproape în fiecare domeniu a existat câte un asemenea băiat venit de la tară sau din medii orăsenesti nu dintre cele mai bogate, care a ajuns foarte mare matematician (precum Titeica), mare medic psihiatru (ca doctorul Marinescu), mare om de finante (precum Mircea Vulcănescu). În fiecare domeniu de activitate exista câte un asemenea specialist care se putea compara cu oricare altul din orice alt domeniu din lumea întreagă. Ca să nu mai vorbim de învătământul universitar, care era cu totul remarcabil si avea personalităti de prim plan la toate categoriile. Se făcea această „trecere“ din clasa tărănească în bughezie si din burghezie în aristocratie cu destul de mult spirit liberal. Oricum, ideea de luptă de clasă nu a existat în România până la 23 August 1944 si, de fapt, nici atunci, până prin 1946-1947 când a intrat „la ordinea zilei“, ca să zic asa.

Rh. C.: Care era locul valorii si al adevărului în România de dinainte de invazia comunistă?

B. C.: Adevărul era respectat, pentru că promovarea profesională, socială, se făcea prin valoare. Chiar si în politică, unde unii oameni importanti treceau dintr-un partid într-altul sau se supuneau Vointei regale (si deveneau, într-un cuvânt, lacheii Regelui), erau personalităti de prim-plan (precum Armand Călinescu, Mihai Ralea), autentice — nu mai vorbesc de acei mari bărbati care au făcut politica între cele două războaie mondiale (ca, de pildă, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Brătianu) —, criteriul valoric nu era trisat.

Rh. C.: Ce rol aveau pentru români Monarhia Română, Regele Carol al II-lea si, ulterior, Regele Mihai?

B. C.: Regimul monarhic era dat de la sine, precum ploaia, vântul, iarba. Era lucrul cel mai firesc. Nu existau republicani, vreun partid republican sau miscare republicană. Toată lumea era multumită cu Dinastia. Întâi de toate, deoarece Carol I fusese un Monarh foarte constiincios, nu mai vorbesc de Ferdinand Întregitorul, iar Carol al II-lea, repet, si-a tinut ascunse viciile si pe multi nu-i interesa, de pildă, că trăieste cu Elena Lupescu sau că are aventuri de Palat. Lumea ridica din umeri si nu punea la îndoială Monarhia ca institutie. Cu atât mai mult cu cât fusese foarte dorită. La urma-urmei, prin Monarhie a căpătat România independenta si printr-un Rege străin. Asta i-a ajutat în relatiile internationale ca să capete acel plus de imagine prin mijlocirea căruia s-a putut face în 1881 Regatul.

Rh. C.: Cum erau legile românesti în timpul Monarhiei constitutionale din România?

B. C.: Exista un Cod Hamangiu, de vreo 20 de volume. Exista o legislatie bine pusă la punct pentru o societate ce nu cunostea criza morală si vreo crestere îngrijorătoare a infractionalitătii. Era, să zic asa, o legislatie la zi. Nu exista pedeapsa cu moartea si nu exista nici o tendintă socială de a promova pedeapsa cu moartea; cu toate că erau si atunci cazuri extreme, vezi Sile Constantin sau Berilă.

