După popasul făcut la Siret, ne-am continuat drumul spre Rădăuți, înaintând foarte greu, șoseaua fiind extraordinar de aglomerată. Ajunsesem din urmă grosul coloanei de refugiați în căruțe, mașini, biciclete, pe jos, împingând roabe sau cărucioare încărcate cu bagaje, în sfârșit, o priveliște de infern. Mulți dintre cei ce mergeau pe jos zăceau extenuați pe marginea șoselei, și după o scurtă odihnă porneau mai departe, clătinându-se, împinși înainte de groaza de a nu fi ajunși din urmă de armata ?eliberatoare?. În sfârșit, după ora 24:00 am ajuns la Rădăuți, intrând în casa unei rude (sora mamei mele).

       A doua zi dimineața am ieșit în oraș, să vedem ce se mai întâmplă. Orașul arăta ca un adevărat furnicar de lume, localnici și refugiați. Pe fața lor erau evidente efectele oboselii, dar mai ales ale tensiunii prin care au trecut și urmau să treacă, pentru că situația era confuză și, ca de obicei în astfel de situații, zvonurile circulau în toate direcțiile  și aduceau tot felul de informații ?sigure?, ?verificate?. Exemplific:  Rușii nu se opresc pe Siret, continuă și ocupă toată Bucovina. Au trecut Siretul în câteva puncte- Suceava este ocupată, etc.. Lumea umbla buimacă de acolo-acolo, își frângea mâinile și se întrebau unii pe alții: ?Ce ne facem?? Mulți dintre localnici s-au hotărât să înceapă a-și face  bagajele , să fie gata de plecare în refugiu. Încotro? Nu se punea problema, indiferent, numai să nu rămână sub ruși. Pe strada unde se găsea casa rudei noastre s-au parcat 11 autocamioane militare. Dintr-unul a coborât colonelul Alexandru Drăgulănescu, comandantul Liceului Militar Ștefan cel Mare din Cernăuți. Era, evident, în uniformă dar fără caschetă, capul îi era acoperit de un basc civil. Ne-a povestit ce s-a întâmplat. După ce s-a convins că s-a evacuat toată arhiva și o parte importantă de materiale didactice, aparatură de laborator, etc., s-a urcat în autoturismul școlii să plece și el. Familia și-o evacuase încă din ajun. N-a apucat să iasă bine din oraș și mașina s-a defectat grav, neputând fi repusă în funcțiune. Colonelul i-a spus șoferului să abandoneze mașina și să continue amândoi drumul pe jos. La marginea orașului începeau terenurile agricole. Primul ogor pe dreapta era o porumbiște. N-au apucat să facă decât vreo după sute de metri, când au auzit vociferări: ?uite-i, pune mâna pe ei, ? etc.? Un grup de oameni, maximum zece, apărut nu se știe de unde, s-a repezit spre cei doi militari. După accentul lor, colonelul este sigur că în acel grup erau și evrei. Militarii au rupt-o la fugă fiecare pe undea văzut cu ochii, prin porumbiște. S-au pierdut unul de altul și nu s-au mai regăsit. În goana sa, colonelul și-a pierdut cascheta, dar nici nu s-a mai gândit să o caute, alergând disperat tot înainte. Urmăritorii lui n-au insistat prea mult, era și greu în porumb. Dar colonelul și-a continuat drumul prin ogoarele de porumb și alte semănături, neîndrăznind să iasă la șosea decât mult mai departe. Pe când stăteam de vorbă și colonelul ne povestea peripețiile sale, s-au auzit niște bubuituri de parcă se trăgea cu tunul. Gata, și-a zis lumea, rușii au intrat în oraș. S-a produs o panică de nedescris. Șoferii au pornit motoarele  și în câteva clipe au dispărut autocamioanele. În zăpăceala lor, șoferii nu și-au dat seama că pleacă într-o direcție greșită, spre răsărit, spre orașul Siret, exact într-acolo de unde puteau, eventual, veni trupele de ocupație. Lumea alerga de colo- colo, în sfârșit, era infernul de pe lume. Ce se întâmplase de fapt? La marginea orașului se găsea un depozit de pulbere, care a fost aruncat în aer de către trei indivizi, surprinși de paza pulberăriei și împușcați pe loc. Se spunea să cei trei erau evrei, dar  nu am nici o confirmare. Trebuie însă să spun că la fel ca și la Cernăuți, apăruseră pe străzile orașului Rădăuți mici grupuri de oameni din cei fără căpătâi, din ?pegră?, erau evrei și ucrainieni în special, care ne sfidau, ne invectivau cu diverse formulări, de ex. aha, v-a intrat frica în oase, o să vedeți voi, destul ne-ați asuprit(?) etc..