Louis, nasul meu..."Albine-Hortense Lacroix (devenita prin casatorie Cornu) s-a nascut într-o familie de servitori din personalul domestic al casei regelui Louis, fratele lui Napoleon I, devenit rege al Olandei (1806-1810), si al nevestei sale Hortense fiica din prima casatorie a Josefinei de Beauharnais, sotia împaratului Napoleon I. Mama viitoarei doamne Cornu a fost o camerista Desirée Favreux pe care regele Louis o impusese regalei sale sotii, înlocuind pe o alta servitoare ce pierduse încrederea augustului sau stapân. Desirée Favreux se casatorise de curând cu un valet de origine basca, Lacroix, pe care reusise sa-l angajeze în serviciul reginei. Drept recunostinta, fiica lor a primit numele stapânei, Hortense, iar nas i-a fost al treilea fiu al suveranilor, Louis, viitorul Napoleon III, pe atunci în vârsta de numai un an. Asadar, împaratul de mai târziu era nasul si nu fratele de lapte al doamnei Cornu, cum s-a afirmat uneori în istoriografia româneasca.
In memoriile sale, Hortense Cornu vorbeste prea putin despre tatal ei, om vanitos, brutal si infidel. Cea care i-a influentat decisiv educatia si firea a fost mama sa. Femeie aproape incluta, dar orgolioasa si cu o ambitie aproape fara margini, îsi invidia aprig stapânii la care slujea. Voia sa demonstreze cu oricve pret ca adevaratele genii dorm în rândurile celor de jos si ca o fata saraca putea fi superioara intelectual odraslelor regale, pentru care, de cele mai multe ori, viata nu era decât un joc. Pentru aceasta n-a precupetit nimic: la doi ani, mica Hortense avea un profesor de dans, iar la patru ani uimea pe toata lumea stiind sa citeasca si sa recite fabule, fiind un biet mic saltimbanc de spirit si stiinta", cum se descria singura mai târziu. Elementul esential a educatiei sale fusese cravasa, ce pedepsea strasnic cea mai mica abatere si despre care ea însasi spunea ca i-a facut mult bine, caci avea o fire extrem de turbulenta.
Regina Hortense a fost atrasa de fetita supradotata si i-a îngaduit, spre satisfactia mamei sale, sa se joace cu copiii ei, mostenitorii tronului.
Despre Napoleon III avea sa scrie în memoriile ei: Louis, nasul meu, era un copil delicat, blând ca o oaie, tandru, generos, gata sa daruiasca orice lucru, ceea ce facea si cu mine, spiritual, pl n de scrupule, spirit delicat de fetita, dar o inteligenta lenesa, pricepând cu greutate, ceea ce te facea sa-ti pierzi rabdarea cu el, cum mi se întâmpla si mie adesea.
Aparetnt, n-avea nici o umbra de mândrie; se arunca pl n de efuziune în bratele primului venit, coplesindu-l cu mângâieri fara numar, ceea ce facea sa se spuna despre el ca are o inima iubitroare. Dar asta nu însemna nimic; de îndata ce nu-l mai vedea pe respectivul, îl si uita..."
Simpatia micii Hortense se îndrepta spre fratele cel mare al lui Louis, care era sincer si deschis, n-avea nimic comun cu Beauharnais, neamul cel mai prefacut si mai viclean ce se poate întâlni... Când ne jucam de-a trasura..., eu eram regina, el vizitiul, iar Louis servitorul. Vizitiul a murit în floarea vârstei, în exil [în 1831], înainte ca Italia sa fie libera, servitorul este împarat, iar regina o femeie batrâna si saraca, cu parul alb si viata mediocra".

De-ale genealogieiDupa prabusirea imperiului napoleonean, în 1815, pentru regina Hortense, de mai multa vreme divortata de sotul ei, a urmat o perioada de exil în Italia si în sudul Germaniei, unde familia Lacroix a însotit-o permanent. Copiii au crescut împreuna, primind aceeasi educatie, pâna când, la Augsburg, viitorul Napoleon III a intrat la colegiul german, iar Hortense Lacroix la pension. n aceasta vreme regina Hortense a vizitat de mai multe ori resedinta de la Mannheim a marelui duce de Baden, a carui sotie, Stephanie, nascuta de Beauharnais, era verisoara ei. Tot la Augsburg, fiica marelui duce de Baden, Joséphine, a ajuns sa fie colega si prietena la pension cu Hortense Lacroix, care era cu patru ani mai mare. Aceasta Joséphine von Baden s-a casatorit în 1834 cu un principe german, Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen si el pe jumatate francez, caci mama sa, Antoinette, nascuta Murat, era fiica fratelui celebrului maresal napoleonean Joachim Murat, regele Neapolului. Joséphine von Baden, descendenta a familiei Beauharnais, si Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringhen au fost parintii viitorului Carol I, primul rege al României.
