Dar atunci, in 1946, era facut un pod de lemn si, peste el, era pusa calea ferata si mergea trenul, se intorceau oamenii de pe front. Asa ca am luat-o pe calea ferata, noaptea, eu descult, asta era incaltamintea mea..., imbracat subtire. Mergeam in spatele parintelui, care ma tot dojenea. Eu ma tot loveam la degete, dar nu scoteam un sunet, cu toate ca ma durea. Asa am ajuns la frontiera, de pe raul Lorita. Acolo, granicerii ne-au oprit, au verificat actele noastre, granicerii sovietici, cehii nu ne-au spus nimic de data asta, atat imi aduc aminte, ca cineva dintre militarii sovietici ne-a intrebat daca nu stim cat a ceasul. Ne-a intrebat in limba rusa, iar parintele i-a raspuns in ucraineana ca e unsprezece si un sfert. Ne-au lasat sa trecem, inca i-am spus ca mai sus arde o transversa, insa ei nu au spus nimic la asta, ne-au lasat sa trecem pe teritoriul Romaniei. Granicerii romani ne-au verificat pasapoartele, erau vai si amar de ei, incaltati cu opinci si imbracati subtire, flamanzi, era greu. Nici granicerii romani nu ne-au spus nimic, ne-au lasat sa plecam, asa ca am ajuns la Bistra, la ora doua noaptea. Cand am ajuns, parintele a intrebat-o pe preoteasa daca are ceva de mancare, ?ca mucosul asta n-a mancat de trei zile". Preoteasa nu avea nimic si ne-am culcat. Am dormit doar trei ore, la cinci ne-am trezit sa mergem la Valea Viseului, erau opt kilometri de drum, cam pe la ora sapte am ajuns la Valea Viseului, iar din sat se auzea un zgomot mare de bocete, strigate, cum scrie in biblie, scrasnet de dinti si vaiete. Nu am putut intelege nimic ce se intamplase, pana nu am intalnit o femeie care, cand ne-a vazut, a cazut in genunchi, i-a sarutat parintelui mana si, plangand, a spus: ?Parinte, e sfarsitul lumii, ne prapadim cu totii!" Parintele a intrebat-o ce s-a intamplat si ea ne-a explicat ce-i cu bocetele alea. Sovieticii au inchis frontiera, iar oamenii care au ramas dincolo au incercat sa fuga in Romania, iar cei ce au ramas in Romania au incercat sa fuga dincolo. Si pe multi i-au ranit si pe vreo trei chiar i-au impuscat mortal. Atunci, parintele mi-a spus sa vin langa el, eu eram mai in spate, eu nu prea am vrut sa vin langa el, deoarece imi auzisem destul cat m-a dojenit tot drumul, ca din cauza mea nici nu a dormit si a mers pe jos atata amar de drum. Parintele s-a apropiat de mine, m-a imbratisat si m-a mangaiat pe cap, spunand sa-l iert ca m-a dojenit, deoarece Dumnezeu mi-a spus pus in gand sa nu vreau sa dorm la Tribusani. Ca, daca ramaneam acolo, trebuia sa ramanem pentru totdeauna acolo. Mie, bineinteles, nu mi se putea intampla nimic, insa pe el precis ca-l omorau NKVD-istii, iar preoteasa ramanea singura in Romania.

- De ce l-ar fi ucis KGB-ul, pentru ca era preot?

- Nu, nu pentru ca era preot, el era un patriot al neamului ucrainean. Pe mama si sora parintelui Andrei, KGB-istii le-au legat in casa, acolo, la ei, la Cernauti si au dat foc casei, asa ca au ars de vii in casa, amandoua. Iar parintele a fugit in Germania, acolo a fost preot, iar dupa razboi a venit in Romania. Avea si doi copii, doi baieti care au murit de foame, unul intr-o pestera, iar altul intr-o groapa, in padure. Nu aveau nici apa, nici mancare, erau urmariti, copiii plangeau, ei tineau copiii de gura, poate au murit asfixiati, cine stie? Parintelui nu ii placea sa vorbeasca despre asta. Asta a fost cand rusii au luat Basarabia si Bucovina de Nord. Fratii lui au fost prinsi si inchisi, avea un frate inginer, Matei, el a murit deja. Mai avea un frate, a murit si acesta, eu ii cunosc pe nepotii lor. Cand ma duc pe la Cernauti, intotdeauna trec si pe la ei. Si astfel, pentru incapatanarea mea, ca nu am vrut sa raman in noaptea aceea, sa dorm la Trebusani, parintele a scapat de mana KGB-istilor. El mi-a fost recunoscator pentru asta pana la moarte. Si atunci, cand era pe patul mortii, a zis preotesii: ?Bunico, daca nu era Nicolae, eu muream la moscali, iar tu ramaneai aici. Numai datorita lui mor langa tine!"

Ce am uitat sa va spun, in fiecare zi, dupa slujba, dupa ce se intorcea acasa, parintele lucra. Era un tinichigiu foarte bun, mai repara si ceasuri. Mie ceasurile nu mi-au placut, dar la tinichigie lucram cu el, imi placea. Preotii din alte sate erau foarte suparati pe el, spuneau ca le e rusine lor ca el lucreaza ca orice tinichigiu de rand. El radea si spunea ca lui nu-i e rusine de munca, cand lovea cu ciocanul pe tabla, spunea: ?Uite, ciocanul e cel mai bun tovaras al meu!" Asa spunea, ca ciocanul e prietenul lui. Dupa ce am crescut si am lucrat prin ateliere, i-am facut tot felul de scule, pe care nu le avea, dar, dupa moartea lui, preoteasa mi le-a dat inapoi. Dupa moartea lui eu am avut grija de preoteasa, o vizitam, ii telefonam, era o femeie deosebita, o ucraineanca adevarata. Ea, pentru mine, a fost ca o mama, iar parintele ca doi tati, cu toate ca tineam mult si la tatal meu, dar asemenea oameni, cum a fost parintele Dudca, daca se naste unul, e mult...