În iunie 1943 a venit un ordin ca toți cei care au fost deportați fără condamnare să fie eliberați. Prin eliberare înțelegeam să ne întoarcem acasă. Totuși autoritățile au înțeles altceva prin ?eliberare?. Ei au trimis această categorie de deținuți în ghetouri unde se puteau mișca ?liber? într-un spațiu păzit de militari români. Deținuții deportați din Târgu Jiu la Vapniarca au ajuns în lagărul Grosulovo. Această împărțire a internaților ? în ghetoul Olgopol, lagărul Grosulovo și închisoarea Rybnitza (Râbnița) -ar putea fi și o urmare a faptului că se recunoștea forța unității deținuților, că voiau să acționeze împotriva lor conform dictonului ?divide et impera?. Cu siguranță că la hotărârea de mai sus a contribuit și situația de pe front.

Pierderile hotărâtoare ale armatei germane, care au atins punctul culminant prin victoria armatei rusești la 2 februarie 1943 asupra Stalingradului, subliniază această afirmație.

În toate cele trei noi unități s-au format noi forțe experimentate de conducere.

Deosebit de tragic a fost destinul celor mutați la închisoarea Rybnitza (Râbnița). În noaptea de 18/19 martie 1944 au fost uciși într-un masacru al trupelor lui Vlasov.Printre ei se găsea și Laci Schönberger, fratele lui Suzi. Au scăpat cu viață doar trei deținuți, printre care și Matei Gáll, care a scris o carte despre deportarea sa.   

 

VII.        VIAȚA ÎN GHETOUL OLGOPOL

 

 

Într-adevăr, noi, cei duși în ghetoul Olgopol (2), am locuit în case mici și puteam să ne mișcăm liber pe o stradă, din care consta ghetoul.  Însă în acest spațiu ?liber?, în care nu eram protejați de nici un gard ori soldați, eram expuși, mai mult decât la Vapniarca, la bunul plac al autorităților sau al trupelor germane și românești care se retrăgeau. În tot timpul deportării am fost ?vânat liber?, în orice moment putând fi nimiciți.

Cu toate acestea, viața noastră s-a schimbat. Deja faptul că ne puteam mișca liber pe o stradă a unei localități ne făcea să ne simțim mai bine și ne întărea moralul. Aveam contacte cu locuitorii ghetoului care locuiau de mai mult timp în Olgopol în case ?mai bune?.

Locuitorii ghetoului, care la venirea noastră numărau în jur de 150 de suflete, erau în marea lor majoritate oameni în vârstă, femei și copii. Se găseau într-o situație jalnică.  Erau supraviețuitorii micii localități ce avusese în jur de 700 de locuitori.  Ni s-a spus că mulți au fost împușcați din motive minore și că au fost nevoiți să-și sape singuri gropile înaintea execuției.

Noi, cei care am venit din Vapniarca, ne-am ocupat și de locuitorii ghetoului și viața lor s-a îmbunătățit. Toate măsurile organizatorice, care  priveau  viața noastră și care la început erau ordonate de către jandarmerie, le-am preluat noi și au fost realizate de către un comitet al internaților. Astfel am putut să ne organizăm viața fără amestecul direct al autorităților. Conducerea noastră avea un contact permanent cu jandarmeria. Era important că li s-a interzis persoanelor izolate să se adreseze direct autorităților.

În cele 7 luni pe care le-am petrecut în ghetou ne-am organizat viața cu perspectiva unei șederi mai îndelungate. Aveam o bucătărie, un cabinet medical și, în condițiile de ghetou, o viață reglementată. S-a înființat un lazaret în care erau tratați bolnavii cu paralizie de către medici deportați. S-a înființat o cantină în care se pregăteau zilnic mâncăruri calde. În jur de 50 de copii orfani din localitate mâncau zilnic gratuit.  În afara ghetoului exista o baie publică ce era accesibilă contra cost. Toate organizațiile făcute de colectivul nostru  puteau fi folosite și de locuitorii vechi ai ghetoului.  Viața lor s-a îmbunătățit categoric. Prin contactul cu locuitorii de acolo am câștigat influență asupra vieții lor, am exclus rivalități și ei s-au integrat în solidaritatea noastră.

