Exista într-adevar un manuscris al memoriilor Mariai (Maruca) Cantacuzino si daca da, ce sunt aceste memorii si unde se afla ele?

Inainte de a vedea de ce este important sa se raspunda la aceste întrebari, sa creionam o scurta fisa biografica a autoarei lor.

Maruca s-a nascut la 18 iulie 1878, într-o veche familie boiereasca. Era fiica lui Dimitrie Rosetti Tescani si a Aliciei, nascuta Jora. Personaj bizar, exaltat-romantic, cu stari de exuberanta urmate adesea de profunde depresii, cu încercari de sinucidere, Maruca a avut, dupa unii, ca principal merit pe acela de a-si fi împletit existenta cu aceea a unor celebre personaje ale epocii în care a trait. Cel putin asa rezulta si dintr-o excelenta lucrare memorialistic-documentara publicata în 1996 de dl. Ilie Kogalniceanu la Editura Minerva, sub titlul Destainuiri despre George Enescu.

Primul sot al Marucai a fost Mihail G. Cantacuzino (1867-1928), fiul cel mai mare al lui G. Gr. Cantacuzino ("Nababul"). Ca si tatal sau, M.G. Cantacuzino a fost un membru marcant al Partidului Conservator, deputat, primar al Capitalei, ministru de Justitie în anii 1910-1913 si din nou în anii 1916-1918, în guvernul de uniune nationala format de liberalii lui I.C. Bratianu si conservatorii-democrati ai lui Take Ionescu. In 1922, împreuna cu alti membri ai partidului tankist, a intrat în Partidul National Român, devenindu-i vicepresedinte pentru organizatiile dinVechiul Regat. Persoana activa, cu ambitii în viata politica, era cunoscut de contemporanii sai ca un afemeiat notoriu. Casatoria celor doi a fost o nereusita; i-a oferit însa orgolioasei Maruca sansa de a purta titlul de printesa Cantacuzino, la care nu a renuntat pâna la moartea sa în 1969.

Pe George Enescu l-a cunoscut întâmplator, cândva în perioada 1907-1912, la Sinaia. Relatia dintre ei a început pe la sfârsitul anului 1914 si a ramas una foarte speciala din toate punctele de vedere. "Daca pentru Maruca legatura cu Enescu nu parea a fi o problema delicata în viata ei privata si publica - scrie I. Kogalniceanu, în cartea amintita -, în schimb, pentru el a fost extrem de penibila. Enescu acceptase, n-avea încotro, pozitia de "cântaret de Curte" îb casa Marucai. Toata societatea aleasa care se perinda la Palatul Cantacuzino stia în ce calitate era el prezent. La Peles, cel putin în perioada vacantelor de vara, era la adapostul comentariilor de acest gen. Locuind la castel ca invitat, era un om liber, contributia sa artistica dadea un sens însasi prezentei sale. Dar sa cânti la "Curte" Marucai, în casa ei, care era de fapt casa sotului ei, era cu totul altceva. Auditiile muzicale de la Palatul Cantacuzino erau cunoscute si se bucurau de prezenta numelor sonore ale aristocratiei românesti si chiar straine. Enescu era "oferit" acestor invitati ca artist, dar nimeni nu ignora legatura sa cu Maruca. Misu Cantacuzino, prezent uneori la aceste reuniuni, era primul care cunostea situatia în care el, desigur, se complacea..."

In august 1928, M. Cantacuzino a sfârsit într-un accident de automobil, în timp ce se deplasa de la Calimanesti spre manastirea Cornetu. Acum, noteaza acelasi I. Kogalniceanu, Maruca si-ar fi putut permite o "legatura mai deschisa cu Enescu, desigur ca si Enescu ar fi putut spera la casatoria lor. Dar viata rezerva surprize! Si viata Marucai se îndreapta acum spre un curs neasteptat, care a uimit lumea si, desigur, în primul rând pe Enescu. Printesa vaduva cunoaste pe Nae Ionescu, profesor de filosofie la Universitatea din Bucuresti".

