In Europa, România a fost cel de-al doilea mare aliat al Germaniei, în cel de-al doilea razboi mondial. Pâna în vara anului 1944, cu exceptia sasilor românii nu au servit în unitati militare germane. Situatia s-a schimbat fundamental dupa 23 august 1944, când a fost rasturnat guvernul filo-german al lui Antonescu. Noul guvern - numit de regele Mihai si condus de generalul Sanatescu - a declarat razboi Germaniei si celorlalti aliati ai ei, punând întreaga armata româna la dispozitia coalitiei antihitleriste.

Pastrati ca rezerva

Prima reactie a lui Hitler la evenimentele din România a fost ordinul de a fi constituit un guvern condus de unul dintre generalii români ramasi fideli aliatilor de pâna atunci. Dupa ce a fost refuzat de toti, inclusiv de generalul Ion Gheorghe, care pâna atunci fusese ministru al României la Berlin, lui Hitler nu i-a mai ramas decât sa faca apel la Garda de fier.

In Germania traiau câteva sute de legionari, refugiati acolo dupa reprimarea rebeliunii din ianuarie 1941. Fusesera paziti cu grija de nemti pe toata durata razboiului. Mai întâi au fost concentrati la Rostock, unde au lucrat la Fabrica de avioane Heinkel. S-au bucurat de un regim relativ liber, dar nu au avut voie sa lupte în armata germana, sa se ocupe de politica sau sa trimita scrisori în România.

Dupa ce, în decembrie 1942, conducatorul lor, Horia Sima, a fugit în Italia (Magazin istoric, nr. 1, 2/1995), peste 400 de legionari au fost trimisi în lagarele de concentrare de la Dachau, Oranienburg si Buchenwald. Bineînteles, au fost internati ca detinuti de onoare; Reichul nu avea nici un interes sa-i lichideze pe legionari. Dimpotriva, ei trebuia pastrati în rezerva, ca eventual mijloc de presiune asupra lui Antonescu.

In România nimeni nu se împotrivise noului guvern. Locotenent-colonelul Gheorghe Rascanescu, decorat de hitleristi pe frontul de rasarit cu Crucea de fier, si alti câtiva comandanti militari încercasera, ce-i drept, sa opuna rezistenta, dar nu fusesera urmati de nimeni. Aceeasi soarta a avut-o si amiralul Horia Macellariu, care încercase chiar sa creeze un fel de organizatie de lupta antibolsevica si pro-germana, numita "Valurile Dunarii".

Aceasta "organizatie" este însa mentionata mai degraba în propaganda nazista decât în documente, existenta ei fiind astfel pusa sub semnul întrebarii. Inca de la 24 august 1944, o zi dupa schimbarea guvernului de la Bucuresti, Horia Sima, capitanul legionarilor, a fost eliberat din lagarul de concentrare de la Oranienburg si imediat s-a întâlnit cu Hitler si Ribbentrop.

Sima i-a prezentat ministrului Afacerilor Externe al Reichului un manifest, cu care intentiona sa se adreseze poporului român. Ribbentrop l-a aprobat si, împreuna cu Himmler, l-a asigurat pe Sima ca-i da mâna libera sa desfasoare orice fel de activitate ce ar fi putut contribui la producerea unei schimbari la Bucuresti. Sima s-a dus cu acest manifest la Viena si a început sa se ocupe de crearea unui nou guvern. (Dupa un timp, i s-a alaturat si Tankov, liderul fascistilor bulgari.)

Foamea, factor de decizie

La un post de radio de la Viena, Sima a transmis un apel catre toti românii, îndemnându-i sa refuze a da ascultare guvernului generalului Sanatescu care, chipurile, "reprezenta interesele unui rege tradator, ale camarilei lui si ale unei clici corupte de speculanti". Totodata el a cerut soldatilor români sa "refuze a fi fideli regelui tradator si celor care îl ajutau în armata, ramânând credinciosi aliantei cu Germania".

Dupa trei zile, Sima a repetat apelul. Initial, el a vrut sa astepte o situatie mai favorabila pe câmpul de batalie. Inca din 30 august 1944, el i-a transmis o scrisoare lui Ribbentrop, în care îi propunea "sa fie amânata crearea guvernului national, pâna când Wehrmachtul va cuceri cel putin o parte din teritoriul României". In scrisoare el mai mentiona ca, deocamdata, urma "sa fie creata o echipa de conducere a fortelor national-legionare".

Situatia de pe front nu permitea însa punerea în practica a acestei idei, deoarece nemtii nu aveau sanse sa cucereasca nici macar un metru din pamântul României. In cele din urma, la 10 decembrie 1944, a fost creat un "guvern national", condus de Horia Sima si format din opt membri, dintre care cinci faceau parte din Garda de fier.

De asemenea, sosise si momentul pentru a fi cristalizate fortele armate ce urma sa sustina acest nou "guvern fara tara". Sima nu se putea însa baza decât pe cei care "îi erau la îndemâna".

Din cei 400 de adepti pe care îi avea, el a vrut sa foloseasca 120 pentru sustinerea guvernului, 200 urmând sa plece la cursuri si scoli în Germania (pentru a se instrui în domeniul comunicatiilor, sabotajelor, diversiunilor. Jumatate dintre ei erau deja antrenati în cazarmile din Neukarenburg din Austria si fusesera trimisi în România ca sa organizeze actiuni de sabotaj si sa "hraneasca" propaganda anticomunista). Asadar, pentru crearea armatei noului guvern ramasesera disponibile circa 70 persoane.

Din nucleul armatei trebuia sa faca parte si circa 200 de voluntari din jurul legionarului Pavel Onciu, care se pregateau sa intre în România alaturi de nemti.