Pe vreme când îsi facea confesiuni în pensionul de la Augsburg, cele doua fete, atât de deosebite prin nastere, nu banuiau ca peste decenii destinele lor se vor întâlni din nou.
In 1828, tânara Hortense Lacroix a parasit pensionul, iar regina Hortense i-a recunoscut calitatile intelectuale deosebite si i-a cerut sa lucreze alaturi de ea la redactarea memoriilor sale ce o vor face cunoscuta în istoriografia franceza. Era prima colaborare importanta a literatei de mai târziu. Pâna în 1835 a locuit la Roma, în palatul Ruspoli, proprietatea reginei. Aici Hortense Lacroix a facut cunostinta cu un tânar pictor, Sebastien Melchior Cornu, bursier protejat al unui judecator din Villefranche. Cei doi s-au casatorit în scurt timp si s-au stabilit, dupa 1835, la Paris.
In capitala Frantei, sotii Cornus-au dedicat preocuparilor artistice. Pictorul, academist rigid, avea putine comenzi, în pofida succeselor repetate de la Salon; tablourile sale erau considerate cam statice si fara culoare. Sotia lui s-a manifestat ca o germanista de talent, publicând traduceri sub pseudonimul Sebastien Albin: Balade si cântece populare din germania (1841), Corespondenta lui Goethe cu Bettina von Arnim (1843). Mai mult, comisia Enciclopediei Moderne i-a încredintat redactarea unui Eseu asupra istoriei artelor în Italia, publicat în 1848, în volumul XVIII al prestigioasei colectii.
Aceasta activitate intelectual-publicistica contribuie la mentinerea legaturilor cu fosta ei colega de pension, Joséphine, aum printesa von Hohenzollern-Sigmaringhen. Sotii Cornu sunt oaspetii resedintei de la Umkirch, apartinând Stephaniei von Baden, lânga Freiburg. Vara, Joséphine îsi viziteaza mama, împreuna cu copiii, iar micul Carol a stârnit simpatia sotilor Cornu, pictorul executându-i, pe la 1843, un portret ce îl înfatiseaza cu un motan în brate. Este primul portret al viitorului rege.

Libera, spre a spune adevarulDar Europa intra într-o epoca tumultoasa. Tulburari revolutionare vesteau anul 1848 si în seria acestora s-a numarat si tentativa de lovitura de stat a lui Louis Napoleon din 1840. Esuata lamentabil, ea a avut ca rezultat condamnarea initiatorului la închisoare pe viata în fortareata Ham. Aici, viitorul Napolen III a petrecut sase ani, timp în care relatiile mult diminuate cu fina sa, Hortense, au fost intensificate. Sotii cornu au vizitat în repetate rânduri pe ilustrul prizonier, iar Hortense a devenit colaboratoarea lui la tratatul despre artilerie pe care viitorul împarat intentiona sa-l publice.
La 25 mai 1846, întemnitatul a evadat, dar Hortense Cornu, se pare, a fost complet straina de aceasta actiune.
Revolutia de la 1848 si anii ce au urmat, perioada în care Louis Npaolen a trecut în prim-planul vietii politice franceze si europene, ca presedinte al Republicii si a poi ca împarat, au însemnat o alta racire a relatiilor dinte cei doi, caci Hortense Cornu era o republicana convinsa. Ca asa era o dovedeste si faptul ca în 1858, sotii Cornu au organizat o subscriptie pentru familia Orsini, cel care încercase sa-l asasineze pe Napoleon III. n acest atentat esuat, cum rezulta dintr-o scrisoare pe care Hortense Cornu i-a trimis-o în 1867 lui Carol I, a fost implicat si Ion C. Bratianu, motiv pentru care liderul politic român nu aputea fi agreat de împaratul francez ca sef de guvern în România.
