Stimate Domnule Cancicov,

Am primit cu satisfactiune reflectiunile d-lui Gh. Tatarescu privitoare la comunicarea mea, prin care am refuzat sa particip la "Uniunea sacra" propusa de d-sa. Satisfactiunea ce simt e motivata prin faptul ca d-sa recunoaste veracitatea afirmatiunilor mele cari constituie pentru mine tot atâtea temeiuri serioase ale refuzului meu.

Dl. Gh. Tatarescu încearca sa dea unele explicatiuni privitoare la atitudinile d-sale atât de varii, explicatiuni cari, însa, nu intereseaza acum, când nu este vorba sa facem istorie, ci sa stabilim fapte si sa analizam impresiunile si urmarile pe care le-au putut produce.

Examinând din acest punct de vedere oferta d-lui Tatarescu si lista de personalitati propusa de d-sa cu care presupun ca ar dori sa impresioneze lumea democratiilor occidentale , am ajuns la concluzia ca prezenta d-sale nu este hotarâtoare pentru opinia publica a democratiilor occidentale, nici pentru a produce un sentiment de siguranta între eventualii tovarasi de actiune. Pentru a dovedi temeinicia acestor aprecieri ale mele, am însirat câteva fapte care învedereaza lipsa tariei de convingeri si contrazicerile politice de care s-a facut vinovat dl. Gh. Tatarescu. Important este ca daca sunt exacte faptele însirate de mine, explicatiile care ulterior se pot înjgheba cu usurinta nu pot invalida învinuirea de lipsa de prevedere politica si de statornicie în credinte.

Dl. Gh. Tatarescu confirma afirmatia mea ca d-sa a fost un factor diriguitor al regimului ex-regelui Carol II, dar afirma ca acest regim nu a fost un instrument de prabusire, ci unul de "consolidare interna". Nu cred însa sa se gaseasca cineva în tara care sa fie de acord cu d-sa asupra acestei concluziuni. Nu poate fi numit regim de "consolidare nationala" o cârmuire din care a rezultat în mod fatal si inevitabil prabusirea unui tron si ciuntirea hotarelor tarii. Si nu poate fi numita o guvernare de "consolidare nationala" o cârmuire care, din meschine calcule de partid, a încurajat anumite miscari, soldate cu o adevarata revolutie, ce ameninta sa zdruncine din temelii ordinea de stat. De altfel, în ce priveste guvernarea d-lui Tatarescu, însasi tara a pronuntat o sentinta definitiva, prin alegerile din 1937, când guvernul domniei sale a fost doborât cu tot ajutorul dat de Partidul Liberal si alte doua partide satelite. S-a întâmplat pentru prima data în istoria tarii ca în alegeri organizate de partidul de la guvern, acesta sa fie pus în minoritate, cu tot ajutorul dat de întreaga putere a statului. Aceasta întâmplare, pentru care nu cred ca Partidul National Liberal îi este recunoscator tinând seama de puternicul sau trecut politic , este desigur rezultatul imenselor greseli pe care le-a facut dl. Tatarescu, îndeosebi prin protectia data detestabilei aliante camariliste din care este foarte greu sa se strecoare cineva pe nesimtite într-o "uniune sacra".