Nu era un meloman, dar frecventa Palatul din Calea Victoriei, fiind prezent la auditiile mizicale care îl aveau ca protagonist pe Enescu. O facea mai ales pentru a putea patrunde în acel mediu select al înaltei societati bucurestene. Printesa n-a ezitat sa-l faca "filosof de Curte". "L-a iubit oare Maruca pe Nae Ionescu? - se întreaba I. Kogalniceanu, ca unul care ani în sir a frecventat casa Marucai, mama sa, Nineta Duca, fiind buna prietena cu amfitrioana Palatului din Calea Victoriei, dar si eleva a lui George Enescu. Cu siguranta, da! - raspunse el. Ei nu-i pasa de critici, de ce zice lumea, dar s-o fi gândit oare ce se petrece în sufletul lui George Enescu?"

Daca s-a întrebat, nu stim. Stim însa ca avea sa sufere cumplit, caci "filosoful de Curte", om casatorit, cu aproape 13 ani mai tânar decât Maruca, a rupt curând legatura, tocmai în momentul în care toata lumea era convinsa ca cei doi se vor casatori. Pentru Maruca, lovitura a fost cumplita, urmând o grava cadere psihica. Enescu - aflat atunci la Paris - a lasat totul balta si s-a întors în tara, ocupându-se de Maruca cu tot devotamentul. "Ingrijirea de care Maruca a putut beneficia, sederea prelungita la Purkersdorf, lânga Viena, în clinica de boli nervoase, unde Enescu venea deseori s-o vada, au dar roadele dorite: Maruca se însanatosea, redevenind ea însasi". A acceptat chiar sa legalizeze legatura sa cu Enescu, casatorindu-se, în decembrie 1939, cu toata opozitia celor doi copii ai sai din prima casatorie, Alice si Constantin (Bâzu) Cantacuzino (nimeni altul decât celebrul aviator). N-a renuntat însa la titlul de printesa de Cantacuzino: daca în acte avea înscris numele Enescu, în public tinea mortis sa fie "printesa Cantacuzino". "Este evident - remarca I. Kogalniceanu - ca snobismul ei a determinat-o sa creada ca ar fi o decadere sociala ca de la Cantacuzino sa ajungi la o banala doamna Enescu. Câta amaraciune n-o fi resimtit Enescu!"

Dar sa oprim aici scurta noastra schita biografica si sa raspundem întrebarilor cu care debutau aceste pagini.

Ilie Kogalniceanu afirma: "Se stie ca Maruca îsi scisese memoriile. Le daduse lui Mircea Vulcanescu, care s-a inspirat din ele pentru a publica amintirile sale despre Nae Ionescu(1). Credeam ca aceste pagini ce poarta semnatura Marucai au fost scrise în limba franceza. La Paris, o doamna din înalta societate franceza mi-a spus ca Maruca i le încredintase pentru citire... Enescu citise si el pagini din aceste memorii, cel putin pe cele consacrate lui. Isi daduse parerea ca nu trebuie publicate, fiind "prea laudative" pentru el. Era acesta singurul motiv? Unde se afla astazi aceste memorii, nu stim..."

In clipa de fata stim. Stim cel putin unde se afla un exemplar integral al acestor memorii. Dl. Mircea Popa a publicat un articol în Luceafarul nr. 12/1998, p. 12, intitulat George Enescu în memoriile Marucai Cantacuzino , redactat pe baza investigatiilor facute în arhiva celebrului King's College din Londra, unde, în fondul documentar Miron Grindea, a depistat "o opera remarcabila, de proportii, continând câteva sute de pagini si structurata în patru mari parti". Manuscrisul poarta titlul Souvenirs d'une Princesse Moldave. En quatre parties. Prima parte reprezinta "un fascinant roman" al familiei Risetti, din care se tragea autoarea, cea de a doua cuprinde episoade legate de casatoria Marucai cu M. Cantacuzino, cea de-a treia este consacrata perioadei 1914-1918, iar ultima se refera la viata de familie a Marucai cu George Enescu. Ulterior, autoarea a adaugat "un epilog în trei parti si un tablou final asupra vietii din epoca interbelica. Manuscrisul este datat "Fontainebleau, juillet 1953"..."