Abia în 1860, când Napoleon III intentiona sa scrie o biografie a lui Iulius Caesar si apeleaza la colaborarea doamnei Cornu pentru a lua legatura cu o serie de epigrafisti spre a-i strânge materialul documentar necesar, între nas si fina s-au reluat relatiile. Deocamdata în scris, fapt de care Hortense Cornu s-a folosit însa pentru a-si recomanda protejatii, de pilda pe istoicul Ernest Renan. n martie 1862, sotia contelui Walewsky ministrul de externe francez care sprijinise cauza românilor la Congresul de pace de la Paris, din 1856 a adus-o pe Hortense la Tuileries, pentru o întrevedere cu împaratul.
Acesta a fost începutul unei noi relatii ce va dura pâna la prabusirea celui de-al doilea imperiu, în 1870. O perioada în care doamna Cornu, al carei salon va fi frecventat de mai toate gloriile culturale ale timpului, a fost unul dintre consilierii intimi ai împaratului si împaratesei Eugenia. O functie neremunerata, caci republicana doamna nu a acceptat nici un fel de rasplata baneasca. Când într-o zi împaratul i-a oferit patru milioane de franci pentru a-si putea permite un salon literar visul ei! Hortense Cornu si-a refuzat augustul nas", spunându-i: Vreau sa fiu libera, pentru a-mi pastra dreptul, pe care doar eu îl am, de a va spune adevarul!"
Si pentru sotul ei a refuzat oferte avantajoase; daca trecerea drept adepta Imperiului, era o chestiune de aparente si asta o facea numai pentru a-si sustineii prietenii, republicanii liberi cugetatori. Salonul ei era frecventat de o serie de personalitati: istoricii Victor Duruy si Ernest Renan, scriitorul George Snad, ponson du Terrail, al. Dumas tatal, Gustave Flaubert, publicistii Gustave Planchet, redactor la celebra Revue des Deux Mondes, sau A. Ubicini, sustinator al luptei de emancipare nationala a românilor.
Relatiile cu familia Hohenzollern-Sigmaringen au continuat sa fuctioneze, din moment ce în 1862 doamna Cornu o sfatuia pe printesa Joséphine ca fiii ei sa nu accepte tronul greciei, ramas vacant prin alungarea regelui Otto. Dar si mai interesant ni se pare momentul 1863, când cel de-al doilea fiu al printilor de la Simarigen, Carol, a apelat la serviciile doameni Cornu.

Sageata lui Cupidon...La 11 noimebrie 1863, Napoleon III îi scria lui Karl Anton, tatal: Va rog sa invitati din partea noastra pe printul Leopold si sotia sa, cât si pe fratele sau printul Carol sa vina câteva zile la Compi?gne, între 24 noiembrie si 3 decembrie".
Invitatia primita a fost supusa aprobarii regelui Prusiei, Wilhelm I, care i-a rasuns lui Karol Anton: Pentru fiul tau Carol nu exista piedica pentru o scurta vizita, pentru ceilalti se interzice de la sine". Refuzul a fost motivat diplomatic fata de Napoleon III: starea de avansata graviditate a Antoinettei sotia lui Leopold (a si nascut de altfel la 7 martie 1864).
Ajuns în Franta, Carol i-a scris grabit Hortensei Cornu, la 25 noiembrie 1863:

Scumpa Doamna,
Sunt dezolat de a nu va fi gasit ieri; daca îmi va fi posibil, voi veni sa va vad între 12 si 1, dar ma tem ca îmi va lipsi timpul. Plec la Comp?gne pentru 8 zile. Mama va roaga sa-i procurati cartile indicate pe aceasta lista [nu am aflat-o în arhiva] si sa mi le trimiteti la Compi?gne.
Va îmbratisez, scumpa doamna, rugându-va sa accptati sentimentele mele cele mai tandre.
Al. Cvs. Charles H."

Carol a fost oaspetele lui Napoleon III, fiind impresionat de calda primire. Existau o serie de lucruri care îi legau pe cei doi, în afara rudeniei: fusesera educati în sudul Germaniei (Napoleon III vorbea la un moment dat mai bine germana decât franceza), erau artileristi ca pregatire, si înca o coincidenta erau nascuti în aceeasi zi calendaristica: 20 aprilie. Pentru Carol (aflat a doua oara în Franta), sederea la Compi?gne a avut o importanta cu totul speciala: a facut cunostinta cu una din verisoarele sale, Anna Murat, s-a îndragostit fulgerator de ea cu toata pasiunea tineretii si în momentul în care îsi lua ramas bun de la încântatoarea verisoara, spre a se întoarce acasa, era deja hotarât sa se casatoreasca imediat cu ea.