Am afirmat ca dl. Tatarescu a cedat fara rezistenta Basarabia si Bucovina. D-sa recunoaste ca "a evacuat vremelnic" aceste provincii, dar ne consoleaza cu afirmatia ca d-sa "a luat în scris raspunderea" pentru aceasta evacuare ca si când "raspunderea" d-sale ar avea vreo importanta în fata faptului atât de dureros si a modului dezorganizat în care s-a savârsit aceasta evacuare si alaturi de umilitorul cortegiu în mijlocul caruia s-a petrecut acest act istoric. Dl. Tatarescu n-a admis nici macar sa citeasca în "parlamentul" d-sale protestul împotriva cedarii Basarabiei, semnat de catre senatorii de drept între care si seful Partidului National Liberal [C.I.C. Bratianu] , împiedicati în exercitarea mandatului lor, din cauza ca n-au îmbracat ridiculele uniforme ale "Frontului" [Renasterii Nationale] de trista amintire. Ipoteticele pericole însirate de d-sa cu scopul de a explica cedarea provinciilor, fara o barbateasca lupta, care onoreaza si ridica o natiune si în caz de înfrângere, nu sterg, ci mai mult subliniaza rusinea nationala la care am fost supusi în opinia publica mondiala. Rezistenta ce ar fi opus tara noastra ne-ar fi de mare folos si în discutiunile internationale care vor avea loc în viitor. Intreaga procedura a regelui Carol si a d-lui Tatarescu în legatura cu cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord este caracterizata prin temerile de limbaj, lipsa de pregatire diplomatica si militara, lipsa de prevedere politica si lipsa de vointa clara. Absenta unei vointi si a unui plan bine precizat se învedereaza mai mult prin faptul ca dl. Tatarescu de o parte a scos din guvernul sau, prin surprindere, pe Nicolae Titulescu, împiedicându-l sa încheie întelegerea definitiva planuita cu Rusia, Anglia si Franta, iar de alta parte nu a încercat sa faca la timp o întelegere cu Germania, desi era clar ca d-sa nu mai voia sa mearga în politica externa alaturi de Rusia si fostii nostri aliati. Dl. Tatarescu a facut o politica externa complet gresita, în urma careia am ramas izolati. D-sa conteaza prea mult pe memoria slaba a opiniei publice românesti când, în fata acuzarii noastre ca a cedat acele provincii fara rezistenta, invoca faptul ca n-am putut sa rezistam din cauza neputintei noastre de a ne apara. Barbatii de stat germani si presa germana ne-au destainuit ca înainte de calatoria lui von Ribbentrop la Moscova [în august 1939] s-ar fi putut realiza o întelegere cu Germania care ne-ar fi putut pune la adapost fata de invazia ruseasca. Daca d-sa ar fi continuat politica lui Titulescu, cu sinceritate, sau daca, lepadându-se de ea, s-ar fi putut decide sa încheie o întelegere cu Germania; iar pe de alta parte daca d-sa nu ar fi împiedicat executarea planului de înarmare întocmit de guvernarea mea, fara însa sa fie luate la vreme alte masuri suficiente si serioase de înarmare, nu ar fi trebuit sa constate ca a cedat provinciile fiindca România era neînarmata si "izolata". In fata acestei tragice situatii, la ce foloseste raspunderea d-sale juridica, pusa în vedere "în scris", când precum se vede nu vrea sa suporte consecintele raspunderii politice.

Am afirmat ca dl. Tatarescu a consim- tit cedarea Ardealului. D-sa se apara cu împrejurarea ca la acea data nu mai era prim-ministru, dar recunoaste ca în calitatea sa de consilier regal si-a dat avizul asupra procedurii arbitrajului, aprobând-o, fiindca "guvernul prezentase Italia si Germania" ca fiind "categoric favorabile României" si a fost înselat în asteptari. Lasând la o parte ca d-sale, ca fost ministru de Externe si fost sef al guvernului român, nu-i era îngaduit sa fie lipsit de informatii în ce priveste sentimentele Italiei si Germaniei, categoric prietenesti Ungariei, sentimente pe care noi toti le cunosteam, si prin urmare aplicând o prevedere normala nu trebuia sa se fi încrezut în titularii neofiti, veniti abia atunci în fruntea guvernului român. D-sa, în Consiliul de Coroana, în care s-a raportat hotarârea de la Viena cu totul nedreapta si absurda, a luat atitudine pentru acceptarea acestei hotarâri, deci a colaborat la ruperea Ardealului, ceea ce prin nimic nu poate fi scuzat.