Dar, atmosfera nu era sângeroasă. Societatea românească între cele două războaie mondiale nu a fost înclinată către violentă si către vindictă. Se trăia pasnic. Nu se muncea prea mult: salariatii aveau patru ore de muncă dimineata, două după-amiaza si se plângeau că este la limita rezistentei umane. Muncitorii industriali erau bine plătiti, nu mai vorbesc de muncitorii tipografi care trebuiau să aibă anumite cunostinte gramaticale, de limbă — pentru că ei culegeau cărtile si trebuiau să o facă bine. Erau răsfătati! De-asta au fost si imediat prigoniti de către comunisti (mai ales că au trecut toti cu socialistii, nu cu comunistii). Meseriasii, în genere, câstigau excelent. Existau în Bucuresti nenumărati oameni modesti care-si făcuseră casă în timpul vietii dintr-un salariu. Există si astăzi aceste case gen vagon, cu anumite stucaturi, care au rezistat la cutremure si bombardamente, case lungi în fundul curtii, pe care le construiau mesteri italieni veniti aici — căci România era o tară de emigratie. Au venit multi italieni care au lucrat în constructii, au venit francezi, germani, elvetieni, care si au rămas multi aici. Pentru că societatea era, în genere, permisivă. Era prosperă, de pildă fată de Germania anilor de după război care îi aduseseră o sărăcie nemaipomenită, si fată de tările balcanice. Cine vizitează, de pildă, vechiul Belgrad îsi dă seama că era un orăsel fată de Bucuresti. Sau vede Palatul Obrenovicilor, care semăna exact cu acele căsute de muncitori de care vorbeam.  Se trăia fără stres.

Rh. C.: Care era rata infractionalitătii, în comparatie cu situatia actuală din România?

B. C.: În ziare exista o rubrică care se numea „Fel de fel“, aproape toate ziarele aveau câte un reporter care se ducea la Politie ca să răsfoiască registrul cu spargeri si crime. si apărea în ziare câte o coloană. Nu se făcea caz ca astăzi, nu se făcea publicitate în jurul unor cazuri extreme, în care tatăl îsi viola copila sau în care fiul îsi ucidea tatăl. Era lucruri ca si necunoscute.

Cu toate că, la tară, pentru pământ tăranii mergeau până la omor. În satul din Gorj unde locuia bunicul meu, pe fiecare prispă, era bătută o hârtie cu termenii de judecată. Puneau caii la briscă (brisca era frumos colorată), îmbrăcau straiele de sărbătoare si se duceau la Târgu Jiu la proces. Toti erau între ei învrăjbiti. Iar partidele politice le ofereau avocatii gratuit — asta făcea parte din propaganda politică.

Rh. C.: Prin urmare, pământul reprezenta o valoare pentru tărani.

B. C.: Cea mai mare valoare.

Rh. C.: Ce valoare avea omul în perioada interbelică?

B. C.: Era o societate a valorii omului, poate unde omul nu era asa de des ca astăzi. Astăzi, populatia pământului începe să colcăie; nu numai la noi în tară (si poate la noi nu asa de mult ca în alte părti) domină fenomenul acesta de promiscuitate, de oameni foarte multi, înclestati pe spatii reduse — mergând până la acele hoteluri din Japonia unde oamenii intră într-un fel de odăi-paturi: camera e de fapt un pat unde pot să stea întinsi peste noapte, ca în raft. Unde nu sunt oameni multi, omul este valoros.

Rh. C.: Exista o mai mare populatie la sate decât la orase?

B. C.: Era mult mai multă populatie. Se mai întâmplase apoi un lucru: războiul dereglase viata civică, în sensul că muriseră multi ofiteri, învătători, medici, juristi, din toate profesiile, care trebuiau numaidecât înlocuiti; deci, existau locuri în societate. Tânărul absolvent nu rămânea un somer fără perspective.

Generatia lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian — care execra politicianismul societătii în genere si voia să practice un alt mod de implicare socială si a făcut-o gresit prin legionarism — avea ideea că, în fond, viata omului contează până la vârsta de 30 de ani si că, dacă până la 30 de ani nu s-au împlinit, cunoaste ratarea.

Rh. C.: De ce credeau acest lucru?

B. C.: Pentru că exista un fel de preexistentialism, o febricitare — în Italia venind prin Pappini, în Franta prin dadaism, în Germania prin expresionism, prin toate aceste curente care pretindeau o înnoire nu numai în arte.

si acest tineret care s-a îndreptat spre dreapta a socotit viata politică a României ca fiind putredă. Iar ei trebuiau să ajungă să conducă această tară până la vârsta de 30 de ani. Pe urmă, au împlinit 40-50-60 de ani si mai mult, dar atunci cei mai multi dintre ei se aflau în Occident si dobândiseră o altă viziune a vietii.