Acesta este si momentul în care Carol, pe un cu totul alt ton, a apelat la Hortense Cornu, confidenta împaratului Napoleon III, pentru a-si pune în aplicare planul. Carol i-a scris la 2 decembrie 1863 din Compi?gne:

Scumpa si buna Doamna,
Doar pentru Dvs. voi veni sâmbata la Paris. Initial, intentionam sa plec de aici direct la Düsseldorf si Berlin, dar am o vie dorinta de a va revedea si de a discuta cu Dvs. Daca îmi permiteti, scumpa Doamna, voi fi la Dvs. sâmbata, 5 decembrie, la ora 4 si v-as fi foarte recunoscator daca ma veti invita la cina. Iertati-mi cererea, dar între prieteni nu ne jenam si atunci vom avea tot timpul sa discutam. Voi putea ramâne pâna la ora 6 si câteva minute. Apoi voi pleca cu trenul de noapte si voi fi la amiaza la Düsseldorf.
La revedere, scumpa si buna Hortense, va îmbratisez din toata inima.
Al. Dvs. prea devotat si credincios prieten
Charles H."

S i, într-adevar, Carol o viziteaza pe Hortense Cornu la resedinta acesteia din Versailles, rue Saint Antoine 26, explicându-i totul. ajuns la Berlin, i-a scris imediat, la 8 decembrie:

Scumpa si buna Hortense,
Intors de curând la Berlin, ma grabesc sa va exprim multumirile mele cele mai sincere pentru marea amabilitate care ati avut-o fata de mine în ultima zi a sederii mele la Paris. Este frumoasa amintirea pentru mine de a fi fost primit cu atâta bunavointa de catre draga mea Hortense. Aceasta ultima zi, ultimele ore la Paris, au decis multe. Cunoasteti proverbul german [!]: Zarurile au fost aruncate. Dupa ce v-am parasit, m-am dus, dupa cum stiti, în avenue Montaigne, pentru a-mi lua ramas bun [de la Anna Murat]. Gândul ca sunt obligat sa parasesc Parisul îmi era greu de suportat. V-am relatat, draga Hortense, modul în care printesa Anna s-a despartit de mine, tulburându-ma într-atât ca la un moment dat am fost cu totul zapacit, Ea mi-a strâns mâna spunându-mi: Sper ca ne vom revedea curând, nu-i asa? Va veti întoarce în curând si cu greu m-a lasat sa plec.
Plecând de acolo, ma gândeam sa o revad curând spre a fi unit cu ea pentru totdeauna. Am fost foarte fericit sa pot petrece o zi la Düsseldorf alaturi de parintii mei, carora le-am spus totul: mama este încântata, iar tata, dupa cum se pare, nu are nimic împotriva. Acum trebuie facute demersurile. Daca asteptam prea mult, printesa Anna va crede ca nu mi-a facut nici o impresie, cu atât mai mult cu cât am fost destul de rezervat fata de ea la Compi?gne. V-am spus, draga Hortense, o iubesc din toata inima si ea este singura care ma poate face fericit. Toate acestea sa ramâna între noi; va fac aceste confidente ca fiind cea mai buna prietena. mparatului îi puteti spune ca sunt ganz verliebt in die A. [cu totul îndragostit de Anna].
[In continuare, Carol scrie în limba germana]: Dar acum nu stiu ce crede printesa si ce cred parintii ei. Sa ma fi înselat eu oare, ceea ce nu cred, si poate ca ea nu mai vrea sa stie nimic de mine? Aceasta trebuie sa afli tu, draga Hortense, si sa-mi scrii cât mai repede. Conditiile casatoriei sunt grele si vor da mult de gândit tatei; îi voi scrie zilele acestea. Nu ma duc cu neplacere în Franta, ma tem însa de impresia ce o voi face aici.
