Și Buradescu a fost înlocuit și a urmat un comandant omenos, colonelul Cristache Popovici. Acesta avea înțelegere pentru situația noastră. Au urmat multe ușurări: pâinea zilnică, redusă de înaintașul său la 100 de grame, a restabilit-o la 200 de grame. Aveam voie să primim pachete de acasă.  El însuși a fost la București o dată și a adus bani pentru cei internați de la ?Sfatul evreiesc?. Probabil că la această atitudine omenoasă a contribuit și perspectiva politică, pentru că de pe front veneau știri despre insuccesele armatei germane.

După 1945 și colonelul Christache Popovici a trebuit să răspundă înaintea tribunalului pentru criminalii de război. Urmare a declarațiilor foștilor internați din lagăr, care au arătat comportarea sa umană ( prin care și-a pus în pericol libertatea și chiar viața), a fost achitat.

La parterul pavilionului I a fost aranjat un lazaret. Acolo a fost cazat și Laci, fratele lui Suzi, soția mea, căruia a fost nevoie să i se scoată un plămân. El făcea parte din grupa deținuților din Caransebeș. Lui Popovici i-a fost drag pentru că el însuși avusese un fiu de vârsta lui Laci, care îi semăna, dar care murise. Îi aducea mâncare suplimentară: lapte, ficat și lucruri de genul acesta.

În lagăr s-a înființat, cu aprobare, o comunitate evreiască a credincioșilor și ?a mai puțin credincioșilor? din care făceau parte toți internații evrei. Rabinul Wilmer ținea zilnic serviciu religios cu credincioșii. Conducerea comunistă sprijinea această activitate pentru că și ea întărea solidaritatea generală a internaților.

În timpul conducerii colonelului Popovici în lagăr se desfășura o nebănuită activitate culturală. S-au creat tot felul de obiecte lucrate artistic,  care au fost puse într-o expoziție din lagăr. Comandantul și ofițerii au vizitat expoziția și au constatat că printre evrei se găseau multe talente. S-a organizat și un spectacol cu cântece, viori, dans, gimnastică.

S-au aranjat ateliere de pantofărie, croitorie, tâmplărie ș. a., unde s-au realizat cele mai imposibile reparații. Un anume Goldberger, un om extrem de cult, era ziua pantofar, iar seara ținea conferințe științifice. Toate acestea dovedesc faptul că, și în cea mai grea situație politică dintr-un ?lagăr al morții?, printr-o conducere experimentată și consecventă, se putea dezvolta o viață normală și ?speranța în liberate?. Era o mare realizare.

În descrierea de până acum a vieții din lagăr nu am accentuat suficient faptul că am scăpat de nimicire doar printr-o viață organizată, de o conducere comunistă. Nu voi nega sau regreta vreodată activitatea mea antifascistă în timpul dictaturii de dreapta, antisemite din România, începând din 1939 sub conducerea Partidului comunist ilegal din România.

Astăzi, în anul 2002, cunoaștem crimele și ororile comunismului din toate țările în care a fost la putere, dar știm și că comuniștii au avut un rol hotărâtor în lupta împotriva Germaniei hitleriste. Și Auschwitz -ul a fost eliberat de Armata Roșie. Nu cunoaștem până azi, din păcate, nici o orânduire socială în care să nu se fi întâmplat orori. Fac această observație pentru a combate punctul de vedere al acelora care văd doar grozăviile comunismului, de parcă asta ar fi susținut dintotdeauna. Urmând ideile de mai sus, vreau să tratez o ?problemă evreiască? foarte actuală, referindu-mă la mine însumi.

M-am născut evreu, ca evreu am fost discriminat la școală, în armată și în activitatea profesională. Ca evreu am fost expropriat, ca evreu am depus muncă obligatorie în lagărele de muncă pentru evrei și ca evreu am fost deportat, petrecând  aproape 2 ani în lagăr de concentrare și ghetou, prestând muncă de sclav. Cu sau fără voie am fost întotdeauna evreu și cetățean de clasa a doua.

 N-am fost niciodată credincios și nici azi nu sunt, deși îi respect pe cei ce care sînt. Totuși trebuie să constat, și cu părerea mea nu mă gândesc izolat, când afirm că evreii prezintă ceva specific, nu negativ. Nu din cauza rasei (teorie pe care o neg categoric), ci din cauza vieții din mediul evreiesc și a necesității de a se afirma într-un mediu înconjurător dușmănos și probabil și din alte motive. Lucru ce nu poate fi nici șters, nici negat.

Acest fapt l-a exprimat în decembrie 1935 Kurt Tucholsky, cu puțin înaintea sinuciderii sale, într-o scrisoare către Arnold Zweig astfel : ?Am părăsit iudaismul în anul 1911, dar știu că de fapt acest lucru nu este posibil?. În mod asemănător s-a exprimat și Heinrich Heine care s-a lăsat botezat, dar nu se considera creștin, deoarece scria: ?nu fac nici un secret din evreitatea mea, la care nu m-am întors, pentru că nu am părăsit-o niciodată?.