VIII.     EVIDENȚIEREA PERSOANELOR CARE S-AU PURTAT EXEMPLAR

 

Deși am vorbit de atâta chin și suferință, nu trebuie uitat că atât printre internații din Vapniarca și Olgopol, dar și printre ofițerii români din conducerea lagărului, existau oameni de valoare, cinstiți, care s-au comportat exemplar în grelele condiții din lagăr. Ar trebui să enumăr multe nume de deportați al căror comportament era exemplar, dar aceasta ar depăși limitele acestei relatări. De aceea mă voi limita doar la numele conducerii noastre politice: Bernat Andrei, numit ?Bandi?  și Lazăr Grünberg care au reușit să salveze de la nimicire deportații, ei însuși fiind împușcați la Râbnița. Trebuie amintit și doctorul Arthur Kessler, cel care a descoperit cauza apariției paraliziei picioarelor, cel care s-a impus cu tărie pentru lichidarea mazărei furajere otrăvitoare și care s-a evidențiat în îngrijirea celor bolnavi.

Ultimul comandant al lagărului Vapniarca și comandantul de mai târziu al celui din Grosulovo a fost colonelul Sabin Motora. Lui i se datorează faptul că internații lagărului din Grosulovo au putut ajunge în viață (în ultimul moment, în martie 1944) pe malul românesc, după ce au traversat Niprul și astfel au scăpat de moarte sigură. Această odisee a fost descrisă amănunțit de Nathan Simon în relatarea ca martor din lagărul de concentrare Vapniarca. Se zice că Motora ar fi dat soldaților ordinul în ultima fază a fugii din Transnistria: ?nu trebuie să-i păziți pe internați, ci să-i apărați!? Într-adevăr, prin poziția sa curajoasă a împiedicat un atac al trupelor lui Vlasov. A fost o faptă extrem de curajoasă.

Amintesc încă o dată comportamentul uman al colonelului Cristache Popovici. Ambii comandanți amintiți au acționat dezinteresat și și-au pus în pericol libertatea, poate chiar viața, pentru salvarea internaților. Acest fapt trebuie apreciat în mod deosebit.

Cum am mai arătat, cuvântul ?libertate? nu avea același înțeles peste tot. Deja în ianuarie 1944, abia ajuns la Timișoara, am fost trimis în lagărul de muncă pentru evrei Lucareț, județul Caraș-Severin (3), unde am efectuat muncă grea într-o carieră de piatră, până aproape la eliberarea de către Armata Roșie. Am fost organizați și în acest lagăr de muncă și dacă nu ar fi venit schimbarea din august 1944 ar fi putut să aibă loc  și o răscoală, alăturându-ne partizanilor care operau prin apropiere. Dar nu s-a ajuns aici.

Imediat după lagărul de muncă Lucareț ? am fost repartizat la un regiment din Lugoj (4). Pentru a scăpa de o muncă mai dură m-am prezentat ca zugrav și am văruit camerele unui plutonier. Aveam ceva experiență în meserie, totuși trasul dungilor între perete și tavan îmi crea probleme. Norocul meu a fost că pretențiile nu erau prea mari și s-a acceptat lucrarea.

Problema a fost că ordinul de eliberare a sosit cu întârziere la acest regiment, abia în septembrie 1944. Așa am suferit, fără voie, ore sau zile în plus.