Eu o numeam ?mama", iar ea pe mine ?fiule", pana nu a murit. Si anul acela ea mi-a devenit cu adevarat mama, deoarece mama mea a trecut in vesnicie, a murit intr-o tragedie care a fost unica.

(Intra sotia si ne invita sa luam masa de pranz. In timpul mesei, imi povestesc amandoi despre cum a fost ucisa mama sa impreuna cu sora, dar ma roaga sa nu scriu despre aceste evenimente.)

- Mai vreau sa spun ceva in ceea ce o priveste pe nevasta-mea, Cocerjuc Livia. Despre nevasta-mea as putea vorbi mult si numai lucruri frumoase, lucruri bune, nimic rau. Ea a terminat scoala pedagogica de limba ucraineana in orasul Siret. Este fiica unui neamt, Franz Iosif Maximilian Madon si a unei ucrainence, Pavliuc Vasilena. Socrul stia bine limba ucraineana, soacra stie bine limba germana, amandoi stiau bine romaneste. Asa ca copiii lor, toti trei, cunosteau trei limbi. Sotia mea s-a nascut in 1936, pe 29 mai, in satul Danila, judetul Suceava. De patruzeci si trei de ani suntem casatoriti. Copii nu am avut, dar am infiat un orfan, care a stat la noi unsprezece ani. Acuma el traieste in orasul Timisoara, este pe picioarele lui, deja are doi copii. Baiatul termina liceul, fata este in clasa a noua. Noi am ramas aici, in Bistra, satul meu natal. Oricum ar fi, orice s-ar spune despre acest sat, pentru mine este locul cel mai frumos din lume si nu l-as parasi pentru nimic niciodata. Aici sunt aproape de Ucraina, a doua patrie si nu as putea sa ma indepartez de hotarul sau. Eu posed permis de trecere peste frontiera si pot sa trec ori de cate ori doresc, iar lucrul acesta, pentru mine, inseamna foarte mult.

Inca ce mai vreau sa va povestesc si ma intorc inapoi, in anul 1963, cand am lucrat la exploatarea forestiera si la urechile mele a ajuns vestea ca unchiul Havrelo Clempus, asa ii spuneam eu, ?unchiule", ca daca ii spuneam ?domnule", sau ?tovarase" se supara, spunea: ?Eu nu sunt domn in opinci si nici tovarasul nimanui." Dar cuvantul acesta, ?unchiule", ii placea foarte mult. Eu asa il numeam. Deci, am auzit ca l-au dat afara de la locul de munca, din cauza ca scria poezii. Le scria seara, iar a doua zi le citea oamenilor, ceea ce nu a fost pe placul unora, conducerii. L-au dat afara. Asta era intr-o joia si eu am aflat numai sambata, iar duminica am mers la el, acasa, in Valea Viseului.

- Ce scria ca l-au dat afara?

- El scria poezii, chiar atunci trebuia sa-i apara cartea, in anul acela, 1963. El scria poezii despre tot.

- Scria impotriva puterii?

- Impotriva puterii nu scria nimic, dimpotriva, a scris multe poezii dedicate conducerii, partidului, Romaniei, altfel nu i se edita cartea. Cel ce conducea lucrarea il ura, nu-l placea pe Clempus, unu?, Maricec Ioan, mai traieste inca. Iar cand l-am luat pe Clempus la mine, la lucru, in echipa mea, fratele lui Maricec Ioan, era sef de sector la Leordina, cand a aflat acest lucru mi s-a adresat foarte urat. Eu i-am raspuns scurt: ?Tovarasu? Maricec, de oamenii mei eu raspund, sa nu indrazniti sa-mi luati oamenii!" Iar lui Clempus i-am spus: ?Unchiule, tot ce va trece prin cap, stati jos si scrieti! Eu raspund de asta." Asa a lucrat la mine cativa ani, si-a adus carti, caiete, creioane, nu-l pot uita veci. In memoria mea a ramas cu braul lat si cu creionul in brau, iar in traistuta purta mereu, peste tot, un caiet.

Eu, despre Clempus am auzit prima data cand am avut patru, cinci ani si prima data am ras de acest nume, Clempus. La noi, la Bistra, se spunea la dopul acela cu care se astupa barbanta (butoiul, n.n.). Pe urma, bunica a adus un calendar, un anuar, nu stiu de unde l-a primit, dar acolo scria despre Havrelo Clempus. Bunica citea despre el, ce scria acolo. Mie mi-a placut ce era scris acolo. Calendarul era editat din 1936, iar bunica l-a primit in 1940. Atunci l-am simpatizat si mai mult pe Clempus, cand i-am vazut fotografia in calendarul acela.

- Calendarul a fost editat in Ucraina?

- Da, in Ucraina, la Cernauti, il mai am si acuma. Eu il cunosteam din calendarul acela, am mai auzit despre el, dar putin. In 1951, 1952, l-am cunoscut personal. Eu eram tanar, iar el mai in varsta cu douazeci si trei de ani ca mine. El s-a nascut in 1910, normal, mi se adresa ca unui tanar, dar nu mi-a vorbit niciodata urat. Noi ne-am apropiat unul de celalalt incepand cu anul 1963, cand lucra la mine. Despre el se vorbeau tot felul de lucruri urate, insa el a fost un om foarte corect, un patriot ucrainean, care cunostea literatura ucraineana. Lucrul acesta multora nu-i placea.

In principal, dupa ce mi-a spus ca a cunoscut-o personal pe marea scriitoare ucraineanca Olga Cobelianska si ca a vizitat-o la Cernauti, mi s-a parut mai interesant. Cand am aflat ca l-au dat afara, mi-a parut rau pentru el, cred ca nici de tata nu mi-ar fi parut mai rau ca de el. Cand ne-am dus acasa, l-am gasit cu lacrimi in ochi si mi-au dat si mie lacrimile, chiar acuma cand vorbesc am lacrimi in ochi.