Rh. C.: Cum caracterizati România în perioada 30 Decembrie 1947 si 22 Decembrie 1989? 

B. C.: A fost perioada întunericului bolsevic, a pierderii independentei unei tări, a unei obsti, a impunerii unei umilinte generale, a robiei în care fiecare om având cât de cât demnitate si respect de sine, coordonate morale, a trebuit să se supună si să conlucreze ca să nu piară — a fost si cazul meu —, sau a trebuit să fugă. A fost perioada în care, odată cu toate libertătile, au dispărut si toate initiativele.

Această societate românească de până la comunism, în care erau atâtea talente elevate, genii chiar deschizătoare de căi noi, în pas cu spiritualitatea si cu tehnica mondială, a fost deliberat răpusă, lovită în bios. A avut loc ceva cu totul asemănător Holocaustului.

 Comunismul si-a propus să „radă“ societatea si să o îndobitocească. Cu metodă, a distrus elitele: nu doar pe cele politice si intelectuale, ci si elita tărănească, muncitorească. A decerebrat o fiintă natională care îsi avea în toate sectoarele luminile ei aprinse. Noi nu eram ca Franta sau Anglia, tări cu străvechi civilizatii, ca să avem rezerve uriase de cadre; noi, de fapt, eram un stat cu sapte-opt decenii de independentă, cu 100 de ani de fapt de la 1948 încoace, de când ne ridicasem de sub robia turcească ce era o mare stătută si care nu permisese Tărilor Române să aibe nici un fel de relatii cu Occidentul. Deci, în 100 de ani a trebuit să facem repede totul. Când faci totul la iuteală, nu poti să-l faci perfect — de aici si ideea că românul este superficial, că face treabă de mântuială, că nu stie să muncească, dar, de fapt, a avut de făcut foarte repede tot ce a întreprins.

Când a venit, comunismul a distrus, a nimicit o societate care se închegase si care mergea spornic, el impunând o sumară schemă tipică în care o birocratie necrutătoare dispunea de toate bunurile societătii, de oamenii săi, si chiar si de copii, de la o vârstă fragedă. Dacă astăzi încă avem atâtia oameni în vârstă de 40-50 de ani (deci, nu din generatia acelor comunisti care au luat puterea în 󈧰, ci fiii sau nepotiii acestora, imbibati de ticuri totalitariste), este pentru că ei au fost educati în regimul comunist si au aceste reactii aberante, dar care lor li se par cu totul si cu totul firesti, încă si patriotice.

Rh. C.: Cum ati perceput dumneavoastră momentul abdicării fortate a Majestătii Sale Regele Mihai I al României, în data de 30 Decembrie 1947?

B. C.:  Făceam Revelionul împreună cu părintii, la scriitoarea Ticu Archip. Erau mai multi scriitori acolo. Vestea auzită la radio ne-a spulberat numaidecât întreaga bucurie a Revelionului si toată speranta. De crezut nu aveam cum să credem în noul regim republican, pentru că eram de multă vreme în opozitie (eu intrasem din 1946 în rândurile Tineretului National Tărănist). Tata scria la „Dreptatea“. Noi eram, asadar, adversari „nominalizati“. Deci, chiar dacă am  fi luat-o dintr-un punct de vedere strict personal, nu ne putea conveni în nici un fel.

          A fost o lovitură, neasteptată întâi de toate, asa cum le plăcea comunistilor să dea. Tot asa au purces si „reformele bănesti“ când au ridicat toti banii de pe piată, în câte o duminică, în câte o zi din asta fără apărare si fără posibilitatea de avea nici o miscare de a te opune într-un fel oarecare.

Rh. C.: Ce reprezenta Majestatea Sa Regele Mihai I al României pentru români?

