Un articol publicat de cotidianul Viata (aprilie 1943, director: Liviu Rebreanu) oferea, sub semnătura lui Gheorghe Ganea, amănunte despre tragicul destin al celor din neamul Dostoievski, în anii ce-au urmat revolutiei bolsevice. La Simferopol, autorul petrecuse două luni în compania Ekaterinei Petrovna Dostoievski, nora celebrului romancier, si a Annei Petrovna Falz-Fein, sora ei, prilej cu care a consemnat o serie de date, astăzi deosebit de importante întru clarificarea petelor albe din biografia respectivei familii. Mentionăm că, la acea vreme, mai trăia undeva în Rusia singurul descendent pe linie masculină al lui Fiodor Mihailovici, nepotul de fiu, Andrei. Stirea furnizată de “o legatie străină” privitoare la sfîrsitul acestuia, nu s-a confirmat: el va muri abia în 1968.      Dacă în pomenitul articol relatările privesc evenimente derulate pînă la ocuparea Crimeii de către trupele germane, iată că o carte, apărută de curînd la Sankt-Petersburg si îngrijită de reputatii Vladimir Beznosov si Boris Tihomirov, Scrisori din Maison Russe 1), deapănă, pe marginea ineditei corespondente, firul vietii Ekaterinei si al Annei Petrovna pînă la trecerea lor în eternitate (1958) si ridică din nou problema celor 22 de ani petrecuti sub bolsevici în peninsulă. Pentru că, în acest interval, dispar o bună parte din manuscrisele dostoievskiene, precum si alte obiecte legate de memoria scriitorului. Chiar dacă în momentul redactării, expatriate, surorile se aflau de mai multi ani la adăpost de persecutiile bolsevice, trecutul e mereu prezent în relatările lor epistolare. Sînt pagini-document de o inestimabilă valoare, în genul Jurnalului petersburghez  al Zinaidei Hippius, în care reînvie o Rusie răvăsită de războaie, terorizată de bandele de soldati ale Armatei Rosii, de agentii G.P.U., de executiile în masă, coplesită de păduchi si de tifos exantematic, o Rusie ruptă de foame. Pe acest fundal de sfîrsit de lume se înscriu eforturile Ekaterinei si ale Annei Petrovna de a supravietui si de a salva putinele lucruri ce mai rămăseseră din arhiva familiei, nerisipite de vălmăsagul revolutiei si al războiului civil.      Si totusi, piesa cea mai importantă din tezaur, manuscrisul autograf al Fratilor Karamazov, lipsea. O pierdere inestimabilă, întrucît aici îsi notase Dostoievski ideile pe care voia să le dezvolte în continuarea promisă a ultimului său roman. În jurul manuscrisului dispărut s-a tesut o întreagă legendă: indicii ale prezentei acestuia au apărut în cele mai neasteptate colturi din lume: Petersburg, Crimeea, Caucaz, Constantinopol, Paris, Rio de Janeiro. De mai multi ani echipa de cercetători a Muzeului de Literatură "F. M. Dostoievski" din capitala de pe malul Nevei desfăsoară o adevărată muncă detectivistă pentru a da de urma pretiosului document. În atentia lor a intrat, fireste, si articolul lui Gheorghe Ganea, mai ales că mare parte din informatiile de aici s-au dovedit exacte. Numai că studierea textului a lărgit si mai mult aria de investigatie. Pentru prima oară intra în discutie Omsk-ul si... România. Primul, pentru că armata lui Kolceak îsi avea cartierul general în această localitate, iar din mărturisirea Ekaterinei Petrovna aflăm că în seifurile Băncii siberiene de aici ar fi fost transferate manuscrisele dostoievskiene; tara noastră, ca posibilă detinătoare a unor informatii, încă nedepistate. Sperantă întărită de faptul că setul de scrisori, intrat de curînd în posesia muzeului petersburghez, contine dovezi clare cum că, în "trista lor odisee", cele două protagoniste vin pentru scurtă vreme în atingere cu realitătile românesti. Dar, să o lăsăm pe Anna Petrovna Falz-Fein să se confeseze:      “Cînd au venit nemtii2) - or, trebuia să trăim, să mîncăm - sora mea a ajuns translator la unitatea militară încartiruită la noi în casă. În ce mă priveste, continuam să lucrez la Institutul de Protectie a Plantelor... Nemtii ajunseseră la Simferopol cu două zile mai devreme decît se astepta Armata Rosie, de aceea în subsolurile G.P.U. au găsit 800 de cadavre, calde încă, ale unor intelectuali, iar nouă ni s-a arătat o listă cu alte 2000 de nume, figuram si noi printre ele, ale celor ce urmau să fie arestati si ucisi. Si iată-i pe nemti retrăgîndu-se. E toamna lui 1943. A trebuit să plecăm o dată cu ei, de vreme ce toti cei ce-au lucrat în timpul ocupatiei germane, inclusiv bucătăresele si servitoarele, erau ridicati si trimisi în lagăr.      