Lagărul Vapniarca a fost numit, nu fără motiv, ?lagărul morții?. Înaintea noastră, în octombrie 1941, au murit jumătate din cei 2000 de internați din cauza foamei, a frigului, a lipsei igienei, a tifosului și a altor epidemii. Nu exista asistență medicală. Vapniarca semăna în trecut cu celelalte lagăre din Transnistria în care au murit peste 300.000 de evrei. Dar Vapniarca anilor 1942-1943  se deosebea totuși de celelalte aflate sub administrare germană, precum Auschwitz, Birkenau ș.a. Comun era doar scopul: exterminarea internaților. Metoda era alta pentru că se urmărea ca prin otrăvire să se obțină o moarte chinuitoare.

          La poarta lagărului am fost primiți cu următoarele cuvinte: ?Ihr befindet euch in einem solchen Lager, dass ihr entweder auf allen Vieren kriechend oder auf Krücken gestützt verlassen werdet.? (?Vă aflați într-un lagăr pe care nu îl veți părăsi decât târându-vă în patru labe sau sprijinindu-vă în cârje.?). Deși am înțeles sensul acestor vorbe abia mai târziu, era clar că intenția conducerii lagărului era distrugerea noastră.

          În lagărul care era împrejmuit cu trei garduri de sârmă, se găseau trei clădiri, fiecare cu câte un etaj și alte construcții mai mici ce slujeau ca bucătărie și în alte scopuri. În prima clădire au fost adăpostite femeile, în a doua bărbații, iar în a treia se găseau, într-un spațiu separat, lângă deținuții de drept comun, încă vreo 50 de deportați din rândurile noastre care veneau din libertate. Deținuții care au fost internați înaintea noastră erau atât de slăbiți încât abia se puteau târî. Aceștia au fost îndepărtați peste scurt timp pentru a elibera spațiul pentru criminalii sau pentru condamnații de drept comun. Așa cum se va vedea, pentru această grupă a fost planificată o misiune specială.

Am mai aflat că înaintea noastră unei grupe de deținuți care erau deja paralizați li s-au deschis porțile lagărului și li s-a declarat că sunt liberi, putând merge unde doresc.  Iar după ce au ieșit din lagăr au tras asupra lor și i-au ucis. Atât din istoria lagărului nostru. 

          Seara, porțile clădirii se încuiau, deși, la început, ferestrele de la parter neavând geamuri ar fi fost ușor de ajuns în curte. Dar n-avea nici un sens și nimeni nu a încercat.

          Camerele erau reci, nu existau paturi sau priciuri, dormeam pe ciment, pe grămăjoare de paie și înghețam. Aproape toți eram răciți și ne protejam de frig îmbrăcând tot ce posedam. Vezica nu ne dădea pace și, pentru că nu puteam merge la latrină, în dormitor a fost pus un butoi pentru necesitățile a aproape 100 de oameni, câți eram acolo. Dimineața cei care erau de serviciu trebuiau să care butoiul  la latrină. Nici eu nu am fost scutit de această muncă.

          Dimineața, când se deschideau ușile pavilionului, toți se repezeau la singurul robinet din curte ca să ia apă. Se făcea o coadă mare și se iscau și certuri care să ia primul apă.

          Această lipsă a apei, intenționat provocată, era gândită de către conducerea lagărului ca o îngreunare a vieții noastre și ca un motiv de posibilă provocare a certurilor și dezbinărilor între cei internați. S-au luat însă imediat măsuri pentru asigurarea cu apă în mod disciplinat. O dată cu venirea iernii am folosit și zăpadă pentru spălat și fiertul ceaiului.

          Din prima zi viața în lagăr a fost condusă de către o organizație ilegală. Din ea făceau parte toți cei considerați  de încredere și cei care în activitatea lor anterioară nu s-au făcut vinovați de nimic rău. Am fost primit și eu după câteva zile. Scopul tuturor măsurilor luate era supraviețuirea, păstrarea unității și asigurarea ordinii și disciplinei. Cea mai importantă măsură a fost crearea solidarității între cei internați. Comandatura, dimpotrivă, voia să iște ceartă și tulburări pentru a putea justifica o intervenție cu armele.