La King's College se afla "exemplarul C", cu indicatia ca ar fi fost încredintat lui Edmond Fleg, autorul libretului operei Oedip.

"Cred - îsi încheie M. Popa semnalarea sa - ca aducerea în tara a unor copii dupa aceste memorii ar fi o masura salutara... Traducerea si publicarea acestor pagini despre viata aventuroasa a Marucai Cantacuzino dinainte de casatorie, povestea locurilor si oamenilor cunoscuti de ea la Tetcani, a vietii dusa în familia Cantacuzino si, apoi, alaturi de george Enescu nu reprezinta numai o bogata sursa de informatii despre epoca traita si evenimentele trasate de epoca lui Carol I, viata de la Curte, perioada neutralitatii si a razboiului prim mondial, dar aduce o serie de elemente de cel mai acut interes pentru definirea si lamurirea etapelor de creatie ale marelui nostru compozitor..."

Noi credem ca dl. M. Popa are perfecta dreptate. Dar pâna când apelul sau va fi receptionat asa cum se cuvine, iata-ne în fericita situatie de a îndulci întrucâtva asteptarea curiosilor, punându-le la dispozitie câteva extrase din aceste memorii. Pentru ca surprizele nu s-au terminat. Cu câtva timp în urma, colegul Andrei Alexandru Capusan ne-a semnalat pretenta în tara a doua manuscrise - Epilog - partea I (1939-1945) , 37 pagini dactilografiate si Epilog - partea a II-a. Scurte impresii din Moldova anului 1946, 16 pagini dactilografiate - pastrate în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, colectia "Grigore Gafencu", vol. (cutia) 18. Ambele fragmente, cum am vazut, au fost adaugate ulterior de autoarea lor, Maruca Cantacuzino, celei de-a IV-a parti a memoriilor sale. Doamna Ilinca Dumitrescu, muzicolog si director al Muzeului "George Enescu", consultata de colegul Capusan, presupune ca aceste fragmente au ajuns în posesia diplomatului grigore Gafencu prin intermediul muzicologului Mihail Jora, cumnat cu Gafencu si ruda apropiata a Marucai Cantacuzino.

Cu regretul de a nu putea reproduce integral cele doua manuscrise, vom opera o selectie cât mai semnificativa din aceste texte, având ca principal criteriu, fireste, valoarea lor documentar-istorica. Si gasim din belsug asemenea notatii cu trimitere la nuanta istorica a trecerii timpului peste societatea româneasca din anii razboiului al doilea mondial si din anii imediat urmatori. In plus, notatuule au si savoare si tâlc. Si chiar putere de anticipare.

Toate interventiile noastre în textul originar (mai precis, în versiunea lui româneasca) au fost marcate prin paranteze drepte; noua ne apartin si notele explicative din subsolul paginii marcate prin sigla - n.r., precum si titlul si subtitlurile sub care apar în revista. Notele indicate prin asterisc si sublinierile din text apartin autoarei.
Marian STEFAN

"Glasul Timpului"
Inspaimântatorul cutremur de pamânt din 9-10 noiembrie 1940(2) , care a distrus o parte din Capitala si mai multe orase de provincie, a facut mii de victime. Niste prieteni de-ai nostri vechi, obisnuiti ai Palatului Cantacuzino, care, la lumina lumânarilor, vegheau în acea noapte asupra ramasitelor fiului lor mic, decedat în ajun de o boala de inima, vazura dintr-o data catafalcul ridicându-se, basculând sub violenta zguduitura seismica si prabusindu-se apoi pe parchet, antrenând în cadere mortul si sicriul sau, coroanele, jerbele care îl acopereau si candelabrele din care toate lumânarile s-au stins în contact cu solul.

Aruncati într-o obscuritate totala, nenorocitii parinti urlau, nebuni de durere si de spaima si, nici acum, în ciuda anilor care s-au scurs, din câte stiu, nu si-au recapatat complet simtul ratiunii.

