Îl cheamă Ion Chițu și s-a născut pe 10 noiembrie 1907. Locuiește în umbra castelului Bran, într-o casă pe care și-a ridicat-o singur, acum mai bine de o jumătate de veac. Știam că este printre cei mai în vârstă  brăneni și  mă așteptam să găsesc un bătrânel sprijinit în baston, un om care la cei nouăzeci și cinci de ani  pe care-i are să mai poată doar să-mi povestească despre Branul de altădată. Tare m-am înșelat însă, căci l-am găsit pe Nea Chițu în atelierul lui de tâmplărie, aplecat peste o bucată de lemn pe care o rindeluia  cu grijă.

-     ??Fac un leagăn, mi-a spus el după ce mi-a aruncat o privire piezișă și mi-a răspuns  la salut. Fac un leagăn pentru strănepotul meu Andrei. Așa vreau eu să-i fac un leagăn, ca să aibă amintire  de la mine. Dacă eu sunt cel mai bătrân tâmplar de pe-aici, nu se cade ca strănepotul meu să doarmă în pat făcut de altul, nu??? Așa e, mă gândesc eu și mă uit cu o privire curioasă prin atelierul  în care toate uneltele stau  în ordine, fierăstraie, rindele, dălți, ciocane, adică ??unelte de mână??, cum mi le prezintă  nea Chițu, și încă vreo cinci ??mașini?? care nu știu la ce folosesc, dar sclipesc de curățenie. ??Ernst Grafe-1927?? scrie pe una care e mai impunătoare. ??Asta-i mașină pe care  eu lucrez încă din 1925, domniță dragă, uită-te la ea și ai să vezi ce înseamnă întreținerea adevărată. Au trecut șaptezeci și șapte de ani de când o am și n-am schimbat la ea decât un rulment. Marfă nemțească! Ce să zici? Calitate, nu glumă!  Am îngrijit-o ca pe ochii din cap. Cu ea mi-am câștigat pâinea. Când intru în atelier, la ea mă  uit și mă opresc prima dată, chiar dacă nu lucrez decât mai rar acum  cu ea??

Salahor la meșter scărar

-      Erați tânăr în 1925, cum de-ați reușit să vă cumpărați  un strung așa de grozav?

-      Eram  tânăr, da, nu împlinisem încă 18 ani și lucram de la 14, din 1921, când a început șantierul de restaurare a Castelului Bran.  Am rămas orfan de la șapte ani, tata a murit în război și n-am mai putut urma școala, deși am învățat bine. Și -atunci a   trebuit să mă angajez ca salahor, ca să câștig și eu  un ban. Căram materiale pentru muncitori, de dimineață până seara. Într-o zi, șeful lucrărilor de la castel, arhitectul polonez Limann, mi-a mărit salariul cu trei lei în plus față de ceilalți,  pentru că a văzut că eram străduitor. Am fost mulțumit, dar și mai mulțumit am fost când am ajuns să lucrez pe lângă  tâmplari. Visul meu cel mare a fost să mă ia un meșter tâmplar  sau dulgher  ca ucenic pe lângă el. Erau niște meșteri nemți, tot castelul s-a restaurat cu meșteri nemți, de pe lângă Turnișor și Sibiu, și stăteam  tot  pe lângă ei. Meșterul Franz  m-a uimit din prima zi în care l-am văzut lucrând. Era cel mai priceput meșter de scări. Mă uitam la mâinile lui când lucra. Dom-le, parcă mângâia lemnul, așa-l ținea. Parcă era viu. Cum să nu-ți placă o astfel de meserie? mă gândeam. Meșterul Franz  și cu maistrul meu, Spiridon Popa, au  refăcut toate scările din castel. Am fost lângă ei  tot timpul, chiar și atunci  când s-a descoperit scara secretă, aceea dintre etaje. 

        De la ei am învățat eu cum se face o scară, cum iei dimensiunea, cum măsori poziția, pe verticală și apoi pe orizontală, cum împarți distanțele la câte  trepte sunt. Am făcut multe scări la viața mea. M-au căutat oameni din toată țara. Peste tot pe unde am lucrat, am lăsat în urma mea scări pe care poți să urci și să cobori  tihnit.  Nu e chiar ușor să faci o scară ca lumea.  Și-acuma am una în lucru. E din stejar. Mă mai încurc, uneori, când ridic scândurile, că stejarul e un lemn greu, dar îmi iau ajutor pe câte un tânăr. N-am nici un ucenic însă, asta e o mare tristețe a mea, că n-am cui să las meseria asta frumoasă. Vezi dumneata, eu am prins vremurile în care cine avea o meserie era un om respectat. Azi nu mai e așa, se uită toți să fie domni, dar nu știu să țină un ciocan în mână. Aproape patru ani am stat  eu pe lângă un meșter și am ucenicit. Și,  când am plecat de la el,  știam cam tot ce-mi trebuia pentru meseria mea și mi-am cumpărat  de la el și mașina asta  de care m-ați întrebat. Asta-i mașină cu  care s-a făcut toată lemnăria de la castel și, mai târziu,  ușile și geamurile de la spitalul pe care Domnița Ileana l-a deschis în Bran.

Branul regal

-       Despre acele vremuri de demult aș vrea să ne mai povestiți câte ceva, ce vă mai amintiți din viața  Branului de altădată?