Dupa aceea, am venit pe drumul principal la Timisoara. Veneau rusii, ceva de groaza, cu caruta, cu masini. Au umplut Timisoara, sa se scufunde Timisoara de atata lume. Au fost doua milioane de rusi. Civilii au plecat, le-a fost frica de rusi, veneau tancurile. Noi ne-am dus la cazarma noatra din Timisoara, unde a fost PECO cel mare. Ne-am dus la cazarma, aici am stat. Veneau oamenii din razboi, aici se adunau sa se prezinte. Si bunicul tau a fost aici, Kalciov Ioan, cu el am fost. Dupa aceea, ne-am dus la Parta acolo, peste noapte au intrat nemtii prin Serbia, au dat foc magazinelor, scolii, au omorat garda. Noi, de aceea, am plecat atunci din Parta. Atunci ne-am intors la cazarma. Veneau oamenii de pe front. Aici am stat cu caii. De aici au inceput sa-i trimita pe front, ca sa lupte impotriva nemtilor. Si eu, fiindca aveam cai, am inceput sa aduc munitie din Arad. Acolo se gaseste si un monument al generalilor. De acolo aduceam munitie, din Pecica in Ungaria, in salase. Am inceput sa aducem munitie.

Cand am ajuns la Tisa, nemtii i-au bombardat podurile, asa ca ei faceau poduri. Asa ca noi ne-am dus din Ungaria in Cehia. Acolo l-au impuscat pe Matei Catarov. Acolo este ingropat. Asa ca am ramas, pana s-a terminat razboiul, pana in '45.

In mai '45, am venit in Timisoara. Atunci ne prezentam la cazarma. Totul se schimbase. Eu am fost in garda in centru, am facut trei luni si m-au mutat unde este muzeul. Atunci, cand a venit toamna, au inceput sa-i adune pe nemti si sa-i trimita in Rusia. Erau dame intre douazeci si cinci si treizeci de ani, erau in jur de cinci, sase sute. Muzeul era pe doua nivele, era acolo sala de mese, acolo dormeau astea. Ziua le luau sa lucreze in gradinile armatei, venea un maior, lua o suta, venea altul si lua... Eu eram la poarta. Facea de garda un soldat roman si unul rus. Se stia ca, daca vin rusii, te omoara inauntru.

Cand a venit toamna, rusii i-au imbarcat pe astia si i-au dus in Siberia, unde au stat cinci ani. Toti acestia plangeau. Cand a venit anul 1946, au venit Ioan Sebliov, Augustinov a fost cu noi, ei au fost prinsi, iar noi am evadat si ei au venit din lagar in vara anului 1946. Pe Ioan Sebliov l-am cunoscut si stiam ca va veni din lagar. A fost lume si tara acolo, au fost din toate satele, din toata Romania. Aveau fii, femeile aveau barbati prinsi si toti erau cu bagaje cu mancare. Ei erau inchisi aici, in muzeu. Atunci muzeul era ingradit cu caramizi si sarma. Ei erau incaltati cu bocanci din lemn, slabi... Am intrebat daca exista vreun bulgar si, cand colo, il recunosc pe unul, Nicolae. El nici nu m-a recunoscut, atat era de slabit. A fost un capitan care a spus: "Sa nu le dati sa manance, caci, daca vor manca, vor muri." I-au tinut cateva zile, le-au dat injectii, fiindca au venit bolnavi si, dupa aceea, i-au lasat sa plece acasa.

In 1946, m-am dus la cazarma si am fost carutasul comandantului regimentului. Din toamna anului 1946, el a avansat la gradul de general al primei divizii de cavalerie, iar eu tot in serviciul lui am ramas. Atunci aveam cai. Dupa aceea, a primit masina, iar eu am fost cu el pana m-am eliberat. Cei care erau de-o varsta cu mine, s-au eliberat mai devreme ca mine. Generalul a plecat la scoala, la Bucuresti si, inainte de a pleca, mi-a spus: "Cand voi reveni eu, atunci tu vei pleca acasa!" Astfel ca eu am ajuns acasa pe 6 decembrie 1946.

- Cand v-ati casatorit?

- M-am casatorit in toamna anului 1941, in noiembrie. In razboi, sotia mea a fost sa ma viziteze cand eram la Parta. A auzit ca sunt la Parta si sa vina, vroia, cu Petru Stefan, daca eu n-am fost acasa. Chiar atunci in Timisoara au bombardat gara. Eu duceam atunci munitie la Pecica si in Ungaria. Venisem ca sa merg la Parta, dupa haine pentru soldati si dupa cizme. A fost alarma si nu ne-am dus sa vedem, ci ne-am oprit acolo unde este in prezent I.R.A. Sotia mea a fost in gara si a fugit ca sa se ascunda si eu, cand am trecut cu carutele, se oprise alarma, au bombardat gara. Sotia mea a iesit, a vazut soldati, ca si cum asa ar fi fost sa fie, eu direct cu caruta spre gara si am luat-o sus pe nevasta-mea. Ea a inceput sa planga, deoarece s-a speriat, ne-am dus la Parta, unde am innoptat si atunci am adus-o inapoi la gara din Timisoara. Ea s-a dus acasa, iar eu am plecat pe front.

- Cum s-a descurcat sotia dumneavoastra singura?

- Am avut-o pe fiica mea. Atunci era copila, atunci a locuit impreuna cu fratele meu, cu sora mea. Si atunci cand a murit mama, pe 20 octombrie 1946, a venit sa stea aici, in casa aceasta. Si eu, cand am venit din armata, am venit sa stau aici.