După multe tratative, în 1942, s-a ajuns la un compromis, ca în locul deportării tuturor evreilor din oraș, să fie deportați doar evreii cunoscuți autorităților datorită activității lor antifasciste.

A nu se uita că în august 1942 nazismul german a atins un punct culminant al succeselor  sale. Trupele au asediat Stalingradul. Auschwitzul și Treblinka erau "în acțiune", astfel că situația politică era cât se poate de gravă.

          Am fost arestat în 6 septembrie 1942 în locuința din Timișoara și dus într-o cameră păzită unde fuseseră aduși și alți tovarăși de suferință, majoritatea se cunoșteau între ei. Când s-a împlinit numărul, am fost înghesuiți în vagoane de vite. În fiecare vagon ne păzea un soldat înarmat. Disperarea a fost mare. Aveam 25 de ani și, în loc să disper, încercam să le insuflu curaj oamenilor. În sfârșit am plecat să întâmpinăm necunoscutul, situație pe care atunci nu aveam cum să-o mai schimbăm.

          În situația descrisă aveam deja un scop : și anume, să facem totul pentru a supraviețui. O condiție era să păstrăm liniștea și disciplina. Călătoria spre necunoscut a durat mai multe zile. Câteodată, trenul oprea, se deschideau ușile vagoanelor și coboram ca să ne mișcăm puțin și pentru a ne face nevoile, bărbați și femei fără deosebire. Toate acestea sub strictă supraveghere. În Tiraspol, ajunși deja în Transnistria, câteva vagoane cu evrei au fost desprinse din trenul nostru. Erau persoane care în 1940 au cerut emigrarea în Uniunea Sovietică. Deja la sosirea lor în Berezowska Mostowoj au fost primiți de un comando special SS, așezați în rând și împușcați. Printre victime se afla și o creștină, Maria Tausig, o femeie care nu a vrut să-și lase soțul singur în deportare. Nu s-a făcut nici o excepție cu ea. Gropile în care cadavrele au fost aruncate erau deja pregătite. În majoritatea execuțiilor din Transnistria victimele trebuiau să-și sape singure gropile înainte de a fi împușcate. Această știre ajunsă la noi nu era din cele care să ne ridice moralul.      

Când am ajuns în Vapniarca (1) am străbătut sub aspră supraveghere, mica localitate și după o oră și jumătate de mers pe jos am ajuns în lagăr. Vapniarca avea o gară relativ mare, pentru că localitatea era nod de cale ferată și stație de  triaj pentru marfă.

          Mai trebuie amintit că în transportul evreilor deportați la Vapniarca se găseau trei categorii de arestați: unii care veneau din libertate (550 la număr), alții din lagărul de la Târgu Jiu (406 internați) și a treia grupă, a acelora care au fost închiși în închisoarea din Caransebeș (85 de deținuți). E important de amintit pentru că, după cum se va vedea, diferențele de rezistență fizică ale organismului au atras după sine aspecte cu urmări grave. Pe de altă parte, experiența avută de cei ce au suferit ani grei în închisori  și lagăre i-a făcut pe aceștia capabili să conducă, cu multă competență, viața noastră la Vapniarca. Ei puteau să evalueze bine situația politică dată și, se poate afirma, că fără conducerea lor cu greu am fi putut supraviețui. 

          Nu trebuie uitat că prin deportare nu s-a urmărit curățirea țării de comuniști, căci atât din lagărul de la Târgu Jiu, cât și din închisorile din Caransebeș și Văcărești nu a fost deportat nici un comunist neevreu în Transnistria. Deportarea s-a îndreptat exclusiv împotriva evreilor și nu doar a comuniștilor, ca și împotriva celor care manifestau simpatie față de ei. În lagărul Vapniarca mai mult de 60 % dintre internați nu au avut nici un fel de contact cu comunismul.