Detaliu curios: în apartamentul nostru (etajul V al unui imobil nou în care locuiam temporar), doar putina vesela sparta, desi zidurile se balansau precum cabina unei nave pe timp de furtuna, iar parchetul se disloca sub noi, amenintând sa ne înghita, chiar în momentul în care o zguduitura puternica ne-a trezit (între orele 3 si 4 dimineata), aruncându-ne din pat si proiectându-ne la picioarele lui, si aceasta în timp ce pretutindeni în jurul nostru casele se prabuseau, îngropându-i pe locuitori sub ele, iar mugetul surd al sinistrului - glasul Timpului - umplea noaptea.

La Sinaia, nici o fisura nu se vedea pe suprafata zidurilor zugravite în alb ale vilei "Luminis" (proprietatea lui George Enescu), unde, câteva zile mai târziu, am regasit intacte inestimabilele vase persane asezate pe o cornisa strâmta a semineului. Totusi, în vecinatate, toate casele suferisera mari stricaciuni, fiind jeliti mai multi morti; si aceasta, în ciuda faptului ca Sinaia fusese mult mai putin încercata decât Bucurestiul si alte orase de provincie...


"Visul urii si persecutiei rasiale"
Febra incandescenta, provenita din Germania, care a contaminat junimea româna. Pâna la venirea lui Antonescu la putere, aceasta s-a dedat la excese împotriva evreilor si a tuturor acelora care se opuneau, cât de putin, miscarii sau care, pur si simplu, nu aderau la o doctrina care facea sa roseasca pe orice român adevarat.
Creiere încinse, majoritatea elevi de scoala primara(3) , acesti tineri români, devotati trup si suflet lui Hitler, au o masca speciala, pe care o recunoastem dintr-o mie, fiind goliti de orice simt istoric sau sens al valorii.

Aparatorii frenetici ai unei cauze pierdute, de o mistica factice, sterila, aproape fara radacini în trecutul românesc; generatie spontanee a unor criptograme nocive, crescute într-o noapte, care au propagat în lungul si în latul tarii virusul urii si persecutiei rasiale.

Iluminism fara o "devenire" certa; conceptie si strategie politica interna si internationala de analfabeti, aflati în exercitiul puterii, pe care au pus mâna la (6 septembrie 1940) printr-o lovitura de stat, cu sprijinul arbitrar al lui Hitler.

Dar, pe de alra parte, un mândru dezinteres, pe care trebuie sa-l recunoastem, o abdicare totala de la cele lumesti a individului aflat în slujba idealului în vigoare, mergând în anumite cazuri pâna la sublim. Marin si Mota, ucisi în Spania, generalul Cantacuzino(4) , eroul celuilalt razboi, si altii ale caror nume nu le voi cita deoarece sunt rudele mele. Si, oricât de ciudata ar parea, o disciplina riguroasa în cele mai cumplite aberatii.

Si cum sa nu fie recunoscuta si admirata demnitatea cu care acesti justitiari, atât de implacabili pe cât de simplisti altadata fac fata încercarilor dure ale exilului la care sunt supusi astazi si sa nu fie apreciata solidaritatea care domneste în grupurile lor, în timp ce atâtia refugiati ai nostri discrediteaza în strainatate calitatea de român?

Cum sa nu fie preferati sarmanii legionari, obscuri dar demni, care îsi freaca si tocesc coatele mâncând vaca turbata în Cartierul Latin sau aiurea, neîncetând sa creada în salvarea finala a tarii lor, pentru care sunt gata sa-si verse sângele ca orice adevarat român?

Decantata de timp si de nedreptasile trecute ale Garzii de fier, nu este exclus ca flacara legionara, nobila în sinea ei, sa serveasca patria, în ziua în care România va fi din nou a românilor...