In cele din urma, "armata nationala" a început sa se formeze la Döllersheim, lânga Viena. Mai întâi, Sima a reusit sa obtina de la nemti promisiunea ca, dupa crearea lor, unitatile nu vor fi îndreptate împotriva celor române. Au fost recrutati voluntari dintre legionarii români, ofiterii si subofiterii armatei române care urmasera cursuri în Germania, prizonierii în majoritate provenind din Divizia 4 româna, comandata de generalul Platon Chirnoaga. Au fost înrolati si dezertori.

Astfel, în ianuarie 1945, de partea cealalta a frontului trecuse plutonierul Ion Valeriu Emilian, împreuna cu 119 soldati din Detasamentul 2 cavalerie Calarasi. S-a înrolat, de asemenea, Obersturmführerul Alexandru Suga, membru al Garzii de fier (avea 30 de ani), condamnat la moarte în România în 1933 si care, dupa 23 august 1944, fugise din lagarul unde fusese internat si intrase în SS. Dupa unele documente, generalul Avramescu, comandantul Armatei 4 române, planuia sa treaca, în iarna 1944/1945, de partea cealalta a frontului, împreuna cu întreaga trupa pe care o conducea. Planul lui a fost însa deconspirat (Magazin istoric, nr. 4/1994, 5/1997).

Nu toti voluntarii care s-au înrolat erau animati de "patriotism" sau nutreau sentimente anticomuniste. In multe cazuri, foamea a influentat hotarârea lor. Detasamentele de voluntari nu au fost lipsite nici de conflictele între legionari si adeptii lui Antonescu.

In baza ordinului comandantului detasamentelor straine de pe lânga Comandamentul suprem al armatei, din 20 decembrie 1944, voluntarii din România intrau automat în subordinea SS (ca si cetatenii din Europa de Vest si Nord sau bulgarii, ucrainenii, bielorusii si cazacii).

Dupa o scurta perioada de antrenament, sub conducerea generalului Chirnoaga, s-au format doua regimente de grenadieri, fiecare având doua detasamente (cel de-al treilea regiment se afla în curs de constituire la sfârsitul razboiului). Soldatii români, îmbracati în uniforme SS, au fost aruncati prima oara în lupta la începutul lunii martie 1945. Alaturi de 3  000 soldati din Regimentul 1, din cadrul Corpului de tancuri, condus de generalul Felix Steiner, au ocupat pozitii lânga Stettin pe Oder (o mare parte din unitatile de voluntari a fost concentrata pe ultima linie de aparare dinaintea Berlinului).

Prizonieri la anglo-americani

Nu au apucat sa lupte prea mult, deoarece au fost împartiti înainte de atacul final al armatei sovietice asupra Berlinului. Jumatate în cadrul unui regiment de munca, la sapat santuri, cealalta jumatate a fost "dotata" cu biciclete primind numele pompos de Panzer Zerstörer Regiment. Obligati sa se retraga, la 9 mai 1945, toti soldatii din acest regiment au fost luati prizonieri de anglo-americani. Dar chiar mai înainte, pe baza unui ordin al lui Hitler, soldatii români fusesera obligati sa predea armele si echipamentul celorlalte unitati SS. Firma Bevo din Wuppertal confectionase pentru voluntarii români doua feluri de banderole de prins la mâneca uniformei: una - cu tricolorul în partea de sus si inscriptia România, jos, alta având forma de blazon cu însemnul de stat si inscriptionarea Rumänien, în partea de sus. Nu s-au pastrat însa fotografii care sa ilustreze cazuri concrete de folosire a acestor banderole.

Oficialitatile aveau nevoie de nemti

In anii 1940-1945 multi cetateni români de nationalitate germana au avut posibilitatea sa slujeasca în armata germana si în SS. In România antebelica, în Transilvania si în Banat, traiau peste o jumatate de milion de sasi si de svabi. La 20 noiembrie 1940, Volskgruppe din România a primit statutul de comunitate semiautonoma. Imediat, a fost constituit Partidul Muncitoresc National-Socialist al comunitatii germane din România, conform stilului Reichului, fiind create si alte organizatii.

Cei 223 000 de nemti care locuiau în partea româna a Banatului, la fel ca si cei 253 000 din Transilvania si 120 000 din restul României, constituiau o sursa ademenitoare pentru recrutare de soldati. Primele încercari s-au facut înca din 1940. Dar si atunci si mai târziu ei au întâmpinat rezistenta din partea oficialitatilor române, care aveau nevoie de nemti. Inca din perioada 1940-1941 Himmler propusese ca din România sa fie recrutati cel putin 1 000 de voluntari, sarcina neacoperita total. Cea mai mare parte a voluntarilor recrutati au fost repartizati la Divizia 2 tancuri "Das Reich". Abia în mai 1943, guvernul român a dat un ordin ce permitea tinerilor sa intre în Wehrmacht si în unitatile SS, fara a pierde cetatenia româna.

Pâna la sfârsitul razboiului, în Wehrmacht au slujit 15 000 de germani din România, iar în unitatile SS - 60 000. Ei nu au purtat nici un însemn special si nu au facut parte din nici o unitate speciala. Singura unitate formata în cea mai mare parte din germani provenind din România a fost Divizia 7 vânatori de munte "Prinz Eugen" (germanii proveneau din Banatul sârbesc si din cel românesc), unitate condusa de Gruppenführerul SS (echivalentul gradului de general-colonel din Wehrmacht) Artur Phleps, german de origine din Transilvania (fost ofiter în armata austro-ungara, în timpul primului razboi mondial).