Nationalizarea a venit pe urma. Deci, am avut un romanizator foarte cumsecade. Ni l-a gasit cineva, cineva extraordinar de cumsecade, care era mai mult de fatada. Barbatul meu, care n-a mai avut alt serviciu, lucra la depozit si primea o cota parte acest romanizator. O cota parte mare, dar puteam trai amandoi, puteam trai si noi. Adica nivelul nostru de viata n-a scazut din punct de vedere material. Am avut, fiecare din noi, din familie, a avut cate un rucsac gata impachetat, pentru orice clipa, statea gata impachetat pentru clipa in care ne vor deporta. Zi de zi se astepta sa fim deportati.

- Ati trait cu frica asta...

- Am trait cu..., tot timpul am trait cu frica asta. Tot timpul... Dar aicea, intr-adevar, probabil la unele interventii ale, se pare, reginei-mama, ale lui Maniu, ale lui Bratianu, ale lui Filderman, Antonescu nu - dincolo au fost dusi in Transnistria - dar de aicea n-a fost deportat nimeni. Barbatu-meu a fost luat la munca, dar n-a stat mult, a stat vreo cinci, sase luni. La Piatra Olt a fost. El fiind singurul ofiter evreu din lot, a fost conducatorul lagarului. Nu, conducatorul a fost un ofiter roman, dar conducatorul... Nu s-a intamplat nimic rau. Ma rog, mancarea a fost groaznica, asta era natural, dar altfel..., lucrau la calea ferata, ceva traverse, cu pietre, nu mai stiu ce. Au trecut si cele sase luni, a venit acasa si pe urma a stat acasa. Pe urma cred ca s-a facut nationalizarea depozitului si pe urma a fost barbatu-meu acolo. Ca angajat a figurat, ca angajat. Si asa a trecut, incetul cu incetul, razboiul. Prieteni am avut toata viata mea: si evrei, si neevrei. Poate chiar mai multi neevrei decat evrei. Am avut doua prietene, trei prietene foarte bune, care erau evreice si foarte multi care nu erau evrei. Fostii colegi de militarie ai barbatului meu continuau sa vie la noi, ca el n-avea prieteni aicea. S-a imprietenit cu o serie de doctori de aicea, care nu erau evrei, deci nu faceau nici o diferenta. N-am simtit nici o clipa, noi. Nu stiu altii, noi nu am simtit nici o clipa antisemitismul pe pielea noastra.

- Din partea civililor...

- Din partea romanilor, din partea..., nu de legionari vorbesc, din partea oamenilor, din partea populatiei, sa spunem. La scoala cand am fost, am mai auzit de cateva ori ?jidanca" si chestiile astea. Barbatu-meu a auzit de multe ori zicala romanilor ca ?daca toti evreii ar fi ca tine, atuncea ar fi bine". Asta era lozinca alora care erau antisemiti, dar erau prieteni cu el. Ieseau in oras cu el, iti spun, nu am suferit nici o clipa efectiv de antisemitism. Dar, in general, in partea asta nu era la moda... Aici se intelegeau toti. Unii prieteni germani, unii prieteni germani de-ai parintilor mei au fost hitleristi, s-au indepartat, aia nu ne mai cunosteau. Si-a trecut si razboiul si-a venit pacea. Atuncea s-a facut transformarea locuintei. Dan s-a nascut deja aicea. Atunci au fost vreo trei, patru ani, atunci au mai fost niste ani buni. Pe urma a venit regimul comunist, ne-au luat absolut totul, absolut totul, adica cele doua depozite, casa. Nu lucruri, nu lucruri din casa sau asa ceva, dar bunuri din care am trait. Barbatu-meu tot n-a..., inca n-a..., n-a mers asa de repede reinscrierea lui in barou, ca sa fie avocat.

- Si atunci cum v-ati descurcat?

- Foarte greu. Mama si-a luat o masina de tricotat si tricota lucruri, barbatu-meu a intrat in serviciu. A fost intai la un depozit, acolo ceva, la o centrala a depozitelor, dar condusi de comunisti. Pe urma a ajuns la banca, de acolo a fost dat afara, pentru ca avea o sora in Franta si coresponda cu el si a venit o ancheta de la Bucuresti: ?Da? ce corespondati cu ea?", au intrebat si a spus ca: ?Da?, pai e sora mea, e normal." ?Cum sa fie normal? Eu nu corespondez cu sora mea, sau, ma rog, cu rudele mele", a spus acel... Si l-au dat afara si atunci am avut noroc. Prietenul nostru cel mai bun, Adrian Dumitru, care a fost ilegalist, a fost ofiter si a fost ilegalist, a ajuns inspector la baroul de..., la avocati pe tara, nu stiu cum ii zice, la centrala avocatilor, dar nu stiu daca ii zicea asa, si a venit odata in vizita la Lugoj si a reusit sa il ?vare" pe barbatu-meu iarasi in barou. Lui ii multumim ca a ajuns acolo. S-a purtat o viata intreaga extraordinar cu noi. A murit si el. Toti au murit. Toti la care tineam. Aproape toti. Sau sunt... Daca eu vreau sa ma reintalnesc cu cineva cunoscut, atunci sau scriu in strainatate, la prietenii mei, care mai sunt, sau ma duc la cimitir sa vad mormintele. Aproape toti sunt morti. Ne-a ajutat foarte mult in perioada aceea cat nu era avocat inca barbatu-meu, ne-a ajutat sora lui din Franta, era doctorita acolo, ne trimitea pachete cand se putea, sau venea in tara din cand in cand.

- Deci ati cunoscut-o si dumneavoastra.

- Da, am cunoscut-o si eu. Si pe fata ei. Pe urma, ti-am spus, s-a nationalizat, am ramas aicea, am trait foarte greu, atunci am trait foarte greu. Am intrat si eu sa lucrez, am lucrat ca dactilografa aproape douazeci de ani. Aproape, ca in ultimii ani am fost administratoare la un internat, dar aproape douazeci de ani, saisprezece ani. N-am decat optsprezece ani de munca, din pacate, si saisprezece ani din aia am fost dactilografa. Si am fost atunci considerata cea mai buna dactilografa din Lugoj.