In aceste ceasuri atât de tulburi si nesigure din toate punctele de vedere, Antonescu, care îsi asigurase deja puterea dictatoriala, dupa moartea lui Calinescu (corect, dupa înlaturarea lui Carol II), s-a aliat, sub presiunea lui Hitler, cu Germania, în acelasi timp, el a declarat razboi S.U.A. (la 12 decembrie 1941). Sa ai de ce sa râzi, dupa ce, bineînteles, ai plând destul de mult. Bravul câine pasnic al stânei, care provoaca o turma de tigri sa devoreze oile pe care le pazeste, atragând astfel, inevitabil, nenorocirea asupra întregii stâni. Sanctionarea acestei absurde declaratii de razboi la adresa Americii, care demonstra deficienta intelectuala a sefului statului român, urma sa nu întârzie prea mult...


"Rusii!... Nu, sunt americanii!"
Pe cerul limpede al primaverii, rostogoliri, salve subite de artilerie, explozii care smulg usile din balamale, detonatii formidabile care fac geamurile sa se sparga si sa tâsneasca în cioburi, chiar si cele de la ferestrele camerei în care George Enescu compunea faimosul Cvartet în mi bemol major. Nou seism, provocat de aceasta data de nebunia ucigasa a oamenilor care fac casele din jurul nostru sa se zguduie si apoi sa se prabuseasca peste oameni; zbor de porumbei înnebuniti în claritatea metalica a artificiilor luminoase; ultimul racnet al geniului tehnic al secolului - progresele civilizatiei! Care fac auzul sa paleasca, eclipsând soarele.

"Rusii!", a fost primul gând al Bucurestenilor siderati.

"Nu, sunt americanii!", afirma nepotica mea de 4 ani, demna fiica de pilot, care le-a recunoscut avioanele.

Primul bombardament american - da, american, oricât de incredibil ar parea - al Bucurestului, oras deschis, fara legatura cu orice obiectiv de razboi; populatia civila, inocenta, fara aparare, lucruri pe care nimeni nu le ignora; eveniment care a dat nastere la veritabile scene de apocalips la care George Enescu si eu însami asistam, fascinati de teribilul spectacol, de sus, de pe terasa noastra. La 50 de metri de noi, oameni ardeau pe acoperisurile pe care se refugiasera vazând ca imobilul lor - Hotelul Splendid - luase foc, fara a mai avea parte de nici o salvare posibila; automobile în flacari, cu soferi morti la volan, pasageri calcinati pe fundul caroseriei, zigzagând cu o viteza nebuna prin fata usii noastre, pentru a se zdrobi apoi la prima cotitura a strazii; trecatori care fugeau rataciti, dezorientati, catre ce? Ritmul exploziilor se accelera cu fiecare minut care trecea, zguduind temeliile casei pe care ne hotarâsem sa nu o parasim, în ciuda implorarilor si rugamintilor repetate ale fidelului nostru personal de serviciu; într-adevar, preferam sa murim pe terasa noastra, sub cerul liber, decât sa fim îngropati de vii sub darâmaturile unor refugii nesigure. Oare avem notiunea mortii în astfel de momente? Gândul la aceste refugii ma îngrozea mai tare decât exploziile si ravagiile bombelor.

Atunci când linistea s-a restabilit - si ce liniste! -, un telefon al unei prietene m-a înstiintat ca familia George Florescu(5) , rude apropiate ale mele, care noua ne erau foarte dragi, au fost îngropati de vii din locuinta lor, din care nici un zid, nici macar scheletul, nu a ramas în picioare;si se faceau eforturi disperate de a fi scoase la suprafata cadavrele lor, sau macar pe cei care înca mai traiau. Când cu mare greutate, la sfârsitul celei de a doua zi, nenorocita familie a fost scoasa, una din cele patru fiice ale sale, o creatura angelica de 17 ani, cu parul blond ca spicul grâului, murise dupa ce agonizase si gemuse pe toata durata zilei precedente, sub caramizile si molozul care o zdrobeau, la numai câtiva pasi de mama sa, care asculta cu disperare gemetele copilei sale, fara sa poata face absolut nimic pentru ea; si aceasta pentru ca ea însasi fusese imobilizata sub o gramada de ruine. Restul familiei a supravietuit, alegându-se doar cu fracturi costale si femurale. Fata cea mare, care a ramas infirma, a avut ambele picioare fracturate, suferind acest martiriu ani de zile(6) . Tatal ei din contra, desi avusese craniul prins între doua caramizi, s-a vindecat destul de repede. Sarmanul George Florescu - "Cotlet", cum îi spuneam noi din cauza favoritilor lui 1830, tot timpul cu ghetre albe ? la Alfred de Musset, om de inima, de caracter, istoric de marca, cunoscut pentru cultura-i aleasa, având un aspect ireal si încântator, ca un portret de familie.

