În dimineata zilei de 17 august 1984 coboram pe Mîntuleasa, venind dinspre Calea Mosilor, la volanul Skodei personale. Nu cred să fi mînat cu mai mult de 50 la oră, căci starea drumului si cotiturile dese mă împiedicau să o fac. Nici motive de grabă n-aveam. Cînd să trec prin dreptul bisericii, am observat totusi un lucru de mirare: acul vitezometrului s-a deplasat brusc spre dreapta, depăsind nepăsător cifra maximă si dispărînd sub bordura cadranului. S-a stricat, mi-am zis cu năduf. Să vezi acum bătaie de cap: du-te la "Service", caută un meserias priceput, stai pe lîngă el pînă se îndură să-ti facă treaba... Am simtit, în aceeasi clipă, o usoară apăsare în tîmple, în vreme ce corpul părea să-si cam piardă din greutate: stînd mai departe în fotoliu si tinînd mîinile pe volan, parcă as fi plutit într-un bazin cu apă si n-as fi avut în mînă nimic. Dar m-am îmbărbătat si am mers mai departe; las'că o să-mi treacă.
    Toate astea au fost doar preludii ale surprizei ce urma să se producă. Ceva mai în vale, pe partea stîngă a străzii, peste drum de fosta scoală, se află o clădire arătoasă cu etaj, veche casă de bogătas de pe la sfîrsitul secolului 19. Acum era pavoazată de sus pînă jos cu mari drapele hitleriste, iar lîngă poartă avea o gheretă de pază, vopsită si ea în culorile respective. Apăsării din tîmple i-a luat locul ameteala. Doamne Dumnezeule, în ce timp mă trezesc? Plecasem de acasă, asa cum am spus, în dimineata zilei de 17 august 1984. Si iată-mă întors cu patruzeci de ani în urmă, trecînd prin fata legatiei germane, despre care stiam că fusese pe Calea Victoriei, vizavi de Casa Scriitorilor, iar acum o regăseam în cu totul alt loc... Ceea ce mă intriga suplimentar era faptul că mă aflam pe strada Mîntuleasa. Îmi aminteam vag de o nuvelă cu acest titlu, a unui scriitor plecat demult din tară, care supunea timpul, în naratiunile sale, unor distorsiuni si reconstructii spectaculoase: timp reversibil, discontinuu, secvential, alveolar... Nu cumva, apucînd pe Mîntuleasa spre a ajunge în Calea Călărasi, nimerisem eu însumi într-o asemenea capsulă a timpului, evadînd din epoca Nicolae Ceausescu si ancorînd în vremea maresalului Antonescu? Pe atunci urmam clasele primare si încă nu fusesem niciodată în Bucuresti. Pe nemti îi cunoscusem la Piatra Neamt, îndată după sosirea lor ca instructori, prin octombrie 1940. Întorcîndu-mă într-o zi de la scoală, am văzut în vitrinele unor magazine din centru niste afise mari colorate, cu inscriptia "Arisches Geschäft". Cunostintele mele de germană erau neîndestulătoare (desi puteam citi si alfabetul gotic) spre a întelege despre ce este vorba. Am memorat însă enigmatica formulă, iar acasă mi s-a tradus: "Întreprindere ariană". Suna, pe româneste, la fel de criptic! Am priceput totusi, ceva mai tîrziu, că ferchesii ofiteri germani nu trebuiau să cumpere din prăvăliile evreiesti. Afisele cu "Arisches Geschäft" au avut viată scurtă. În schimb, magazinul de confectii "La Paris chic" si-a prefăcut firma în "La lumea elegantă", iar merceria "La moara rosie" (exista, si la Piatra Neamt, un "Moulin rouge"!) a înlăturat adjectivul cu iz bolsevic, lăsînd moara fără nici un epitet. În 1941, după izbucnirea războiului cu rusii, am văzut o unitate germană stationînd în centrul orasului, iar apoi pornind în mars în acordurile unei fanfare stranii, care răsuna cu totul altfel decît cele cu care eram obisnuit: dominau instrumentele de suflat din lemn si tobele cu clopotei. Efectul era mai mult jovial decît războinic. Nemtii s-au dus în fundul Rusiei, trăgîndu-i după ei si pe români. Pagini întregi ale ziarelor publicau anunturi mortuare ale celor căzuti pe front. Spre sfîrsitul lui '42, un titlu mare în Curentul: "Stalingradul rezistă, dar sfîrsitul său este pecetluit". Cum a fost în realitate sfîrsitul s-a aflat putin mai tîrziu. A început, pentru armata germană, vremea retragerilor "elastice", "pe pozitii dinainte stabilite". Învinsi de imensitatea spatiului rusesc si de superioritatea numerică a inamicului, nemtii s-au întors de unde au plecat. Tactica ne învată cum se cîstigă bătălii, iar strategia - cum se pierd războaiele. Pe la jumătatea lui august '44, stînd pe prispa casei din Piatra, am auzit tunînd în miezul unei zile senine de vară. Era, de fapt, bubuitul tunurilor rusesti, care trăgeau dinspre Tîrgu Neamt. Peste vreo săptămînă, s-a anuntat armistitiul. Trei zile si trei nopti, fără o clipă de întrerupere, pe sub ferestrele locuintei noastre s-au scurs trupe germane în retragere. Soldatii îsi duceau pustile cu teava în jos, nu stiu exact din ce motiv, dar mi se părea pe atunci că e un semn al înfrîngerii. Si iată că nemtii nu fuseseră totusi învinsi! Sediul legatiei lor din Bucuresti, pavoazat din belsug cu steaguri hitleriste, îmi oferea o dovadă peremptorie. Întrebarea care mă tortura, în timp ce Skoda luneca usor la vale, era dacă toate întîmplările războiului se petrecuseră aievea sau fuseseră doar un vis. Dacă actul de la 23 august 1944, pe care u
    La capătul de jos al Mîntulesei, semaforul era rosu. M-am oprit si am asteptat. Atunci am observat cu surprindere că acul vitezometrului face cale întoarsă si se opreste în dreptul lui zero. Apăsarea din tîmple dispăruse, iar fotoliul si volanul îsi recăpătaseră consistenta normală. Pe Călărasi treceau masini si tramvaie. La "Alimentara" din colt era obisnuita coadă la pîine. Mă întorsesem, slavă Domnului, acasă, în societatea socialistă multilateral dezvoltată. La "verde", am demarat energic, fără să mă mai uit îndărăt.
    Unii prieteni de-ai mei, cărora mai apoi le-am povestit întîmplarea, n-au retinut din ea decît casa drapată cu zvastici (restul, adică senzatiile mele ciudate si dereglarea vitezometrului ar fi fost, pasămite, simple năzăreli) si mi-au spus că, probabil, se pregătea turnarea unui film. Explicatia nu rezistă. Am văzut de-a lungul anilor, produse de cinematografia natională, multe pelicule de inspiratie istorică. Dar nici una nu merita să se numească film.
    

Stefan Cazimir