Am afirmat ca dl. Tatarescu a colaborat la introducerea dictaturii si a totalitarismului îmbracat în haina despotismului regal. Dl. Tatarescu raspunde: "Am colaborat este exact la guvernul de concentrare al lui Miron Cristea, prin care Coroana a schimbat cadrele vietii noastre constitutionale". Dl. Tatarescu recunoaste deci ca a colaborat la introducerea dictaturii si a aplicat-o, desi în cuvântarea sa tinuta la radio în 14 decembrie 1937 a spus cuvânt cu cuvânt: "Numai prostii si nebunii se pot gândi la dictatura". Dl. Tatarescu s-a gândit la ea, nu numai atât, ci si a aplicat-o, dar, fireste, pune vina pe Coroana, ca toti "favoritii" când ajung în necaz. Inca o pilda buna ca suveranii trebuie sa se înconjoare cu sfetnici pe care îi desemneaza în urma meritelor lor opinia publica legal exprimata, iar nu cu favoritii constituiti dupa masura în care dispun de puterea adaptarii la cerintele momentane ale suveranului si care nazuiesc a-si câstiga merite prin flatarea unor slabiciuni si prejudecati care într-un moment dat pot obseda pe orice om. Si pentru ca neseriozitatea acestei bruste schimbari de ideologie politica a d-lui Gh. Tatarescu sa fie si mai evidenta, d-sa se scuza cu pilda data de Iugoslavia, Bulgaria si Grecia, pierzând, fireste, cu totul din vedere pilda statelor "fara importanta" ca: America, Anglia, Franta, Belgia, Elvetia, Olanda si a vecinei noastre Cehoslovacia. Ingrijorat de "ordinea interna" si de "autoritatea Coroanei", dl. Tatarescu a aruncat la foc credinta pe care a jurat de atâtea ori.

Am afirmat ca dl. Tatarescu a tolerat si efectuat renuntarea la garantiile franco-britanice. Dl. Tatarescu recunoaste faptul, însa afirma ca România a fost silita sa renunte la acele garantii, fara a preciza de catre cine a fost silita. Si pentru a învedera ingratitudinea si ofensa de care s-a facut vinovat fata de Franta si Anglia afirma ca d-sa a fost acela care în calitatea sa de ambasador în Franta a cerut aceste garantii. Dl. Tatarescu a cerut mâna de ajutor Angliei si Frantei si dupa ce i s-a dat, fara nici un contraserviciu, la ordinul dusmanilor ei [lor], a refuzat mâna întinsa. Si acum, dl. Tatarescu, dupa aceasta curioasa procedare, dupa cum rezulta din propunerea facuta, vrea însusi sa înjghebeze o actiune pentru a cere din nou aceeasi mâna de ajutor pe care a lovit-o.

Am afirmat ca dl. Tatarescu a fost pivotul principal al politicii de infidelitate în materie externa si de asuprire în materie interna al ex-regelui Carol.

In legatura cu aceasta afir- matie dl. Tatarescu crede a fi în drept sa-mi faca reprosuri si sa-mi dea lectii de patriotism. Aceasta însa în baza unei importante deformari a afirmatiei mele, imputându-mi ca am acuzat de infidelitate si de duplicitate "România", deci am dat o arma în mâna adversarilor nostri. Din citatul de mai sus reiese clar ca am acuzat de duplicitate si de infidelitate pe regele Carol si pe pivotul sau principal, pe dl. Tatarescu, pe care niciodata nu i-am confundat cu Tara Româneasca, dimpotriva, am protestat întotdeauna sa fie socotiti ca reprezentantii adevarati ai opiniei publice românesti.

Dovada ca acest fel al meu de a vedea era exact o da faptul ca regele Carol a fost lipsit de tron, iar dl. Tatarescu a cazut în alegerile facute de d-sa cu tot ajutorul întregii puteri de stat.

Intr-adevar, politica externa a României a mers pe drumul fidelitatii si al sinceritatii pâna când dl. Tatarescu a îndepartat prin surprindere de la Departamentul Externelor pe N. Titulescu, care tocmai pregatea o întelegere cu Anglia, Franta si Rusia. România si opinia publica au ramas si mai departe credincioase acelora care ne-au ajutat sa realizam unitatea noastra nationala. Dovada sunt manifestarile consecvente care s-au produs în opinia publica si nenumaratele declaratii si memorii publicate necontenit de catre Partidul National-Taranesc.

