Aceste afirmații ne-au liniștit întrucâtva, nu ne-au convins totuși că este vorba de simple zvonuri. Așteptam înfrigurați jurnalul radio de la ora 22:00, pentru a ne lămuri. Într-adevăr, la jurnal, prima știre  a fost aceea că s-a întrunit Consiliul de Coroană care a luat în discuție  nota ultimativă a URSS-ului și că s-a hotărât abandonarea nordului Bucovinei și al Basarabiei. Între multe amănunte care au fost difuzate în acest context și de care nu prea îmi aduc aminte, a fost și acela pe care l-am reținut, că populația civilă care dorește să se refugieze din teritoriile cedate, are la dispoziție trei zile libere pentru aceasta.  Nici o clipă nu ne-am gândit să ne prevalăm de aceste trei zile  așa zis libere, ci ne-am hotărât să plecăm a doua zi de dimineața la gară și să trecem cât mai degrabă dincolo de râul Siret. Așa fiind, ne-am petrecut toată noaptea împachetând bunurile din casă, haine, așternuturi, covoare, etc., și a doua zi am plecat pe străzi în căutarea unui mijloc de transport cu care să ajungem , cu numeroasele noastre bagaje, la gară. Nu am reușit să găsim vreun mijloc, era și greu, toată lumea căuta același lucru și fericiții care reușeau să găsească, erau puțini. Pe la orele 10 ne-am adunat din nou acasă să ne sfătuim, să vedeam ce soluție am putea adopta. Precizez că în oarecare apropiere de locuința noastră se găsea penitenciarul. Pe la orele 10 am auzit focuri de armă, dar nu câteva izolate ci se trăgea, într-adevăr ca pe front. Ne-a înghețat sângele în vine. Gata, ne-am zis, au intrat rușii și trag în populație. Ne-am repezit să încuiem poarta de intrare în imobil. Iluzoriu mijloc de apărare contra invadatorilor. Realitatea era însă alta. Profitând de starea de confuzie, deținuții din penitenciar au forțat porțile și au evadat, iar gardienii trăgeau după ei. N-am știut niciodată dacă au fost victime, dar este mai puțin important. Am continuat să căutăm vreo căruță, trăsură, în sfârșit, orice mijloc de transport. Inutil. Pe străzi se revărsase toată pegra orașului, dacă mă pot exprima astfel. În această pegră am recunoscut evrei și ucrainieni. Pot afirma fără teama de a greși că nu am recunoscut români și germani, dacă mă gândesc bine, nici polonezi.

       Își puseseră la reverul hainelor cocarde roșii, unii aveau și stegulețe roșii, îi așteptau pe sovietici. Râdeau de disperarea noastră, ne aruncau invective, se bucurau fățiș de situația în care ne găseam. În sfârșit, trecând peste amănuntele care nu au vreo relevanță, ne-am adunat din nou acasă pe la orele 15-16, cuprinși  de descurajare. Sovieticii trecuseră podul de peste Prut  și au intrat în oraș încă de la orele 14:00. Începeam să ne gândim  să abandonăm tot și să pornim pe jos, dar până la podul de peste Siret erau de parcurs câteva zeci de kilometri și ne dădeam seama că încercarea noastră ar fi fost condamnată eșecului. Între timp, privind  în lungul străzii, vedem că în fața unei case mai jos de noi, staționează un autobuz. Acolo locuia maiorul de jandarmi Dezideriu Dlujanschi, fost camarad de arme al tatălui meu în primul război mondial. La rugămintea noastră a acceptat să ne ia și pe noi, dar fără bagaje. El, maiorul, își evacuase familia și o parte din bagaje cu autobuzul și se întorsese să încarce din nou cât mai multe din bunurile casnice, să le salveze. În aceste condiții, păstrează loc numai pentru noi, ca persoane. Am fost de acord cu această situație și astfel am părăsit Cernăuții, refugiindu-ne numai cu hainele de pe noi și cu două valize mici ce le țineam pe genunchi. Ulterior ne-am felicitat pentru hotărârea  ce am luat-o, pentru că în acea noapte granița s-a închis, sovieticii nerespectând răgazul de trei zile ce fusese prevăzut pentru cei ce voiau să se refugieze. Se înserase deja, sovieticii se găseau în oraș de vreo 4 ore. Traseul nostru era prin fața prefecturii și, în apropierea catedralei ortodoxe intram la dreapta, pe strada Ștefan cel Mare, care se continua la ieșirea din oraș cu șoseaua ce ducea spre orașul Siret.