B. C.:  Regele reprezenta, încă dinainte de 23 August 1944, simbolul României eterne asa cum era ea, simbolul lumii românesti si speranta unui ajutor anglo-american eficient, care să-i împiedice pe sovietici să ne bolsevizeze. Majestatea Sa era „piesa“ supremă în esichierul de apărare al românilor. Majestatea Sa făcuse Greva Regală, în El ne erau toate sperantele. Bănuiam că mai devreme sau mai târziu va fi detronat, dar ne asteptam să se întâmple cât mai târziu. Vestea abdicării Majestătii Sale a venit ca o ghilotină.

Rh. C.: Din punct de vedere uman, i-ati putea defini pe comunisti?

B. C.: Initial, cei care au apărut primii si care erau de la început comunisti, înfătisau o societate pestrită. Cam o treime din ei erau propriu-zis nativi români. Comunistii erau în fapt, oameni veniti de altundeva, de nicăieri. Erau agenti, complotisti propriu-zis, elemente din afara criteriului de valoare de care am vorbit mai înainte. Erau oameni a căror meserie era de a fi revolutionar, în lipsă de orice fel de studii sau de pregătire profesională, dar aveau în schimb pretentia de a fi ascultati fără crâcnire si de a se pricepe la toate. De fapt, au fost niste sluji, niste asupritori. si au trăit între ei, într-un cerc închis. Nu s-au amestecat niciodată cu masele.

Rh. C.: Credeti că nu au reusit acest lucru?

B. C.: Nu au vrut, nu le convenea ca masele să vadă cum trăiesc ei.

Rh. C.: Vă referiti la comunistii care au furat primii Puterea în România, de la 1 ianuarie 1948. Ce s-a întâmplat, însă, ulterior, în cei 50 de ani de comunism?

B. C.: Evident că „perioada Gheorghiu-Dej“ diferă de „perioada Ceausescu“.  „Perioada Ceausescu“ a fost epoca în care comunistii si-au văzut visul împlinit, însfăcaseră toate posturile-cheie în stat.  Cei mai motati dintre ei ocupau cele mai luxoase locuinte din tară (cu piscine, cu vaste grădini, cu liziere), o duceau într-o vânătoare, aveau economatele lor. În timp ce oamenii de rând stăteau la cozi pentru a cumpăra gheare de pui si urechi de porc, lor le veneau lăzile cu portocale, cu banane, cu sticle de băuturi scumpe.

stiau foarte bine ce se întâmplă în tară, nu se poate spune că nu au fost duplicitari. Dar au vrut să trăiască bine. Au fost, cu alte cuvinte, cinici. Foarte putini dintre ei au avut o pricepere profesională în domeniul în care au lucrat. Se pare că au fost câtiva. Dar, fată de un întreg partid, unde vedeai cadrele sau „fondul de aur“ al Partidului, intrai si zăreai înăuntru un prăpădit de semianalfabet — ăsta era „fondul de aur“ al Partidului — purtau care stigmatul unui blestem, care al unei diformităti/anomalii fizice. Vorbesc de cei din generatia lui Gheorghiu-Dej.

          În timpul lui Ceausescu, a fost „perioada învătătorilor olteni“, când s-a recuperat o anumită normalitate, s-a pus pe picioare un soi de nationalism. Practic, ce se întâmpla? Sovieticii obisnuiau să „rotească cadrele“, când si când schimbau conducerile: din Ungaria, din Bulgaria, din Cehia. Când au încercat să-l schimbe pe Tito, acesta s-a revoltat; în schimb, la bulgari au spânzurat o întreagă conducere de stat — la unguri la fel, si la cehi. Comunistii nostri, temându-se de asta, au fost solidari între ei si de aici a apărut acel asa-zis nationalism, adică au vrut să fie lăsati să-si „digere prada“ linistiti, să fie a lor si să o împartă cât mai putin cu sovieticii. Ceausescu a deschis închisorile (pe care începuse să le deschidă chiar Dej), pentru că semnase anumite tratate internationale, aceasta fiind conditia ca să fie recunoscut si, mai cu seamă, ca să capete fonduri pentru industrializare. Industrializarea s-a făcut cu cele 10 miliarde de dolari luate împrumut. si-atunci nu a mai avut, asa zicând, nici un detinut politic. Nu a mai omorât, decât unu sau doi —, dar Dej are cu miile, cu zecile de mii de oameni pe constiintă.