[Din nou în franceza]: V-as fi foarte recunoscator sa-mi trimiteti fotografii ale printesei Anne. Le veti gasi la Disderi etc. Eu nu am decât una în rochie neagra. Nu pot sa va spun, draga Hortense, cât as fi de fericit sa ma pot întoarce într-o buna zi la Paris cât mai curând.
Binevoiti, va rog, a ma reaminti domnului Cornu si acceptati, draga Hortense, asigurarea sentimentelor mele cele mai afectuoase.
Va îmbratisesz,
al Dvs. devotat Carol.
P.S. [ in germana]: Scrie foarte, foarte repede, te rog!"


...si sfatul regelui prusacCu ambitia ce o caracterizeaza, Hortense Cornu s-a angajat în realizarea proiectului matrimonial al celui pe care îl numea, alintându-l, Karlchen. S-a adresat împaratului Napoleon III, împaratesei Eugenia si printesei mame Murat. Decizia a fost luata de aceste doua persoane si împaratul i-a comunicat-o în scris doamnei Cornu: printul Carol de Hohezollern trebuia sa se naturalizeze francez, iar tinerii casatoriti sa petreaca sase luni pe an la Paris. Hortense Cornu a ripostat imdeiat, aratând ca în Germania Carol avea o pozitie princiara si o cariera militara, pe când la Paris nu ar fi altceva decât sotul printesei".
Cam acesta era stadiul problemei în februarie 1864, când Carol a plecat pe front, în razboiul cu Danemarca. Era încrezator si spera ca în curând lucrurile se vor rezolva. Regele Prusiei îl sfatuia: Ai grija de tine! Gândestet-te la parintii tai si... înca la altcineva!"
Dar orgoliile capetelor încoronate, ca si în alte cazuri, lovesc cel mai adesea pe altii. Realmente îndragostit, Carol nu refuza ideea naturalizarii (fapt confirmat mai târziu de diplomatii straini), dar aceasta conditie pusa de Napoleon III îi provoaca o situatie delicata, atât la regiment, cât si la Curtea regala, iar el nu era omul în stare sa treaca peste cuvântul regelui.
La 25 iunie 1864, Karol Anton îi scria Hortensei Cornu: Am ajuns lânga Rubocon si nu trebuie decât putin elan si curaj sau vointa unui singur pas pentru a-l trece. Aici e problema! Nimeni nu vrea sa riste si afacerea va adormi poate pentru a nu se mai trezi niciodata".
Nici el nu credea ce scira. Nu credea cum vom vedea nici doamna Cornu. Primul care nu voia sa riste era Karl Anton însusi: mi fac chiar anumite reprosuri de a-l fi ascultat pe Carol îi scria el doamnei Cornu. Tânara persoana [Anna Murat], obisnuita sa traiasca în centrul luxului si al lumii celei mai stralucitoare, se va putea ea multumi cu ceea ce poate sa-i ofere Carol, care este fire pur germanica si, mai presus de orice, germana? ...Va sti ea sa aprecieze ceea ce noi pretuim cel mai mult pe lume, viata de familie? Va dori ea sa-si petreaca cea mai mare parte a vietii la tara, pentru a-si crea acolo un mic centru de ocupatii subordonate?
Dupa ce a gustat, ba mai mult, a înghitit Parisul si tot sarmul vietii pariziene, simtindu-se sprijinita prin relatii de rudenie imperiala si de strânsa prietenie cu împarateasa va renunta ea vreme de noua luni [între timp, partea franceza se multumise ca tinerii casatoriti sa petreaca doar trei luni pe an în Franta] la acest paradis terestru pentru a se îngropa la Umkirch sau în mijlocul familiei mele, deloc amuzanta dar serioasa ducând o viata destul de sobra si foarte precis reglementata?
La început tinerii ar putea calatori, dar pe urma nu vor mai calatori, vor duce o viata asezata, vor avea copii si griji. Averea lui Carol, acceptabila pentru o printesa germana, nu va putea satisface niciodata cererile si exigentele unei pariziene rasfatate în eleganta si care nu cunoaste câtusi de putin valoarea banului. [Carol] va trebui, deci, sa se foloseaca de veniturile sotiei, sa traiasca din averea ei, ceea ce creeaza o pozitie dificila si scabroasa sotului. Carol nu poate dispune decât de 50 000 de franci venit anual, pe care eu nu-l pot mari din cauza celorlalti copii si a marilor impozite pe care le suport... Se spune ca printesa este foarte bogata si înzestrata, dar averea ei nu are nimic de-a face cu ceea ce îmi dicteaza mândria mea, ca sotia trebuie sa traiasca din veniturile sotului. Ce are ea în plus cu atât mai bine pentru ea si este o bucurie pentru copii -, dar nu-i deloc la fel de bine pentru sot, care nu ofera decât ceea ce are...
