Si acuma ma intorc in copilaria mea. Eu am cunoscut bine satul, cu toate ca am stat mai departe de sat, cam la doi kilometri, dar tata a lucrat ca fochist. Nu cunostea carte, nici tata nu stia sa citeasca si sa scrie nimic, dar el lucra ca fochist la fabrica.

- Unde, aici, in Bistra?

- Da, aici, era o fabrica mare, se faceau scanduri si tot felul de semifabricate din lemn. Era si calea ferata, pana-n padure si tata lucra ca fochist.

- Cine patrona fabrica?

- Fabrica era a unui evreu, care nu stia nici sa citeasca, nici sa scrie. Tinea socoteala schimband dintr-un buzunar, in altul, cateva boabe de fasole, porumb sau monede. Evreul se numea Sainer Matei si aici, in Bistra, toate erau ale lui: padurile, fabrica, calea ferata. El nu stia sa citeasca, nici sa scrie, dar avea si masina de imprimat bani. Facea bani pe ascuns.

- Bani falsi?

- Nu stia nimeni ca sunt falsi. Ii facea pe ascuns si platea muncitorii, dadea salarii la oameni, pana cand a fost prins. Cand l-au prins, l-au scuturat un pic, dar el tot a ramas la noi, in Bistra, pana-n 1943 sau 1944, cand l-au dus nemtii in lagar. Numai ca, intr-adevar, in 1940, cand au intrat ungurii, austro-ungarii, i-au luat fabrica, a preluat-o un ungur, Soivo. Era un bogatas. A preluat toate fabricile din zona. Iar acest evreu de care ziceam, eu il tin minte foarte bine, nemtii l-au dus in lagar, dar dupa razboi a ajuns in America, unde, pe urma, a murit.

Si dupa ce au venit ungurii, tata lucra tot ca fochist, la fabrica, si la masinile stabile, si la locomotive, unde era nevoie de el. Asa ca i s-a promis ca nu o sa-l trimita pe front. Dar, pe urma, tot au vrut sa-l trimita, el nu a vrut. Se stia ca trebuie sa lupte impotriva armatei sovietice, atuncea oamenii nu spuneau armata sovietica, spuneau ?rusini", ?rusnaci". Noua, ucrainenilor, tot ?rusnaci" ne spuneau. Si tata a hotarat ca impotriva rusnacilor nu o sa lupte, asa ca a fugit in Romania, la Vatra Dornei. Nu a stiut nimeni unde este, nici macar mama. Pe mama au arestat-o jandarmii unguri, a stat inchisa in beci, in Valea Viseului, unde era post de jandarmi. Acolo a stat fara mancare, cateva zile, a fost batuta foarte rau, dar degeaba, ea, saraca, nu stia unde e tata. Pe urma, au lasat-o acasa. Acasa, patru copii flamanzi, era mare foamete atuncea, cerul nu se vedea de avioane, oamenii flamanzi, unii mureau, altii se imbolnaveau, macinau scoarta de copaci, de alun, faceau ceva mamaliga, din faina obtinuta, fierbeau tot felul de buruieni, radacini numai sa nu moara de foame. Erau vremuri grele. Tata, dupa cateva luni, s-a intors acasa, ungurii l-au iertat, aveau nevoie de el la fabrica. Iar i-au promis ca nu o sa mearga pe front, dar pana la urma tot l-au trimis, dar nu i s-a dat arma, nu mai aveau incredere in el, deoarece fugise o data. Dar l-au trimis la munca, la sapat, tot felul de corvoade, ce trebuia acolo. Spre sfarsitul razboiului, a cazut la americani, prizonier de razboi. De la americani l-au dat la englezi, iar englezii i-au dat drumul. Asa ca, acasa a ajuns spre sfarsitul anului 1946.

Intors acasa, tata, de lucru nu mai era, fabrica era arsa, totul spart, dar el a gasit niste oameni si s-au apucat sa arda, sa stinga var si vindeau pe unde puteau. Era greu, nu prea cumpara nimeni. Cu stingerea varului tata s-a ocupat cam un an. Pe urma a intrat in partidul muncitoresc si l-au facut primar, presedinte al consiliului local in Bistra. Tata a fost un bun organizator, un bun administrator. El nu stia sa citeasca, stia sa iscaleasca, dar asa iscalea ca a doua zi nu ar mai fi recunoscut ce a iscalit. De altfel, a fost om destept, a fost in functia asta noua ani, pana-n august 1955. In 1955 l-au dat afara din partid si din functia de primar, deoarece nu a putut sa faca colectiv in Bistra. Unde sa faci colectiv in muntii astia si la ce, al pietre? Dar altii s-au gasit de au promis ca fac si, atunci, pe tata l-a dat afara. Asta era intr-o miercuri, iar, joi dimineata, tata deja lucra ca fochist pe locomotiva, asa ca, fara munca nu a stat nici o zi. Pe urma a fost chemat la Gheorghe Gheorghiu-Dej si acesta i-a promis ca va fi reprimit, din nou, in partidul muncitoresc si ca va fi, din nou, ceea ce a fost. Tata a refuzat categoric, nu a mai vrut sa fie membru de partid. De aceea si eu, dupa cate i s-a intamplat lui tata, nu am vrut sa devin membru de partid. Dar, pana la urma, cum am mai spus, am intrat aproape obligat. Am facut asa, ca sa fie si varza intreaga, dar nici capra sa nu fie flamanda. Dupa anii 1970, cand am lucrat la scoala, secretarul de partid, Roman Ioan, era atunci tare devotat partidului, ma mustruluia de multe ori, pentru ca eu, ca maistru instructor, faceam cu elevii practica, dar, in zilele de sarbatoare nu le dadeam de lucru, vorbeam in limba ucraineana in timpul orelor si, pentru asta, ma mustra in sedinte.