          Sub Ceausescu, comunismul „îsi făcea digestia“. Dar nu numai atât: degenerase de la furia lui de început, de la acel stil năpraznic-apucător, de la rapiditatea cu care jefuia, spolia. Era ca un sarpe boa care-si făcea digestia având căprioara în stomac.

Rh. C.: Către ce ne îndreptăm în prezent? Vă rog să-mi oferiti o definitie a României contemporane (eventual, în paralel cu cea care v-a însotit copilăria si perioada tineretii).

B. C.: E foarte greu. În trecut vezi mai usor, dar în viitor e aproape imposibil. Pentru că factorii determinanti, până în momentul în care se vor lămuri, rămân cu totul si cu totul obscuri. De pildă: Vom intra sau nu în NATO? Vom intra si când anume în Uniunea Europeană? Vom izbuti o privatizare onestă, să ajungem în regimul acesta de coruptie generalizată să realizăm o stare de normalitate? O stare de normalitate, pentru că de fapt noi acum turnăm o constructie capitalistă pe vechi temelii comuniste. Tranzitia s-a prelungit peste măsură. Nu avea dreptul să dureze peste 11 ani!

Rh. C.: Ce trăieste România în prezent?

B. C.: Nu se poate spune. N-are nume, pur si simplu. Trebuie găsit un termen nou, nu mai este „tranzitie“.

Rh. C.: De-a lungul istoriei sale, România s-a mai confruntat cu o perioadă similară celei prezente?

B. C.: Nu. Nu avea cum. Sau poate a mai trăit, stiu eu, pe vremea turcilor, a fanariotilor — pentru că au existat asemenea perioade de zbucium. La ora aceasta se sapă o falie socială cum n-a existat între cele două războaie mondiale: bogatii de astăzi sunt mult mai bogati decât cei de atunci si săracii de azi sunt mult mai săraci decât cei de atunci.

Rh. C.: Este singura caracteristică-diferentă dintre cele două perioade de timp din istoria României?

B. C.: Nu, nu e singura, dar este o diferentă importantă. Întâi de toate, lumea dintre cele două războaie era o lume a împlinirilor, optimistă, care nu trăia sub semnul nelinistii si al temerii de ziua de mâine; nu avea motive.

Rh. C.: Ce anume constituia baza acestui optimism al lumii interbelice?

B. C.: Faptul că fiecare îsi avea asigurată existenta la nivelul lui social.

Rh. C.: Conform muncii si pregătirii fiecăruia, presupun.

B. C.: Sigur, si cu posibilitatea de a trece într-o categorie superioară. Lumea nu era stresată cum zicem noi azi (nu exista termenul!); afară de anumiti poeti agonici care trăiau poezia dezmembrării psihice ori a celor care aveau tragedia în ei însisi, lumea interbelică, în genere, trăia bine. Orasul era plin de teatre, de cinematografe, de restaurante si de grădini în care seara iesea toată lumea si mânca fripturi la grătar si bea vin — masa nu costa mult si era petrecerea fiecăruia, chiar si a omului sărac. Acesta este un exemplu.

Dar mai era ceva. Astăzi, omul se află pus în fata unei extraordinare multitudini de ispite, care pe-atunci nu existau; atunci omul se ducea când si când la teatru, la operă sau la operetă. Un băiat de vârsta mea care se ducea de două-trei ori pe an la Filarmonică si la Operă, venea tot atâtea filme, avea un program încărcat: nu simteam un vacuum, vreo lipsă (nu e ca la televizor unde vezi trei filme pe seară).

Se trăia în alt ritm. Într-un ritm mai lent, mai larg, mai cu sat. Oamenii aveau mai mult timp pentru ei. E foarte greu să faci o comparatie între două perioade istorice…

Rh. C.: Atât de diferite.