În Odessa - pe atunci a României - ne-am trezit sub dărîmăturile de scînduri si cărămizi ale casei unde locuiam. Pentru a doua oară Bunul Dumnezeu a vrut să rămînem în viată. Sora mea a suferit o dublă fractură la piciorul drept, urmată de două operatii, de 11 luni prin diferite spitale: mai schioapătă si acum. Iar eu m-am ales cu o fractură lungă, de la umăr la cot, a bratului stîng, cu cinci luni de ghips. Lîngă umăr mai păstrez o cicatrice urîtă, de la una din schije. Mai rău e că, în urma exploziei, aproape surzisem. Treceam prin viată ca un figurant. După aceea - tot timpul prin spitale: Akkerman3), Ismail, Galati, unde, vreme de 12 zile, am stat sub bombardamentul sovietic, Polonia, Litzmanstadt4), localitate în care polonezii ne-au furat 8 din cele 13 bagaje. Mai păstram lucruri de pret, pe care socoteam să le vindem pentru a putea trăi. Dar, ceea ce ne mîhneste si ne doare este pierderea unor documente istorice de neînlocuit: corespondenta familiei Dostoievski, carnetele de însemnări ale Annei Grigorievna, cîteva fotografii minunate, de format mare, ale tarului Nikolai II”5).      Există două versiuni ale evacuării Annei si Ekaterinei Petrovna din Crimeea. Una din ele, cea mai probabilă, stipulează că surorile au fost ajutate de trupele noastre, mai precis de un ofiter român, Munteanu (Montenuano), care le-ar fi înlesnit retragerea. În felul acesta, devine explicabilă trecerea lor prin Galati, o dată cu spitalul german de campanie. Vor urma Polonia, Bavaria, un an si jumătate la Paris si, începînd cu 1951, statia finală, Menton, de unde provin toate aceste scrisori.        Dacă vizita lui Panait Istrati în U.R.S.S. a avut, după cum sugerează Emil Iordache6), urmări nefaste asupra destinului scriitorilor rusi Sandomirski si Pilneak, în cazul de fată, atît prezenta lui Gheorghe Ganea, cît si cea a locotenentului Munteanu, s-au dovedit benefice: ne place să credem că datorită lor au fost salvate două vieti, iar noi stim astăzi mai multe despre Dostoievski. Dacă Panait Istrati n-a fost “cauza unică” a condamnării la moarte a lui Pilneak, o altă cauză, poate mai “incriminantă”, o aflăm din mărturisirea aceleiasi corespondente, adică d-na Falz-Fein:      “Drept exemplu a ceea ce se întîmplă în U.R.S.S. cu oamenii pe care autoritătile îi consideră periculosi, poate servi sfîrsitul comandantului de armată - pe atunci nu existau încă maresali - Frunze: este un tablou uluitor. Renumitul scriitor Pilneak a descris toate acestea în revista Krasnaja zvezda, în nuvela Povestea lunii nestinse7), fireste cu personaje fictive, dar si-au dat cu totii seama despre ce era vorba; mai greu e de înteles de ce i-a trebuit atîta timp cenzurii să priceapă. Pilneak a fost arestat si a dispărut fără urmă. În 1918 (?) Frunze comanda armata din Caucaz, era extrem de iubit de soldatii si ofiterii săi, prin urmare periculos. Brusc, primeste ordinul dat de Dzerjinski, polonezul aflat în fruntea CEKA, să se prezinte neîntîrziat la Kremlin. Astfel încît, peste cîteva ore, se si afla, împreună cu adjutantii săi, pe drum. La gară este întîmpinat de ofiteri de cel mai înalt rang, care-l roagă să se prezinte la superior. Urmează discutia. Dzerjinski, abătut: "Tovarăse comandant de armată, mă mîhneste nespus faptul că sînteti bolnav si trebuie să vă supuneti interventiei chirurgicale, dar vă va opera cel mai bun specialist, totul este deja pregătit, masina vă asteaptă la intrare". Frunze: "Bine, tovarăse Dzerjinski, dar sînt sănătos tun, nu mă doare nimic". Dzerjinski: "Vă rog, nu vă alarmati". Sună, se adresează aghiotantului: "Conduceti-l, vă rog, pe comandantul de armată la spital". Frunze întelege ce se petrece si, fără să-si ia rămas-bun, iese. Este atît de bine adormit cu cloroform, încît nu se va mai trezi. Dacă i-au făcut sau nu operatie, nimeni nu poate spune. Scriu ceea ce am citit. Nu stiu dacă este adevărat. La doi ani după aceea i-a venit rîndul si lui Dzerjinski. La una din sedintele de partid a tinut o lungă cuvîntare, a băut un pahar de apă si a murit. Comunicatul puterii: "Infarct miocardic"”8).      Pretextul rîndurilor de fată îl constituie rugămintea adresată nouă de către B. Tihomirov de la Muzeul de Literatură “F. M. Dostoievski” din Sankt-Petersburg de a-i oferi, dacă ne stă în putintă, cîteva date despre Gheorghe Ganea si despre enigmaticul locotenent Munteanu, a cărui fotografie, în tovărăsia surorilor Ekaterina si Anna Petrovna, o oferim spre reproducere României literare. Cine stie?...   Leonte Ivanov ____________ 1) Scrisori din Maison Russe. Surorile Anna Falz-Fein si Ekaterina Dostoievski în emigratie, Sankt-Petersburg, 1999. 2) Trupele germane ocupă Simferopolul pe 1 noiembrie 1941. 3) Din 1944, Cetatea Albă. 4) Lodz. 5) Scrisori din Maison Russe, pp. 42-43. 6) Emil Iordache, Panait Istrati si mîna lungă a K.G.B.-ului, în: România literară, 17/2001, p. 21. 7) Nuvelă celebră, apărută în 1926, la un an după moartea lui M.V. Frunze, în Novîi mir. De îndată ce revista se pune  în vînzare, exemplarele vor fi retrase, cîteva din ele ajungînd totusi la cititori. Autorul va fi împuscat în 1938. 8) Scrisori din Maison Russe, pp. 48-49.