Veghind alaturi de mama impasibila la capatâiul tinerei moarte, în frumoasa casa a lui Nicolae Cantacuzino (cumnatul autoarei), ramasa aproape intacta, în cursul noptii care a precedat înhumarea, în timp ce lumânarile care ardeau fumegând iluminau sau umbreau, pe rând, blânda figura de marmura încadrata de magnifice cosite de aur, tot gândindu-ma la miile de adolescenti, adolescente si copii ucisi sau mutilati în acea zi de sinistra memorie - 4 aprilie (1944) -, îmi reveneau în memorie lacrimile pe care toate mamele românce le varsaresa cu câtiva ani în urma la adresa copilului rapit si asasinat al lui Charles Lindbergh...(7)

Bucuresti, oras înfloritor, surâzând prin toate gradinile sale, plin de buna dispozitie si încredere, în ciuda vremurilor, oras deschis si fara aparare antiaeriana , redus în numai trei sferturi de ora la stadiul de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului presedinte Franklin Roosevelt; alt subiect "bogat" de reflectii, amare sau condescendente, în functie de dispozitia fiecaruia. Pretextul? Declaratia de razboi a României facuta S.U.A. Oare ce am putea gândi despre o persoana adulta care ar stâlci în bataie un copilas pentru ca acestuia i-a scapat un tipat de furie sau de teama?(8)


De-ale "Vocii Americii"
Pe tot parcursul acestei sumbre perioade (a razboiului), ascultam la radio, cu consternare si revolta, postul "Vocea Americii", care transmitea de patru ori pe zi României ordinul de a deschide bratele armatelor rosii "eliberatoare" care avansau, sub amenintarea ca, altfel, vieti omenesti si bunuri materiale vor fi înecate într-o "mare de sânge". Aud si acum vocea lugubra si tonul imperativ al speakerului transmitându-ne acest mesaj de dincolo de ocean. Fara îndoiala ca este acelasi speaker care dojeneste astazi de la postul de radio international tarile ocupate care se "lasa înrobite" de "tiranii de la Moscova", asa cum îsi numeste Occidentul vechiul aliat din rasarit.

O, logica! O, legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari celor slabi, victimelor lor de fapt, pentru nevoile propriilor lor cauze!

Ce diferenta exista între mentalitatea care prezideaza aceste inconsecvente si aceea a lui Stalin, care stranguleaza, sub pretextul armistitiului, tarile pe care le ocupa? Obiectiv vorbind, diferenta ar fi în favoarea lui Stalin. Dictatorul sovietic avea cel putin de razbunat anexarea Transnistriei la România si absurdul asediu al Stalingradului, la care au fost amestecati si românii, aflati în acel moment sub povara santajului lui Hitler, care îl ameninta pe Antonescu cu lansarea legionarilor asupra României.

Dupa toate acestea, intrati în politica; luati partea unora sau altora; înfierbântati-va pentru o cauza sau pentru contrariul ei. Mâine, poimâine, cele doua parti îsi vor schimba înfatisarea - mai exact masca - si atunci va veti da seama cât de tare v-ati înselat în entuziasmul de odinioara si în pozitia pe care credeti ca o are fata de voi aliatul vostru de ieri...

In acelasi timp în care Antonescu cadea victima perfidiei - pentru a spune lucrurilor pe nume - Palatului regal, regele Mihai denunta în plina noapte, la radio, alianta cu Germania si trâmbita în cele patru puncte cardinale ale tarii armistitiul cu Aliatii, invectivându-l cu violenta pe aliatul nostru din ajun.

Prin aceasta surprinzatoare întoarcere întoarcere cu 180 de grade, la care nimeni nu se astepta, desi majoritatea românilor dorea cu ardoare reluarea raporturilor fraterne dintotdeauna cu Franta, România intra, aparent cel putin, pe calea normala a istoriei ei.