B. C.: Da, astăzi, repet, trăim între prea multe optiuni, suntem trasi în toate părtile, soselele sunt pline de automobile (de pildă, în Bucuresti în aceste zile la Festivalul International “George Enescu“ ca să circuli cu autobuzul faci o oră), oamenii trăiesc ca în Occident: cu ochii pe ceas. Pe-atunci, putină lume avea ceasuri. si aveau ceasuri de buzunar, pe care le scoteau de două-trei ori pe zi, ca să se uite la ele.

Rh. C.: Românii trăiesc ca în Occident în privinta ritmului alert al vietii. Cât priveste ritmul prosper al vietii occidentale…

B. C.: Nu, nici vorbă. Societatea românească în prezent este o caricatură a Occidentului, este o societate care face si ea ce poate ca să semene a Occident. Dar, repet, cu aceste imense deosebiri de venituri, care fac, de pildă, ca astăzi un pantof sau un flacon cu 40 de grame de colonie să coste cât salariul lunar al unui asistent sau conferentiar universitar — ceea ce ar fi fost de negândit altădată. 

Rh. C.: De ce s-a ajuns la această situatie?

B. C.: N-as putea să spun dacă a fost un lucru premeditat sau dacă pur si simplu lucrurile au mers în această directie. Spun că s-a produs o avarie socială care, încetul cu încetul, a distrus un întreg mecanism. S-a mai întâmplat de altminteri ceva: societatea noastră îsi pierduse în timpul comunismului vechile obisnuinte de muncă, de creatie si a fost pusă acuma în fata unui val, unui torent de activităti pentru care nu era pregătită.

Rh. C.: În prezent, în anul 2001, comunistii mai există încă în România?

 B. C.: Sigur că da. Ei nu au dispărut: există toti acei oameni de 40-50 de ani care au fost crescuti în scoli si care nici ei nu stiu cât sunt de comunisti.

Rh. C.: Ei fiind un produs al comunismului…

B. C.: Da, si nici ei nu-si dau seama cât sunt de comunisti.

Rh. C.: Cum vedeti situatia tinerilor din România?

B. C.: Foarte grea. Spun o banalitate, dar poate era mai usor pentru ei în timpul comunismului când aveau măcar repartitii. Acum, să ai zeci de mii de absolventi pentru facultăti si nici un post pentru ei înseamnă pur si simplu să pregătesti cadre pentru tări străine, să cheltuiesti pentru Canada, Germania, Australia, America. Acesti oameni nu se vor mai întoarce.

Rh. C.: Care au fost relatiile dumneavoastră cu Securitatea?

B. C.: Am fost odată vizitat de un agent care mi-a propus să devin informator.

Rh. C.: Ce vârstă aveati atunci?

B. C.: Cred că aveam 40 de ani, eram cercetător la Institutul de Istorie si Teorie Literară din Bucuresti. I-am spus că trebuie să mă mai gândesc. Între timp, am fost anchetat de Securitate cu alti trei colegi scriitori, în ceea ce ar fi trebuit sa fie un proces de defăimare, dar care nu a mai avut loc — pentru că s-au gândit să nu facă un proces cu scriitori — si, după trei săptămâni de frecus în anchetă, după ce ea s-a încheiat si am scăpat cu bine si a venit din nou omul să mă întrebe, i-am râs în nas. si i-am spus: „Dumneata vii să-mi propui asa ceva când eu de-abia am iesit dintr-o anchetă?!“ La care el mi-a răspuns: „De ce nu ne-ati spus nouă? Noi vă scoteam numaidecât de acolo!“

Rh. C.: Ce tip de colaboratori/informatori ai acestei represive institutii a existat în România comunistă? În ce a constat răul produs de aceasta?