Au intervenit însa prietenia d-lui Tatarescu cu dl. Stoiadinovici, conferintele de la Bled si Bratislava, acceptarea pildei autocratice a Iugoslaviei [aluzie la regimul de autoritate monarhica din aceasta tara]. A intervenit [între 15-28 noiembrie 1938] vizita de la Londra si de la Paris, cu faimoasa declaratie a ex-regelui Carol si, imediat dupa aceasta, vizita la Führerul Hitler, astfel ca devenise o vorba volanta malitioasa observatia facuta de lumea internationala: "Oare pe cine vrea sa pacaleasca regele Carol?"

România însasi a îndeplinit obligatiu- nile contractuale pâna la data schimbarii la fata oficiale întâmplate la 26 mai 1940. Atunci însa, într-o conferinta tinuta la Presedintie, în prezenta d-lui Fabricius, s-a hotarât "ca România doreste sa accentuieze colaborarea cu Germania". Dar si înainte de aceasta data întreg cortegiul aluziilor, gesturilor si atitudinilor care însoteau regimul ex-regelui Carol tonul face muzica , prevesteau cu multa insistenta schimbarea politicii externe oficiale a României. Aceste împrejurari l-au îndemnat pe dl. Daladier sa-mi spuna, la Paris, cu ocazia unei audiente ce mi-a acordat în 1937, ca atâta timp cât dureaza sistemul de atunci al regelui Carol, Franta nu poate sa livreze României armament, ceea ce eu cerusem insistent sa se faca.

Dl. Tatarescu face un rau serviciu când se gândeste a identifica politica d-sale si a ex-regelui Carol cu România si opinia ei publica.

In problema de grupare a fortelor politice pentru atingerea unui scop este important a se sti daca fortele vizate sunt utile pentru a produce în opinia publica interna si externa efectul dorit si daca ele în interiorul gruparii pot produce sentimentul sigurantei si al confidentei, absolut necesare pentru o colaborare sigura, dainuitoare si rodnica.

Insirarea de mai sus a contrazicerilor esentiale de care s-a facut vinovat dl. Gh. Tatarescu, pe care d-sa în fond le recunoaste, nu reprezinta perspective favorabile pentru o colaborare cu d-sa.

Dl. Gh. Tatarescu cere, în aceste vremuri grele, aplicarea unui spirit de îngaduinta. Datorita acestui spirit de îngaduinta ma marginesc acum la aceste scurte constatari lipsite de orice intentiune de jignire, menite numai sa puna la punct lucruri hotarâtoare în ce priveste posibilitatea unei colaborari politice.

Am fost si eu, foarte scurt timp, unul din sfetnicii ex-regelui Carol. Indata ce am vazut însa ca ex-regele Carol aluneca de la drumurile drepte si ofenseaza sentimentul public si consideratiunile de constitutionalism si de ordine de drept, am parasit guvernul nesilit de nimeni. Eu întrevedeam doua posibilitati: sa conduc pe drum bun guvernarea si sa-l conving pe rege sa accepte acest drum, sau sa renunt la putere. Fiindca cea dintâi posibilitate s-a dovedit a fi de nerealizat, am ales-o pe cea de-a doua.

Dl. Gh. Tatarescu doreste spirit de îngaduinta; d-sa a putut constata ca tara si conducatorii ei actuali, chiar si adversarii politici ai d-sale, deprind un spirit de îngaduinta larg. Acest spirit de îngaduinta ma face pe mine sa nu ma ocup, cum ar fi cazul, de faptele si de rezultatele politicii interne a d-sale, nici de unele observatii ale d-sale, pe care un altul le-ar putea înregistra ca suparatoare. Dar dl. Tatarescu doreste si uitare. Daca însa natiunea poate ierta, si în atâtea cazuri trebuie sa ierte, ea nu poate si nu îi este permis sa uite. Din toate nefericirile care pot atinge o natiune ea are un singur câstig: experienta. Daca însa si-ar permite sa uite, si-ar pierde si acest avantaj; caci fara memorie care însa nu trebuie sa fie tulburata de pasiuni si prejudecati , nu se pot trage învataminte si concluzii.

Va cer iertare, stimate domnule Cancicov, pentru incomodarea ce v-am facut prin scrisorile mele si va rog sa primiti, pe lânga sincerele mele multumiri, asigurarea distinsei mele stime.