- Si atunci, in timpul razboiului, cat erati tineri casatoriti, n-ati fi vrut sa plecati?

- Eu niciodata n-am vrut sa plec. Nu puteam s-o las singura pe mama, mama n-ar fi vrut sa plece. Nici barbatul meu. Avea si o meserie, era avocat. In Israel? De putut, puteam pleca in Franta sau in Israel. Si in amandoua locurile nu stia limba, deci avocatura cadea. Nu mai era tanar, el era cu paisprezece ani mai mare ca mine, deci ii era frica de ce va face, de ce va lucra, nestiind limba. Era, ti-am spus, a intrat in avocatura, a fost unul din cei mai buni avocati din Lugoj. Si n-am?, nu, nu ne-am gandit nici o clipa sa plecam. La un moment dat s-a gandit sa plecam poate in Franta, dar nici acolo n-am fi avut ce face. Pentru ca nu mai era tanar si ca, mai batran, in jur de cincizeci de ani, sa inceapa o cariera de avocat nu se mai putea. Daca?, ce mai vrei sa intrebi...

- Dumneavoastra ati stiut ce se intampla in lagare, in lagarele de exterminare, sau n-ati avut nici o informatie?

- Atuncea, pe vremea aceea?

- Da.

- Stiam ca rudele mele de la Oradea, adica din partea care a fost a Ungariei, am avut rude in Oradea multe, au fost dusi in lagare. Si matusa mea din Oradea a murit la Riga, atunci cand ii imbarca intr-un vapor. Era o chestie, i-a luat un ofiter german pentru altceva si i-a impuscat pe toti evreii acolo. Si acesti veri ai mei, unul a plecat in Germania si unul in Israel. Dar mult dupa.

- Deci ei au fost in lagar?

- Amandoi au fost in lagar.

- Si au scapat...

- Au scapat. Ei au scapat, si tatal lor a scapat. Da? a scapat bolnav, a scapat. Si dupa un an, cred, dupa ce a venit acasa, a murit. Si astia aveau alti veri, care toti au murit. Cei din Oradea au murit aproape toti, afara de acesti doi veri.

- Ei mai sunt in viata?

- Nu, au murit amandoi. Au murit amandoi. Iti spun ca am mai multi morti decat vii in familie.

- De copilarie nu mi-ati spus prea multe. Unde ati facut scoala, cum a fost?

- Am facut scoala evreiasca din Lugoj, unde am avut o batrana invatatoare evreica, Kessler kissaszony ii ziceam si aveam o invatatoare romanca, Adelina Popovici. Cu amandoua am fost..., ulterior, cand am iesit din scoala, cand am devenit mai mare, in relatii foarte bune. La scoala?, nici nu mai stiu. Pe vremea aia erau multi evrei in Lugoj. Aveam un rabin, Lenke Mano ii zicea. Acuma mi-am adus aminte. Aia ti-am mai spus ca am facut odata si Pesach-ul (pastele evreiesc, n.n.) la el, cu un prieten de-al meu. Am avut doisprezece, treisprezece ani si am spus: ?Ma mishtana halaila haze?" (?Cu ce este deosebita aceasta noapte?", tr.). Mai tineti minte? Aia trebuia spusa in doi. O parte am spus-o eu, o parte a spus prietenul acela al meu. A fost ascuns ceva, nu mai stiu ce, nu-mi aduc bine aminte.

- Da, matzes (paine nedospita, pasca - se mananca de Pesach, n.n.).

- Matzes a fost ascuns. Ma rog, am mancat o mancare complect rituala. Pana am avut douazeci de ani, cred, am?, fara sa fi fost bisericoasa, foarte rar am fost la templu, eventual de Rosh Hashana (Anul Nou evreiesc, n.n.), dar am aprins lumanarile in fiecare sambata. Pe vremea aia am mai avut candelabre pentru aprins lumanarile, intre timp s-au vandut, cand Dan a fost inchis, ca atunci s-a cam vandut totul ce am avut, ca sa-i putem duce tot ce-i trebuia. Si de Hanuka (sarbatoarea eliberarii de sub ocupatia elenista, n.n.) s-a aprins, in fiecare zi, o lumanare in plus?, s-au aprins lumanarile de Hanuka. Si de Pasti am cumparat matzes si faina de matzes, dar am mancat si paine. Adica n-a fost un regim ritual.