B. C.: Unii au făcut-o de frică, altii de nevoie, altii din lăcomie — putini din convingere, în „ceasul rău“ pentru multi dintre ei. Dar, de fapt, Securitatea încerca să facă din fiecare cetătean un informator. Pentru că veneau si te întrebau de un vecin, ce-i cu el, tu spuneai că e cumsecade, stiai că omul vrea să facă o călătorie în străinătate. Dacă as fi spus că e un păcătos care abia asteaptă să capete hârtie ca să fugă în Occident, as fi devenit turnător. Dacă am spus că e un om foarte cumsecade pe care-l cunosc de mai multi ani, atunci declaratia mea nu mai avea practic nici o „valoare“  pentru ei.

Rh. C.: Pe acel securist care v-a cerut să declarati pentru ei l-ati mai întâlnit vreodată după Decembrie '89?

B. C.: Nu, nu l-am mai văzut, si s-a întâmplat un lucru curios: nu avea fizionimie, nu avea chip, nu avea o figură de tinut minte. Era sters, de parcă avea un ciorap pe fată.

Rh. C.: În prezent, vă simtiti un om liber în România?

B. C.: Da, sigur că da, fără îndoială. Nu fac parte dintre cei care cred că există un complot, o conspiratie împotriva României.

Rh. C.: Actualmente, dacă răul României nu vine din exterior…

B. C.: Vine din interior, fără îndoială.

Rh.C.: Cum vedeti formula regimului republican, pentru România?

B. C.: Ea s-a împământenit si va fi foarte greu de schimbat. Tocmai pentru că regimul monarhic românesc a fost atât de atacat, timp de 50 de ani, pe toate căile, cu toate mijloacele si cu cele mai perfide, în oameni s-a creat o mare rezervă la adresa Monarhiei. În prezent, rămân adepti ai monarhiei sau oameni bătrâni care ies din scenă, sau foarte tineri — care nu au mai fost datori educatiei comuniste, dar cărora le mai trebuie ani de zile până când să devină factori de o oarecare însemnătate în societate.

Rh. C.: Care sunt diferentele majore (de ordin politic, moral, educational, social, etc.), de acum si dintotdeauna, dintre un Rege si un presedinte? Care dintre ei este mai mult iubit de către poporul său si de ce? Ce stă la baza gândirii politice a unui Rege si a unui presedinte?

B. C.: Există monarhi buni, există monarhi feneanti. Există presedinti străluciti, există presedinti mediocri. Institutia monarhică, întâi de toate, are un caracter religios, face legătura cu Divinitatea, cu Sacrul — un lucru foarte important în viata unui popor —, are o continuitate în timp (la care jinduieste institutia prezidentială!), si, mai cu seamă, este deasupra politicii — în timp ce un presedinte de republică apartine totdeauna unei tendinte politice (oricât de mult ar spune el că, devenind presedinte, este al tuturor cetătenilor!) si va avea întotdeauna preferintele si oamenii lui.

Din punctul acesta de vedere, unui regim republican model eu îi prefer un regim monarhic model. Altfel însă, repet, există Regi buni, există si presedinti de republică în fata cărora scoti pălăria — chit că la noi regimul republican a fost impus cu forta. si, ca orice lucru impus cu forta, rămâne încă si astăzi artificial.

Rh. C.: Cum au fost Regii României?

B. C.: Un Rege eminent cum a fost Carol I, un Rege magnific cum a fost Ferdinand Întregitorul, un Rege si bun si rău (dar, din păcate, corupt) cum a fost Carol al II-lea si un Monarh fără cusur, curajos, onest si foarte bine intentionat cum a fost Mihai I.

Rh. C.: si (cum) este în prezent Regele nostru. În final, vă rog, un model istoric si politic românesc contemporan, de mare anvergură internatională, le puteti oferi tinerilor si cetătenilor României de azi?

B.C.: Mă tem că nu pot oferi un model, într-o lume cu atât de precizate caracteristici, într-un ambient dinamic si într-o conjunctură generală instabilă. Cred, oricum, că, pe încetul, România îsi regăseste dimensiunile spiritual-materiale, as zice prin simpla lucrare a timpului. Cu conditia de a avea si putin noroc.