Y.L. Vă propun să reluăm firul autobiografic al cărții dvs. publicată anul acesta, Amintiri din pribegie, îndepărtîndu-ne și reîntorcîndu-ne la el după cum ne vor purta meandrele acestei ?causerie?... Cartea nu povestește începutul vieții ci doar începutul exilului, din 1948. Si înainte?

N.D. Dacă o luăm de la început, trebuie să spun că faptul că mi-am făcut studiile în Franța și la liceu, copil fiind, e un fenomen care nu mai era frecvent în societatea românească, în generația mea. Ar fi fost normal la generația părinților mei, de pildă tata fusese pus de taică-său, care era foarte dur cu el, fusese băgat intern în Germania că să-i placă regelui Carol I. Dar, în fond, era foarte antigerman bunicul meu Djuvara. L-a băgat la liceul francez de la Berlin. De fapt, mi se pare că acest liceu nu avea internat, așa că ei erau dați pe mâna unui profesor. Deci un fel de intern la un profesor. Erau doi frați, unul de 10 ani și unul de 11. Vezi ce tristă viață au avut prin faptul că bunicul meu Djuvara și prima lui nevastă divorțaseră? Și pe vremea aceea, dat fiind că divorțul a fost cerut de mamă, copiii au fost dați tatălui, lucru care nu se mai face în mod curent acum. Bine, cu asta mă întorc în timp, ca să zic așa, în societatea românească, în veacul al XIX-lea și bunicul meu făcuse bacalaureatul francez, și tata făcuse, deci, liceul francez la Berlin. Dar, în generația mea, născuți în timpul războiului 1914, fratele meu era născut în 1913, decembrie, eu în 1916, 3 zile după izbucnirea războiului în România, noi, în mod normal, am fi făcut studii în România. Cum însă murise tata în noiembrie 1918, în uniformă, de faimoasa epidemie de gripă spaniolă, iar noi, copiii, am rămas și fără avere din cauza marii exproprieri, și fără tata, deci fără salariu; am dus-o destul de greu. La un moment dat, mama a luat hotărârea că o să fim mai bine crescuți în străinătate, modest, interni într-un liceu, decât să fim la București unde, cum s-ar zice, nu ne puteam ține rangul? în societatea bucureșteană. Și așa s-a făcut că a venit cu noi biata mamă. Și ne-a băgat la liceul de la Nisa, fiindcă bunicul, Trandafir Djuvara, venea și el acolo vreo 4 luni pe an să stea mai la soare, din cauza reumatismului. Și deci el a zis, păi dacă mergeți în Franța, să fie la Nisa, unde o să fiu și eu 4 luni pe an. Și el îmi plătea liceul mie și pentru frate-meu găsise mama o bursă, așa că? nu costam aproape nimica.

Diferența de vârstă era deci de trei ani între dvs. și fratele dvs?

Trei ani. Deci el a venit la 15 ani, eu la 12 ani. Dar cu toate că mama ședea într-o cămăruță de hotel, venea să ne vadă aproape zilnic într-o recreație, cu o prăjiturică, cu ceva; totuși eu am păstrat o amintire absolut dramatică a primului an de internat. Găsesc că copilul intrat la 12 ani ca într-un regiment, sculat de dimineața la șase cu toba, la șapte pus în rânduri, lipsit de afecțiunea unei mame, e altceva, iar pe mine, primul an m-a însemnat pe viață.

Înțeleg că l-ați cunoscut la școală pe Zaher Șah, pe regele ?

A! Da! Când am fost la liceu? e amuzant că am avut o seamă de colegi destul de speciali: pe nepoții regelui Cambodgiei, pe nepotul ultimului sultan otoman și pe acest actual, mă rog, personaj care a fost câțiva ani rege al Afganistanului, Zaher Șah. Așa se face că în mod excepțional, vreau să spun excepțional pentru generația mea de români, din societatea românească, mi-am făcut și liceul în Franța, dar fără nici un gând de expatriere, niciodată, dimpotrivă, în fiecare an, cam patru luni, le petreceam în România și majoritatea chiar la țară. Noi nu mai aveam moșie, dar mergeam la o soră a mamii sau la o verișoară, mă rog, tot mereu pe la alții; eu nu am fost niciodată la mine, nu aveam nici casă la București, nici casă la moșie, nici nimica, eram așa niște plimbăreți ? totdeauna la alții. Mai mult în familia mamii de altfel, decât la Djuvărești, care au fost foarte egoiști - rudele tatei.

Și ați terminat liceul la Nisa?

Liceul l-am făcut patru ani la Nisa și pe urmă, cum fratele meu își terminase liceul și cum pe vremea aceea nu exista universitate la Nisa, ne-am mutat la Paris din cauză că el vroia să facă medicina. Și așa se întâmplă că ultimii doi ani de liceu i-am făcut la Paris.