În sfârșit, a trecut ziua, sovieticii n-au apărut, nu s-a confirmat că ar fi trecut râul Siret în diverse puncte, că ar fi ocupat Suceava etc., și lumea a început să se liniștească. Posturile de radio transmiteau diferite comunicate, între care și următorul: refugiații ce aparțin corpului didactic să se îndrepte spre orașul Piatra Neamț unde se constituie un centru pentru refugiați. Părinții mei fiind ambii învățători, am plecat cu trenul spre acest oraș. Trenurile erau pline de refugiați, gările de asemenea. În gări se constituiseră puncte ale Crucii Roșii care ofereau refugiaților gustări și ceai, se amenajaseră camere în care se puteau odihni mame cu copii mici, în sfârșit, se luaseră tot felul de măsuri prin care să se acorde, cât de cât ajutor refugiaților. La Piatra Neamț ni s-a indicat să ne prezentăm la poliția orășenească spre a fi luați în evidență. Se deschisese la poliție o listă în care se înscriau locuitori ai orașului care voiau să acorde găzduire refugiaților. Astfel, am fost repartizați la o familie modestă de muncitori care ne-a pus la dispoziție jumătate din locuința lor, respectiv un holișor și o cameră și cu acces la bucătărie, dacă vroiam, deși era o familie destul de numeroasă (cinci persoane). Prefectura județului neamț ne-a acordat o subvenție substanțială. Internatul unui liceu ne-a pus la dispoziție bucătăria și sala de mese, refugiații au contribuit și ei cu o sumă mai mică sau mai mare, după posibilități și s-a deschis o cantină a corpului didactic refugiat.  Doamnele făceau cu rândul de serviciu la bucătărie, bărbații, tot cu rândul, se ocupau cu aprovizionarea cu alimente și combustibil, și astfel am putut avea două mese pe zi (prânz și seara) calde și consistente.  Și așa ne-am petrecut acea vară (până la 1 septembrie) în condiții omenești, aș zice chiar destul de bune. La acea dată tatăl meu fiind numit inspector școlar în județul Câmpulung-Moldovenesc, ne-am stabilit în acest oraș în care ne-am petrecut refugiul până la reocuparea Bucovinei de nord de către trupele româno-germane.

       În concluzie, trebuie să recunoaștem că pe tot traseul acesta al refugiului din 1940-41 (Rădăuți- Piatra ?Neamț- Câmpulung- Moldovenesc) am fost bine primiți, cu simpatie și compasiune, ajutați în mare măsură. Nu pot uita că mama familiei Croitoru (gazda noastră din Piatra ?Neamț), când ne-a primit pe poarta casei sale, nu și-a putut reține lacrimile , ba chiar a izbucnit pur și simplu în plâns.

       Aș vrea să mai semnalez un fapt ce mie mi se pare semnificativ. În acel timp, postul de inspector școlar județean la Câmpulung- Moldovenesc era vacant. Pe acest post a fost numit tatăl meu. Desigur că erau învățători câmpulungeni care sperau să obțină acest post. Ar fi fost de așteptat să se ivească proteste, pentru faptul că a fost numit un refugiat și nu un localnic. Ei bine, astfel de cârteli nu s-au auzit. din contra, s-au auzit voci care afirmau: ?Bine că l-au numit pe Jemna. El are mai mult decât oricare dintre noi nevoie de un supliment la salariu, că este refugiat, bietul de el?.

       În concluzie aș mai arăta că am deosebit de frumoase amintiri din anul de refugiu petrecut la Câmpulung- Moldovenesc. Mă gândesc și azi, la vârsta senectuții, cu nostalgie la acel timp. Îmi pare rău până azi că am părăsit acest oraș. Aproape în fiecare an îmi petrec acolo câteva zile sau, după caz și posibilități, chiar săptămâni, cu multă plăcere și cum spuneam mai sus, cu multă nostalgie.

  Acesta este istoricul primului refugiu din Bucovina , așa cum l-am petrecut eu și pe care l-am relatat ?sine ira et studio?, bazându-mă numai pe memoria mea, care, la vârsta mea s-a alterat foarte puțin.

       Despre al doilea refugiu, din anul 1944, nu știu decât cele ce mi-au fost povestite de alții, în primul rând de părinții mei,  care s-au refugiat din nou de la Cernăuți. Eu nu, pentru că în acel timp nu  mai eram la Cernăuți, mă găseam sub arme. Nu-mi permit să fac relatări  ce mi s-au făcut mie, nu mă prevalez de dictonul latin ?relata refero?.

                                                 Mircea JEMNA

                                                Brasov, august 2003