Ma duc prin bisericile lor, dar si acolo se tine tot in slavona, aproape in rusa, ca la Moscova. Si ei, ucrainenii din Ucraina, din pacate, nu recunosc biserica ortodoxa ucraineana. Dar sunt si oameni care recunosc. Aici, in Zacarpatia, nu. Dar am fost in Ivano-francovski si acolo sunt biserici unde se tine in limba ucraineana. Eu doresc mult ca si la noi, in Bistra, sa tinem in ucraineana. Parintele ardelean se trage din parinti ucraineni.

- S-a nascut aici, in Bistra?

- Da, el este mai tanar ca mine cu cinci ani. Am fost vecini, am crescut impreuna, numai ca omul uita deseori de unde a plecat. Dupa mine poate nu are chemarea necesara pentru a fi preot. Sa-i ierte Dumnezeu, este peste masura plin de mandrie de sine, ceea ce poruncile bisericesti interzic. Eu stiu ca daca cineva vrea sa fie respectat, in primul rand trebuie sa respecte el pe altii, incepand cu copiii mici, pana la oamenii batrani. Mie imi pare rau, nu ca a venit ca preot in Bistra, imi pare rau ca m-am straduit eu atat de mult sa-l aduc incoace.

Eu nu sunt nationalist, eu sunt ucrainean, m-am nascut ucrainean, asa traiesc si tot asa vreau sa mor, cum am spus si am scris deseori in publicatiile ucrainene. Pentru ca eu ma trag, ca nume, Cocerjuc, din Ucraina. Strabunicul meu, Cocerjuc Andrei, era din satul Cvase (Kbacu). Acest sat se afla pe Tisa Neagra, la cincisprezece kilometri mai sus de orasul Rahov, pe drumul ce duce spre Iasinea. Strabunicul meu, Cocerjuc Andrei, a venit aici la lucru. Aici, in timpul acela nu era frontiera. Era Austro-Ungaria si el a venit la Poienile de sub Munte aici, in Maramures, la lucru. Taiau padurile de brad si duceau cu pluta. Dupa aceea, l-a luat si pe bunicul meu cu el, Cocerjuc Mihai. Bunicul avea doar paisprezece ani cand a venit incoace si, tot lucrand aici, la optsprezece ani s-a casatorit cu o fata din Poieni. Tisman Maria o chema pe bunica. Ei au venit aici in secolul trecut, strabunicul meu, ca, deja, in 1908, s-a nascut tata, in Poieni, Cocerjuc Nicolae. Il chema ca pe mine. Dupa aceea a mai avut un copil, fratele lui tata, Stefan il chema. Si pe urma a plecat pe front, in 1914. S-a intors in 1918 si s-a mutat la Ruscova, mai jos de Poieni. Acolo a lucrat ca gradinar, la un boier, nu mai stiu cum il chema. Pe urma a mai facut o gramada de copii, asa ca, in total a avut noua copii. Primul era tata, Nicolae. Pe urma Stefan, al treilea Petru, al patrulea Mihai, al cincelea Gheorghe, al saselea Ioan. Mai traieste doar Mihai si a avut si trei fete: Anna, Marika si Vaselena. Anna si Maria au murit, ele au participat si la razboi, erau surori medicale, iar Vaselena traieste si acum, la Sighetul Marmatiei. Sta aproape de Liceul Pedagogic.

Tata, dupa ce a crescut, a lucrat la Leordina ca fochist pana a mers in armata. Dupa armata, a venit in Bistra sa lucreze, aici, la fabrica. Aici a cunoscut-o pe mama si, in 1932, s-au casatorit. In 1933 m-am nascut eu si pe urma am mai avut trei surori: Iulea, Ana si Maria, care a murit deja. Iar celelalte doua au plecat in Banat. Iulea in Remetea Mica, iar Ana in Lenauheim, un sat nemtesc.

Dupa mama, ma trag tot din Ucraina, din Iasinea. Bunicul meu, dupa mama, Stepan Ahopciuc era de pe Tisa Neagra si s-a casatorit cu bunica mea, Mariusea Kovlasniuc. Era chiar din Iasinea, de pe strada Borcan, cine a auzit de marele erou ucrainean, Alexa Borcaniuc. De acolo ii vine numele, de la strada. A luptat ca partizan sovietic si toata Zacarpatia il recunoaste ca pe un erou.

Asa ca bunicul meu a venit aici, in Bistra, la lucru. Acolo se traia foarte greu, nu crestea decat bobul, ovazul si iarba. Aici a gasit de lucru, transporta lemnul cu pluta, taia brazi. Dupa ce a castigat ceva bani si a cumparat de la evrei cam peste un hectar de pamant si s-a dus la Iasinea si a adus-o si pe bunica-mea Mariusea, au venit cu caruta. Deja aveau patru copii si bunica era gravida. Ei au venit in anul 1909 vara, iar toamna s-a nascut mama aicea, in Bistra.

De aceea, eu ori de cate ori ma duc in Ucraina, o simt aproape si mi-e foarte draga si mai ales Zacarpatia. Cvase, Tisa Neagra eu le consider locurile mele natale, cu toate ca eu sunt cetatean roman. Romania este patria mea, dar, dupa nationalitate, Ucraina va ramane pentru mine intotdeauna tot patrie. Dorul si iubirea aceasta mi-a insuflat bunica mea dupa mama, Mariusea, care, tot povestind cu bunicul meu dupa tata, Mihai, vorbeau intre ei, ca cuscri. Si bunica ii spunea: ?Stiu eu unde ati stat, de sub gradina voastra curgea borcut (apa minerala, n.n.), deasupra Tisei." Eu eram mic, aveam patru, cinci ani, dar tin bine minte cum discutau. Si de atuncea abia am asteptat sa se iveasca ocazia, sa pot vizita locurile acelea.

Prima data cand am fost in Ucraina, atuncea era inca Uniunea Sovietica, in anul 1973, m-a invitat un om, Cocerjuc Vasile. Eu nu m-am lasat pana nu m-a dus in satul Cvase, i-am spus ca vreau sa vad unde curge borcutul acela. Iar el imi spune: ?Pai, acolo m-am nascut eu!" Cand am ajuns acolo, am trecut Tisa pe o punte, mi-a aratat unde e borcutul, m-am apropiat, ca sa beau din borcutul de care tot vorbea bunica. Va spun drept, am simtit cum imi curgea borcutul acela prin vene. Iar cand am intrat in casa, acolo statea mama lui Cocerjuc Vasile, eu am spus: ?Laudam pe Isus, mamico!" Iar ea mi-a raspuns: ?Laudat sa fie Dumnezeu in veci, fiule!" Si cand m-am uitat pe perete, am vazut o fotografie inramata, cu un om care semana leit cu unchiul meu, Gheorghe. Zic lui nevasta-mea: ?Uite pe unchiul meu Gheorghe!" Iar femeia spune atunci: ?Acela nu ii Gheorghe, ci sotul meu, Vasile!" Zic: ?Stiu ca nu-i Gheorghe, dar seamana foarte mult si asta inseamna ca suntem neamuri!"