Intr-o zi blânda din toamna anului 1935, se deschidea festiv, în eleganta cladire din strada (atunci) Basarabiei (apoi Occidentului), un conservator particular initiat si condus de George Cocea, prim-violoncelist al Orchestrei Filarmonice. Absolvent al Conservatorului din Paris, cu relatii întinse în viata muzicala europeana, mai ales franceza, George Cocea a simtit nevoia adâncirii si extensiei artei românesti, a înnoirilor cerute de sincronizarea cu Occidentul european, în atmosfera caruia generatia sa se formase. Extrem de activ, de convingator, el izbutise sa câstige acordul si încrederea unor personaje de prima marime în viata publica, asa încât regina Maria însasi a acceptat sa patroneze Conservatorul, pe care-l si vizita apoi destul de des.   Majestatea Sa a fost prezenta la deschidere, însotita de fiica sa cea mai mare, Elisabeta, fosta regina a Greciei. A participat, de asemenea, ministrul Frantei, Adrien Thierry, împreuna cu frumoasa lui sotie, Nadine, nascuta Rotschild, amândoi implicati cu mult interes în viata culturala româneasca. Erau de fata, fireste, toti viitorii profesori. Imi mai amintesc doar câtiva, de prima marime, poate înca vii în memoria melomanilor vârstnici: Alfred Alessandrescu, la clasa de armonie si contrapunct, Theodor Rogalski, la teorie si solfegii, Constantin Stroescu, la clasa de canto, Ion Filionescu si Silvia Serbescu, la clasele de pian, Sabina Niculescu Kulibin la harpa, toti formati la scoala franceza. Madeleine Cocorascu, marea pianista, bucurându-se pe atunci de renumele unei Cella Delavrancea, unei Aurelia Cionga ori Nadia Chebap, fusese la Viena eleva lui Emil Sauer, elevul lui Liszt. Clasele de vioara erau conduse de Alexandru Teodorescu si Anton Adrian Sarvas, respectiv prim-concert-maestrul si concert-maestrul Filarmonicii Române, violonisti deosebit de valorosi. Printre acesti muzicieni remarcabili îsi plimba faptura bonoma si chipul mereu zâmbitor pitorescul muzicolog si om de cultura Emanoil Ciomac, autorul a doua carti excelente: Poetii armoniei si Viata si opera lui Richard Wagner. El a fost si traducatorul în româneste al libretului francez, datorat lui Edmond Flegg, al operei Oedip de Enescu. Chiar de a doua zi, salile Bach, Mozart, Beethoven, Cortot etc. au început sa vibreze sonor de exercitiile vocale si instrumentale ale noilor ucenici ai Euterpei. Fiecare cu maestrul lui ales. Ma înscrisesem la clasa de pian a lui Ion Filionescu si la cea de vioara a lui Anton Sarvas, precum si la clasele teoretice ale lui Rogalski si Ciomac. Si am început o ucenicie care, cu vremea, avea sa devina pasionata. In Ion Filionescu am întâlnit un mare iubitor al muzicii franceze contemporane si, în general, al muzicii moderne. Studiase la Conservatorul din Paris, trecuse si pe la scoala de la Fontainebleau a lui Robert Casadesus, foarte în voga atunci, si de la care deprinsese si metoda ? prevalând pâna astazi ?, a jocului mâinii cu degetele înalte pe clape. Dar el era mai mult muzician decât pedagog si în anul urmator a abandonat profesoratul, pentru a se darui integral activitatii de raspândire a muzicii noi. A fost, printre altele, primul executant, admirabil de altfel, al Rapsodiei in blue a lui Gershwin si a cântat la doua piane cu Radu Constantinescu pentru prima oara concertul de Poulenc si doua piese de Darius Milhaud. Cu cât entuziasm a facut-o, am simtit de aproape, caci îi întorceam paginile la concert. Dupa plecarea lui, am trecut la clasa Madeleinei Cocorascu, energica si inimoasa iubitoare a muzicii clasice. M-am scaldat în Bach, Beethoven si Schumann, dar si în Chopin, iar degetele mergeau cu mersul mic si rapid al degetelor îndoite ca pe vremuri. Madeleine era o profesoara înnascuta, cu o capacitate de comunicare rar întâlnita la muzicieni, de regula mai introvertiti, mai cufundati în sine. Fie ca ne lauda, fie ca ne mustra, pentru un tempo nepotrivit ori pentru o digitatie falsa, cuvintele ei calde ne mergeau la inima si ...în degete. Acolo, în clasa ei, în care am învatat atâtea, am avut una din cele mai puternice emotii din viata mea. Aflându-se în anii aceea, 1935-1937, mereu la Bucuresti, George Enescu a venit de mai multe ori sa viziteze Conservatorul si sa o salute pe Madeleine. Eram acolo câtiva tineri, asteptându-ne rândul la pian. Eu am încremenit. Era ca si când ti-ai fi vazut visul cu ochii! Maestrul s-a apropiat de noi, ne-a dat fiecaruia mâna. Si cum eu aveam sub brat Suitele franceze de Bach, pe care le cântam atunci, le-a luat în mâna, le-a rasfoit si a început a vorbi cu mine, ca si cum am fi fost colegi. Despre modul de interpretare cel mai potrivit, despre tempi adecvati fiecarui dans din suita... Eu abia raspundeam, bâlbâindu-ma, pierita de emotie, privind la el ca la o cadra. Noroc ca profesoara a intervenit, ca de obicei, cu o gluma si, dupa alte câteva minute, maestrul ne-a parasit. Il mai vazusem si-l mai auzisem înainte, fireste, dar a-i fi atins mâna si a-l fi auzit vorbindu-mi a fost ca si cum ar fi coborât Eminescu dintr-un portret. De fapt, cei doi mi-au ramas pâna azi în pecetea duhului creativitatii românesti, purtata în suflet. Cu Theodor Rogalski, compozitorul si dirijorul profesor de teorie si solfegiu, ne aflam în cei mai buni termeni. Lung si subtire, stând întotdeauna rezemat de pian, si când preda si când faceam dictéurile, si când ne asculta, avea un humor irezistibil. Figura lui prelunga si aparent cam acra ascundea o minte ascutita si gata oricând sa arunce o vorba de duh, chiar si când se gresea la descifrarea textului muzical. O deosebita desfatare intelectuala ne aduceau orele de estetica si istorie a muzicii, tinute de Emanoil Ciomac (Conu Manuca i se spunea între prieteni), persoana deosebit de cultivata, cu studii juridice si muzicale, în tara si în strainatate. Plin de stiinta, se misca totusi cu oarecare timiditate prin sala si atingea pianul cu sfiala când exemplifica cele spuse. Graseia usor si avea un zâmbet delicat, care-i lumina ochii mari si luciosi, cu taietura orientala.