Iar eu, pe urma, ma razbunam pe acest Roman, desenand pe tabloul lui Ceausescu tot felul de magarii, ba ii desenam mustata, ba ochelari sau zvastica S.S. Bine, asta nu faceam zilnic si faceam pe ascuns. Nu stiam numai eu si Bunul Dumnezeu. Nu pot sa uit o intamplare, in 1989, in noiembrie, dupa ce s-a terminat congresul P.C.R., tin minte, era frig, viscolea, ningea. Eu mergeam la posta, dupa ziare, difuzoarele erau la maxim. Ceausescu multumea poporului, langa Consiliu. Nu stiu cum am alunecat si am cazut. Secretara de partid, Roman Stefania, a inceput sa rada de mine. Eu ma uit pe jos, era sticla, cioburi de sticla. Eu m-am mirat, zic: ?De unde provin cioburile, vad ca nu e spart nici un geam la Consiliu?" Ea mi-a spus ca a cazut portretul lui Ceausescu si s-a spart sticla. Bineinteles, au pus repede alta sticla. Eu, atuncea, neavand ce spune sau poate asa am simtit eu atunci, zic: ?Tovarasa secretara, sa stiti ca Ceausescu cade, asta e semn rau ca a cazut tabloul." Ea mi-a atras atentia ca sa am grija ce vorbesc, ca nu se stie ce mi se poate intampla. Eu m-am speriat, intr-adevar, i-am spus ca daca patesc ceva, eu o sa stiu de unde a pornit raul. M-am intors acasa, eram palid, imi era teama. Sotia m-a certat ca de ce nu mi-am tinut gura. Va spun ca de atunci am stat cu poarta si usa inchise. Noaptea, cand auzeam vreo masina, credeam ca vin dupa mine, sa ma aresteze. Acuma nu vreau sa zic ca am fost bucuros cand l-au impuscat pe Ceausescu, ca nu imi place sa vad moartea cuiva, dar am rasuflat linistit stiind ca nu mi se mai poate intampla nimic rau din cauza a ceea ce am spus. Asta asa s-a intamplat, o intamplare.

Am mai avut si alte intamplari in copilarie, cand mergeam la pescuit si ma prindeau granicerii romani. Trebuia sa mancam ceva, mie pestele nu-mi place, nici mama nu-l manca, dar mancau surorile mele ce prindeam.

Iar altceva, in anii dinaintea razboiului, dupa cum imi aduc eu aminte, la noi, in Bistra au fost nouazeci si patru de familii de evrei. Eu umblam cu copiii lor la scoala. Ne mai bateam cateodata, eu ii uram pe ei, ei ma urau pe mine, asa a fost educatia. Asa am fost educati, asa a fost atmosfera. Evreii invatau unii in limba ucraineana, unii in limba maghiara, dupa preferinta. Am avut o singura invatatoare care preda si dimineata, si dupa masa. Cateodata, ma gandesc cum rezista. Era tanara, nouasprezece, douazeci de ani, era foarte frumoasa, dar nu s-a casatorit pana la moarte.

- Era de nationalitate ucraineana?

- Schlaicher Lola. Mi se pare ca era guvernanta nemtoaica. Unii spuneau ca ar fi slovaca, dar aici, in Zacarpatia, cine traieste, toti stiu limba ucraineana. Mai sunt si acuma cateva familii Schlaicher si sunt nemti. Nu chiar nemti, tipteri, cum se spune pe la noi. Interesant lucru ca atunci era liber sa invete fiecare in ce limba vroia.

Alta poticnire din cauza limbii ucrainene am avut-o chiar in biserica, acuma, nu demult. Eu am umblat la biserica, imi place foarte mult sa umblu si, in 1990, cand am auzit ca domnul Tcaciuc s-a adresat catre toti ucrainenii din Maramures, ca cine doreste, sa se prezinte la Baia-Mare, la Casa de Cultura, ne-am adunat acolo vreo saptezeci de persoane si am infiintat Uniunea Ucrainenilor din tinutul Maramures. Cum m-am intors acasa, am si organizat o organizatie locala a ucrainenilor din Bistra, organizatie care am condus-o timp de trei ani. Si am dorit ca, si la biserica, sa incepem sa folosim limba ucraineana. Asa ca m-am straduit foarte mult, nu numai eu, ci si altii, dar eu am dorit cel mai mult sa-l aduc pe parintele Ardelean Ioan la Bistra. El a fost in alte locuri. Eu ii tot spuneam ca, atunci cand se va ivi ocazia, sa vina ca preot la Bistra, sa nu umble prin lume. Pana la urma asa s-a si intamplat. Atuncea m-am bucurat, am gandit ca o sa putem face liturghia in limba ucraineana, icteniile, psalmii, cantarile bisericesti. Dar, din pacate, parintele a fost impotriva mea, spunea ca nu se poate, ca limba ucraineana nu este binecuvantata, ci numai slavona. Asta m-a jignit foarte mult. De exemplu, romanii, si ei au folosit slavona, maghiarii, francezii, italienii foloseau latina, dar fiecare a trecut la limba materna. Atunci de ce, noi, ucrainenii nu putem? Asa ca am intrat intr-un conflict, eu mai aduceam literatura bisericeasca, biblii, tot felul de carti de rugaciuni in limba ucraineana si asta lui nu i-a placut. Asa ca, pe data de 4 ianuarie 1998, eu am incetat sa mai merg la biserica. Preotul mi-a dat de inteles ca nu mai am ce cauta in biserica. Am stat acasa si ascultam transmisia de la Vatican. Eu nu fac deosebiri intre biserici. Biserica ortodoxa si cea catolica sunt surori gemene. Ar fi bine sa nu se certe intre ele, mai ales cei ce le pastoresc.

Asa ca eu nu am umblat la biserica doi ani si ceva, iar anul acesta, de Pogorarea Sfantului Duh, am mers la biserica. Cred ca s-a pogorat Sfantul Duh si peste mine. Nu este prea bine ca m-am dus, deoarece eu raspund preotului, in timpul cantarilor, in limba ucraineana. Asta nu-i place nici la diacon, nici nu vrea sa auda. Parintele, nu zic, ictenia o face optzeci si cinci, nouazeci in ucraineana, dar totul i se raspunde in slavona. Am incercat sa-l invat pe diacon, sa-i demonstrez ca poate canta toate cantecele bisericesti in ucraineana. Va spun sincer, eu tin foarte mult la biserica ortodoxa ucraineana, ea are foarte multe piedici, dar am, asa, o speranta ca oarecandva ea va intra in drepturile sale depline, deoarece se lupta pentru ucrainism. Eu umblu foarte mult in Ucraina.