Superiorul nostru civil era un pretor, iar cel  militar, un plutonier major. Amândoi erau corupți. Condițiile materiale s-au îmbunătățit simțitor.  Aveam un sortiment mai larg de alimente, nu sufeream de foame și ne-am întărit și fizic. Primeam ajutoare de acasă și de la Comunitatea evreiască din România. Știrile de pe front arătau o nimicire sigură  a armatei germane, lucru ce ne ridica moralul, precum și perspectiva întoarcerii noastre acasă.

Evident că ne-am organizat și în Olgopol corespunzător situației. Conducerea noastră număra trei tovarăși și doar ea decidea ce trebuie făcut, doar ea avea contacte cu jandarmeria care ne păzea. Astfel s-a creat o unitate ușor de supravegheat.

Imediat după sosirea noastră trebuia asigurată o curățenie cât mai bună. Trebuia evitat pericolul unei epidemii de tifos. Am mers din casă în casă la locuitorii băștinași întrebând dacă există paraziți. Le-am explicat și pericolul unei epidemii de tifos. Această boală, precum am amintit, a provocat în Transnistria, datorită lipsei igienei și a îngrijirii medicale, moartea a sute de mii de oameni.

La aceste vizite primeam și răspunsuri amuzante. Un locuitor a confirmat că la el nu există ploșnițe. La întrebarea noastră: ?Nu vă chinuiesc noaptea insectele??, răspunsul a venit prompt: ?evident că noaptea?(ewade bei Nacht)?. Aceeași întrebare am pus-o și altui locuitor. Pe perete am descoperit imediat două ploșnițe care se târau. El a răspuns: ?doar astea două de pe perete?.

Chiar dacă nu am avut succes peste tot cu explicația noastră, în timpul șederii noastre în Olgopol nu a fost epidemie.

Se muncea și în afara ghetoului. Trebuia să vopsim ferestrele și ușile la spital. Am mers la lucru cu un tovarăș de suferință care era de meserie zugrav și vopsitor.  La spital se putea mânca mai bine, dar, ce era  mai important, era că puteam să-i aprovizionăm, în momentele în care nu eram observați, pe medicii noștri cu diverse instrumente (foarfeci, pensete, clești ș.a.), dar și cu vată, tifoane și medicamente.

Nu departe de ghetou s-a înființat o săpunărie, un fel de fabrică de săpun. Acest lucru a fost posibil pentru că unul dintre internați, Paul Lessen, se pricepea bine să fabrice săpun încă de acasă. Uleiul și soda o puneau la dispoziție pretorul și plutonierul ? major, cei care le și vindeau pe piață cu un câștig bun pentru că era lipsă de aceste mărfuri. În acest mod aveam de partea noastră autoritățile care răspundeau de noi și am reușit să acoperim o parte a unor necesități ale vieții noastre. Uleiul pentru bucătărie, pentru necesarul cantinei îl luam din aceeași sursă.

Conducerea noastră avea legătură și cu partizanii ce se găseau în împrejurimi. Cu ei am examinat și căi de evadare, dar care s-au dovedit prea riscante. Relațiile cu partizanii se limitau la obținerea știrilor și la schimbul de îmbrăcăminte contra alimente.

În condițiile unei libertăți relative era semnificativ mai greu să impui un comportament unitar și solidaritatea necesară celor internați în ghetou, decât în situația mult mai dificilă din Vapniarca. Însă cum toți s-au întors în România, se poate afirma că s-a făcut treabă bună în direcția indicată și nu au existat cazuri de decese printre noi.