Marele pericol, pe lângă procedeul arbitrar al politicii, era o eventuală epidemie de tifos. Această boală este foarte contagioasă și în Transnistria au murit sute de mii de deținuți din această cauză. Prima sarcină urgentă era să se realizeze măsuri de prevenire sanitară. În fiecare dimineață, înainte de sculare, toate cămășile și lenjeria deținuților erau căutate de păduchi pentru că aceștia răspândesc boala. La parterul celui de-al doilea pavilion am avut eu această sarcină. Am dobândit foarte repede experiență în domeniu. Știam în ce cusături se ascund aceste viețuitoare. La început trebuiau distruse manual între unghii. Mai târziu, când am convins  conducerea lagărului că această boală nu ocolește nici personalul, adică paznicii, am obținut o etuvă unde păduchii erau uciși la temperaturi înalte. Toate hainele, chiar și cele în care se găsea doar un păduche, ajungeau în aceste etuve. Măsura a fost plină de succes și, după un timp, am scăpat de paraziți.

          Mult mai târziu, după ce instalația de apă a fost reparată de oameni de specialitate din rândurile noastre, am avut o încăpere cu dușuri și una unde se puteau spăla rufele. Conducerea noastră ilegală punea mare preț pe curățenie. Chiar dacă cineva avea doar o cămașă de schimb, aceasta trebuia să fie mereu curată. Și prin acest lucru am fost obligați să ne menținem prețuirea de sine, să nu ne neglijăm și să nu ne lăsăm în voia destinului.

          Deja din primele exemple se poate vedea că atenția experimentatei noastre conduceri se întindea asupra tuturor detaliilor din viața noastră. Această organizație, pe care  de acum o voi numi ?colectiv?, avea nu doar o misiune politică, ci și una gospodărească. Ea se îngrijea de completarea hranei, de îmbrăcămintea care lipsea celor internați, de medicamente.

          Cum am amintit deja, existau trei feluri de internați. Cei care veneau din libertate aduceau rezerve de alimente, bani și chiar și îmbrăcăminte de care nu aveau nevoie imediat. Alimentele s-au predat organizației și toți membrii colectivului  primeau săptămânal un supliment de hrană.  Aceste suplimente se numeau ?Chaluc?.  Expresia provenea de la închisoarea Doftana. Nu a fost nimeni exclus din acest colectiv gospodăresc. Din colectiv puteau face parte și nemembri, în cazul în care erau de acord cu condițiile. Oricine preda ceva colectivului avea voie să țină o parte pentru el ca premiu, în afară de ?Chaluc?. Și prin această metodă a fost întărită solidaritatea.

          Aceasta a fost activitatea gospodărească.  Se făceau însă și acțiuni culturale.  Puteam asculta, în grupe mici, conferințe ce se ocupau mai mult de politică ori istorie. Șoprul, locul în care erau ținute aceste conferințe, era păzit de tovarăși ce se plimbau în curte. Mai târziu, când a ajuns și un aparat de radio în lagăr, ne informam zilnic cu știri. Se proceda astfel: un om de legătură se plimba cu fiecare membru al colectivului prin curte și îi spunea, de exemplu, cinci știri. Acesta trebuia să și le întipărească bine în minte, apoi, tot plimbându-se prin curte, le spunea pe rând, individual, unor nemembri.  Știri de pe front ajungeau astfel și la nemembri, lucru ce contribuia la creșterea solidarității și câteodată și a moralului. Datorită muncilor din afara lagărului și a contactului cu ceferiști, o dată cu posibilitatea trimiterii de știri în țară, s-a rupt tăcerea despre viața din lagărul  Vapniarca. Astfel, în exterior se afla despre viața noastră din lagăr, ceea ce  era de mare importanță.  Știrile ne mai parveneau în lagăr și prin muncitorii de la calea ferată, care ne dădeau și ziare atunci când lucram acolo. Aceste ziare trebuiau introduse pe ascuns. Prin cei de la calea ferată trimiteam în țară și scrisori scrise foarte mărunt, primeam prin ele răspunsuri și bani. Acest curierat  era răsplătit și funcționa bine.  Schimbul de hârtii avea loc la toaletă, loc în care soldații nu ne urmau.  Mai târziu, în serviciul de curierat au intrat și ofițeri care lucrau în Transnistria, care ne dădeau bani, iar acasă erau recompensați.