Normala, desigur, aceasta reluare, daca aceasta miscare de stângamprejur, având un suparator aspect de tradare(9), nu ar fi implicat invazia ruseasca.

Marsaluirea terifianta, inexorabila, având alura de cataclism, a armatelor rosii prin tara a început a doua zi de dimineata. Val urias, de nebarat, de tancuri rusesti, de chesoane zgomotoase si greoaie, de tunuri gigantice, amenintând cu gurile lor deschise limpede si linistitul cer românesc, napustindu-se asemeni furtunii în mars, desfundându-ne drumurile si facând pamântul sa se cutremure. Uniforme gri culoarea pamântului, figuri galbene, neomenesti, închise, de asiatici, cu ochii în forma de lama de cutit, carora locuitorii le dadeau tot ce aveau în gospodarii, numai sa-i vada trecuti odata în Ungaria, tara care nu va încheia armistitiu cu Rusia Sovietica. In furgoane, calari cocotati pe tunuri sau în vagoanele pentru animale, sub cerul liber, afluau într-un permanent tumult ziua si noaptea, tumult care umplea orizontul si semana spaima si teroare la tot pasul. Teroarea pe care o inspira fetele oarbe si surde de care depind destinele popoarelor si ale indivizilor.

Scena de neuitat, patetica, semnificativa; aceleasi figuri le-am vazut într-o dimineata, la Sinaia, deschise si animate, într-un rond în care soldati germani - luati prizonieri si care puteau fi împuscati în ora urmatoare - dansau în sunetul vesel al unui acordeon cazac, tinându-i de mâna pe învingatorii zilei. Edificator spectacol, demonstrând întelegerea care ar putea domni între popoare, daca nu ar fi ambitia blestemata, spiritul puterii si setea de dominatie, fara credinta si lege, a sefilor pe capul carora cad responsabilitatile carnagiilor si catastrofelor mondiale, de astazi si dintotdeauna, oricare ar fi rasa sau culoarea lor politica, indiferent de steagul sub faldurile caruia îsi strâng oamenii, pentru cucerire, rapt, crima sau vitelul de aur. Oare care ar fi poporul care ar lua armele din proprie initiativa?

In acea noapte memorabila de august 1944, în care România a întors armele împotriva Germaniei, alianta ei - inoportuna, daca vrem - din ajun (desi justificabila, fiind impusa de situatia de fapt, o tradare ramâne totusi o tradare), fiul meu, gratie uneia din intuitiile sale obisnuite (un fel de al saselea simt care îl are de la mine), a transportat seara flotila sa de avioane de vânatoare, pe o furtuna violenta. (L-am auzit ultima oara povestind despre aceasta masura, care a parut ciudata camarazilor sai din flotila, într-o conversatie cu un pilot român, refugiat si el în Franta). Dupa ce, dintr-o pura întâmplare, ascultase în plina noapte (în tabara de la Tecuci, unde toti, în afara de el, dormeau) mesajul regelui, o imagine i-a venit în minte tânarului comandant care avea imprimat foarte bine cultul colegialitatii: cea a avitorilor americani, prizonieri în lagarul de la Timis, în grandioasa vale a Carpatilor ce separa Sinaia de Brasov... Fusesera facuti prizonieri în mijlocul ovatiilor entuziaste ale multimii si al florilor cu care se arunca în ei. In lagar sau la spital - pentru aceia dintre ei care fusesera raniti - ei au fost obiectul atentiilor si grijilor speciale din partea autoritatilor, precum si din partea doamnelor din înalta societate. Acestea, facând abstractie la legile onoarei care, neîndoielnic, nu le-ar fi permis sa-i vada pe "eroii" trimisi de Roosevelt sa bombardeze Bucurestiul la 4 aprilie, si-au facut aparitia la portile lagarului pentru a-i vizita, declarându-le ca razboinicii onorabili care erau ei nu aveau nimic de-a face cu "asasinii".