       Pe trotuarul din fața prefecturii cât și pe cel din fața parcului de vizavi se găseau înșirați soldații unei unități de jandarmi (cred că era o companie). Armele soldaților se găseau la picioarele lor, așezate pe pământ. La vederea acestei imagini cutremurătoare  nu ne-am putut stăpâni lacrimile , cât eram noi de bărbați, ca să nu mai spunem că mama  mea plângea în hohote. Cred  că abia atunci am conștientizat într-adevăr, nenorocirea ce ni s-a întâmplat. Ani de zile m-a urmărit acea dezolantă și umilitoare scenă și iată că, deși s-au împlinit 63 de ani de atunci (scriu aceste rânduri chiar în ziua de 29 iunie 2003), o am în fața ochilor exact așa cum am văzut-o atunci. Dar ne apropiam de ieșirea din oraș și înaintea noastră am văzut ostași sovietici sosiți cu trei care mici de luptă, care în acel moment staționau în dreptul cazărmii fostului regiment ?8 Vânători?. În jurul lor, aceeași pegră de care am mai amintit, îi ovaționa și flutura stegulețe roșii. Am admirat atunci sângele rece al maiorului. L-a întrebat pe tatăl meu dacă e înarmat. La răspunsul afirmativ a zis. ?foarte bine, dacă încearcă să ne oprească, tragem?. Trebuie să recunosc că ostașii sovietici nici nu s-au sinchisit  de noi, însă un grup de manifestanți ce erau atât de euforici că au sosit ?eliberatorii?, s-au postat în fața mașinii, făcându-ne semn să oprim. Maiorul a ordonat șoferului: ?Nu oprești. Intri în ei în plin. Dacă frânezi, te împușc? . Șoferul a accelerat , în ultimul moment manifestanții ne-au deschis drum și așa ne-am anjagat pe șoseaua  spre Siret. În urma noastră nu mai venea nimeni. Nu este exclus să fi fost noi cei care am părăsit ultimii orașul.  La un moment dat, privind în urmă, am văzut trei care de luptă (probabil tot cele din fața cazărmii) care veneau în urma noastră.  Nu cred că încercau să ne prindă din urmă, de altfel nici n-ar fi putut, viteza lor fiind mult mai mică decât a autobuzului. Oricum, noi ne grăbeam să trecem podul peste Siret, considerând că dincolo de  pod vom fi scăpat de pericolul ocupației. Trecând peste alte amănunte mai puțin importante, a dat Dumnezeu și am trecut podul Siretului, oprindu-ne la intrarea în oraș. Am coborât pentru a ne mai dezmorți și pentru a lăsa șoferul să alimenteze mașina. În jurul nostru  era furnicar de lume, civili și militari. Cum era ultimii sosiți, toți ne puneau întrebări. Ce mai e la Cernăuți, pe unde sunt rușii, unde au de gând să se oprească, etc.. Nici n-am reușit să răspundem, când am auzit vociferări: uite-i că vin, trec podul, să fugim, și alte exclamații de genul acesta. Era o busculadă și se stârnise o panică fără seamăn. Atunci a apărut pe pod un grup de patru militari pe care ulterior i-am identificat, și anume: maiorul Pop din grăniceri, medicul locotenent Dr. Târziu, caporalul termen redus Gherman, magistrat din Cernăuți și un plutonier de grăniceri care vorbea limba ucraineană.  Maiorul s-a oprit pe pod în fața carelor și ridicând brațele în lături i-a întrebat  pe sovietici: ?Încotro?? Sovieticii râdeau și arătau înspre înainte. Maiorul le-a explicat prin același translator că nu au ce căuta mai departe și că Siretul este actuala frontieră. Sovieticii au înțeles și s-au retras de pe pod, moment în care, din mulțimea masată la intrarea în orașul Siret s-a făcut auzit un oftat colectiv de ușurare și fiecare și-a văzut de treburile lui.