Averea lui carol nu-i va putea permite nicicând asa ceva; ea nu-i va permite nici chiar sa traiasca însurat la Berlin sau în vreun alt mare oras, el n-ar putea sa traiasca decât la tara, cu exceptia calatoriilor si a vizitelor..."
Cât costa pe atunci viata mondena la Paris o stim din Dama cu camelii a lui Dumas-fiul: între 75 000 si 100 000 de franci pe an.
In noiembrie 1865 Carol se afla la Berlin. Din diverse motive fusese întârziat la avansarea în grad si îl încerca ideea de a-si da demisia din armata, pentru ca regele nu vrea ca noi fratii Hohenzollern sa facem o cariera în armata". S-a adaugat si o alta amaraciune determinata de faptul ca, prin intermediul unui bancher evreu, Lilienthal, a carui casa o frecventa, Carol jucase la bursa si pierduse o suma enorma 55 000 de franci (un cal foarte bun costa 220 de franci). Pentru a putea onora datoria, tatal s-a hotarât sa vânda din averea aldoiala, caci de veniturile curente nu se putea lipsi. I-a interzis fiului orice distractie si i-a trinis doi consilieri: von Werner (îl va însoti si în România) si Ambron (viitorul consilier al lui Carol în afacerea Strousberg), acesta din urma urmând a procura banii necesari.
Tot atunci Carol a aflat ca Anna Murat se va casatori, la mijlocul lui decembrie 1865, cu Mouchy, duce de Noailles. Pe 18 noiembrie 1865 îi scria Hortensei:

Scumpa si buna Doamna,
Intorcându-ma de câteva zile la Berlin, acest oras al intereselor meschine, ma grabesc sa va exprim cele mai sincere multumiri pentru amabila si beniveoitoarea Dvs. scrisoare, care mi-a facut cea mai mare placere. Nu pot sa va spun, draga Hortense, cât voi fi de fericit sa ma pot reântoarce într-o zi la Paris si sa va exprim înca o data personal toata recunostinta mea pentru bunatatea Dvs. si amabilitatea cu care ati restabilit atât de bine raporturile cu mparatul. Nu va imaginati cât de mult tin la lucrul acesta. Sper ca veti avea ocazia sa-i spuneti ca printre cele mai frumoase amintiri ale vietii mele voi socoti mereu pe aceea de a fi fost primit cu atâta bunavointa si indulgenta de catre Maiestatea Sa. Sunt profund atins de bunavointa Imparatului care mi-a trimis cartea sa despre Algeria. Binevoiti, scumpa Doamna, sa mi-o expediati aici la Berlin, pentru adresa numele meu fiind suficient.
Sunt foarte încântat ca Anna M[urat] face o buna casatorie, sper doar ca ea sa fie fericita".
In decembrie 1865, Carol i-a scris si tatalui sau, spunându-i ca se gândeste cu inima strânsa ca în acea zi se oficia la Paris casatoria Annei Murat.
Cert este ca timp de doi ani Carol fusese subiect de discutii la curtea lui Napoleon III, iar felul demn, deloc Werthenian, în care îsi suportase nefericirea în dragoste, spupunându-se deciziei familiei, nu trecuse neobservat. n februarie 1866, Hortense Cornu a aflat despre detronarea lui Cuza si refuzul principelui de Flandra de a accpeta coroana Principatelor Unite. n mintea ambitioasei doamne a încoltit un nou proiect si de data aceasta nu se va mai lasa învinsa. Pe la sfârsitul lui martie i-a cerut lui Ubicini sa-i aranjeze o întrevedere cu agentul diplomatic român la Paris, Iancu Balaceanu. Tot atunci Carol a obtinut un concediu pentru a-si putea petrece sarbatorile de Paste la Düsseldorf, în familie. Nu stia ca peste putina vreme destinul va schimba cu totul viata sa.
Cum? Vom afla în episodul viitor...
(Va urma)