(Va urma)
Selectia textului si versiunea româneasca: Andrei Alexandru CAPUSAN

(1) Lucrare aparuta la Editura Humanitas, în 1992, sub titlul Nae Ionescu, asa cum l-au cunoscut.
(2) Aniversarea fiului meu Constantin Cantacuzino.
(3) O exagerare, desigur, dar nu trebuie omis faptul ca miscarea legionara a reusit sa recruteze printre membrii si simpatizantii sai un mare numar de elevi si studenti, de tineri în general - n.r.
(4) Gheorghe Cantacuzino-Granicerul (1869-1937), general participant la campaniile din 1913 si 1916-1918; comandant al Regimentului 1 graniceri, decorat cu Ordinul"Mihai Viteazul". Dupa razboi, s-a înscris în Liga Vlad tepes, condusa de Grigore Filipescu, fiind deputat în mai multe legislaturi. In 1935, C.Z. Codreanu l-a desemnat ca presedinte al partidului Totul pentru tara. A murit în 1937 - n.r.
(5) Este vorba despre G.D.I. Florescu (1893-1976) unul dintre cei mai mari genealogisti români. A fost secretar si director adjunct al Muzeului Municipal Bucuresti (1939-1947), cercetator la Institutul de Istorie "N. Iorga" (din 1950), membru fondator al Comisiei de heraldica, genealogie si sigilografie (1971) - n.r.
(6) La ora actuala se afla într-o închisoare comunista din "Republica Populara Româna".
(7) Charles Augustus Lindberg (1902-1974), aviator american, autorul primului zbor fara escala peste Atlantic (mai 1927). In 1932, fiul sau a fost rapit si asasinat - n.r.
(8) Cel putin simplista aceasta explicatie; din pacate, si alti contemporani ai autoarei au împartasit aceasta parere, refuzând sa creada ca, în acel context, România era un important aliat al Germaniei si unul dintre principalii furnizori de produse agro-alimentare si mai ales de petrol, atât de necesar masinii de razboi germane, care trebuia sa fie eliminat prin presiuni politice, dar si prin actiuni militare. In planurile lor operativ-strategice, aliatii occidentali nu puteau face abstractie de aceste realitati si au tratat România în consecinta - n.r.
(9) Este adevarat ca germanii fusesera primii care tradasera, Hitler dându-i lui Antonescu cuvântul de onoare ca rusii nu vor trece Bugul, râu de dincolo de Nistru. Armatele rosii, dupa ce au bombardat-razant - s-o spunem drept - Iasii, ocupau vechea capitala a Moldovei (unde nu au gasit de altfel nimic altceva decât ruinele ale caror autoare erau) în momentul în care regele Mihai denunta la radio alianta cu Germania.
Inca mult mai antipatic decât aceasta lipsa de cuvânt, care se putea explica prin starea de lichefiere totala în care se gasea armata germana la aceasta cotitura a razboiului: permanentul santaj-amenitare de a da România pe mâna legionarilor, cu care Hitler îl "avea la mâna" pe Antonescu, care la rândul lui accepta cu prea mare placere prestigiul Führerului si se lasa prea lesne fascinat de cazul Hitler pentru a-i rezista.
Bietul Antonescu! Ii vom ramâne fara îndoiala datori, în ziua când memoria sa va fi reabilitata, pentru bunastarea de care am beneficiat cu totii în perioada dictaturii sale, în ciuda catastrofelor care se precipitau în lume. Deja se aduce un omagiu eroismului cu care a suportat supliciul. Atunci când plutonul însarcinat cu executia sa l-a culcat la pamânt, fara însa a-l ucide, el singur s-a ridicat si, cu o voce puternica, a comandat "Foc!", sfidându-i pe acei imbecili care nu stiau macar cum se tine si se mânuieste o arma. Niste sergenti de strada amarâti, improvizati în calai, deoarece orice militar adevarat a refuzat acest rol odios.

(Desi a circulat în diferite medii, informatia conform careia Antonescu si-ar fi comandat singur plutonul de executie nu este confirmata documentar si este dezmintita si din imaginile cinematografice pastrate - n.r.)