Cand am ajuns la tata, muncitorii ma intrebau de ce plang si eu i-am spus ca hortistii darama biserica. Mie mi-a parut rau atunci, imi pare rau si acum, deoarece toata familia mea, bunicii, parintii erau ortodocsi. Istoria acestei biserici daramate nu cunoaste multa lume. Scrie, intr-o carte in limba romana, cartea se numeste Teroarea hortisto-fascista in nord-vestul Transilvaniei, la pagina 99, scrie ca singura biserica ortodoxa din Maramures care a fost distrusa sub ocupatia hortista a fost biserica din Bistra, careia ii apartineau trei sute treizeci si cinci de enoriasi. Iar acest Aron Petru Pavel de care am amintit mai inainte era un om cu foarte multa carte. El era contemporan cu arhiepiscopul Micu Clain, Inocentiu Micu Clain, arhiepiscop al Blajului. La fel si Aron Petru Pavel a ajuns arhiepiscop.

Mai departe, dupa cum se stie, in anii `48, `49, toate bisericile greco-catolice au trecut la ortodocsi, iar preotii, care nu au vrut sa treaca, au fost inchisi, ca detinuti politici. Dar preotul nostru, care a venit la noi in sat in 1945, era un mare patriot ucrainean, era din Cernauti, Ucraina. El a crezut ca, decat sa mearga la inchisoare, mai bine a trecut la ortodocsi. Asa a si murit, in anul 1979, ca preot ortodox. El a venit in Bistra in 1945, pe 22 aprilie si, dupa treizeci si patru de ani, moare, tot pe 22 aprilie. As zice o coincidenta interesanta. Pe acest preot, Dudca Andrei era numele lui, l-am cunoscut din prima zi a venirii sale in Bistra. Eu am fost la peste, pe raul Viseu, intre Bistra si Crasma si am prins o mreana cam de cinci kilograme, dupa cum a spus preotul. El m-a intrebat: ?Baietas, ce faci cu pestele?" Iar eu l-am intrebat: ?Dumneata cine esti?" El mi-a raspuns ca va fi preot la noi, in Bistra. Eu ma uitam la el cum arata, de parca cineva tocmai atunci l-a scos din mormant si atunci i-am dat pestele, mreana ceea de cinci kilograme. Pe urma, cam a doua sau a treia zi, parintele trimise dupa mine, ca sa ma duc la el. Mi-a propus ca, daca vreau, sa vin sa slujesc la el. Am fost de acord si am slujit la biserica trei ani si jumatate, faceam impreuna slujba in fiecare zi, botezuri, inmormantari, ce trebuia si, o data pe saptamana, in fiecare joi, mergeam la Valea Viseului si slujeam acolo. Diaconul, fostul diacon, a fost plecat la razboi, iar eu am stiut din copilarie treburile bisericesti, cunosteam canoanele si cantecele. Cat am putut am ajutat si umblam si la scoala. Pe urma, parintele Andrei si-a gasit alt baiat pentru Valea Viseului, iar eu slujeam aici, in Bistra.

Ce vreau sa spun, in toamna anului 1946, cand s-a inchis frontiera intre Romania si Uniunea Sovietica, noi, eu si cu parintele, am trecut peste pod. Podul era rupt deja, pravalit in Tisa si noi am trecut cum am putut, tinandu-ne de fiare, am trecut din Valea Viseului in Hmelevo. Bineinteles ca am avut pasaport de la jandarmeria romana, eu aveam atunci treisprezece ani, am trecut pe-al paisprezecelea. Granicerii sovietici s-au uitat la pasapoarte, granicerii cehi nici nu ne-au bagat in seama, jucau carti, stand jos, pe iarba. Atunci, inca, erau si granicerii cehi acolo, la podul de peste Tisa. Noi, trecand dincolo, am pornit in jos, pe malul Tisei, ca sa vedem locul in care a fost spanzurat fostul preot greco-catolic din Bistra, acelasi preot pe care l-am vazut pe acoperisul bisericii ortodoxe, spargand sindrila cu toporul. L-au spanzurat tot hortistii, nu stiu cu ce i-a suparat, insa l-au dus legat de teava tunului din Bistra, pana-n locul acela, unde l-au spanzurat. Ne-au povestit oamenii de acolo ca soldatii hortisti au legat varful unui carpen inalt si l-au indoit pana la pamant. Pe urma l-au legat pe preot de gat si de varful carpenului si pe urma au lasat varful si preotul s-a ridicat impreuna cu varful carpenului, in sus, spanzurandu-se. Soldatii se distrau pe seama preotului si pe urma au tras in el nouasprezece gloante, in piept, in cap, unde au nimerit. Pe urma au taiat lemnul, iar pe preot, Nahorniac Marian, asa il chema, l-au aruncat in Tisa. Pe urma, oamenii l-au scos si l-au ingropat in Valea Viseului, langa Biserica. Asta s-a intamplat in 1944, pe data de 4 august. A murit tanar, inca nici nu implinise treizeci si trei de ani, a fost nascut in 1911. Asta a fost trista istorie a preotului Nahorniac.

Asa, noi, dupa ce am plecat de la locul cu pricina, ne-am dus cam asa, vreo trei kilometri, in satul Dilove, la un preot Fasulea, asa il chema. Iar satul Dilove, atuncea se numea Tribusani. Dudea a vrut sa discute nu stiu ce cu acesta, ma rog, erau parohi in sate vecine, cu toate ca la mijloc era frontiera. Astfel, ei au discutat cat au discutat, a venit noaptea si asa, cam pe la ora zece, parintele imi spune: ?Nicolae, parintele Fasulea ne da ceva de mancare si o sa inoptam aici, iar dimineata o sa trecem inapoi, in Valea Viseului", unde aveam slujba a doua zi, deoarece era joi, deci noi am fost intr-o zi de miercuri la Trebusani. Pe mine nu stiu ce m-a apucat, dar am insistat sa plecam, i-am spus parintelui ca eu nu dorm acolo si ca, daca el nu vine, eu ma intorc singur si o sa ne intalnim dimineata, in Valea Viseului. Parintele m-a ocarat, mi-a spus cuvinte care m-au si jignit, m-a facut cacacios si de tot felul. Eu tot am insistat sa plec, sa ma lase sa plec, iar parintele mi-a spus ca daca plec nu o sa primesc nici de mancare. Iar eu, va spun sincer, ca era a treia zi de cand nu am pus nimic in gura, nimic, nimic. Atunci era greu, era foamete. Cand a vazut ca nu poate sa ma convinga sa raman, a pornit si el cu mine, dar nu am mai mancat nimica nici in seara ceea. Oamenii ne spuneau: ?Cum o sa treceti noaptea peste podul rupt? Nu o sa va lase granicerii." si ne-au sfatuit sa mergem pe calea ferata. Atunci deja era cale ferata intre Romania si Ucraina, Uniunea Sovietica. De fapt, calea ferata era din 1916, dar, in timpul razboiului, a fost distrus podul.