În amintirea zilei de 15 Noiembrie 1987, ziua revoltei anticomuniste din Brașov, socotită de Virgil Ierunca "prologul Revoluției Române din Decembrie 1989", am postat pe acest blog, anul trecut un întreg (deși, inevitabil, incomplet) dosar. De această dată, am ales pentru rememorarea acelei zile să reproduc mărturia unuia dintre muncitorii inițiatori ai protestului, participant activ, arestat, anchetat, condamnat și deportat. "Declarația" lui (scrisă în decembrie 1990), ca și cele ale celorlalți "novembriști", arhivate toate la Asociația 15 Noiembrie 1987, a fost publicată de regretatul prozator brașovean Mihai Arsene în volumul DOSAR BRAȘOV 15 NOIEMBRIE 1987. DOCUMENTE, apărut la Editura Erasmen, în anul 1997.  În volumul realizat de istoricii Marius Oprea și Stejărel OlaruZiua care nu se uită. 15 noiembrie 1987,Brașov, apărut cinci ani mai tîrziu la Editura Polirom, autorul acestei mărturii nu mai figurează în lista persoanelor intervievate. VOINEA STAN - căci despre el este vorba - avea în 1987 29 de ani, era căsătorit și avea doi copii: unul de patru ani și jumătate, al doilea de șase luni. Era muncitor la Uzinele "Steagul roșu", locuia în cartierul "Steagul roșu", pe Bulevardul "Steagul roșu"! Citind și recitind textul "declarației" lui, am avut de fiecare dată sentimentul că în persoana acestui muncitor mai ?locuia? o ființă: un virtual scriitor. Pînă la urmă, cred că a învins Omul. Vă propun, așadar, mărturia lui:

       "În data de 16 noiembrie 1987 am fost arestat în fața imobilului mai sus menționat, în jurul orei 20,00. Plecasem să-mi angajez un avocat. Negăsindu-l, am lăsat această problemă în sarcina unor prieteni (avocat Moise Grigore). Cum am mai spus, în fața blocului mă așteptau "trei băieți frumoși, cu ochi albaștri", cu o "Dacia" 1300. M-au invitat să îi însoțesc la sediul Miliției pentru a da cîteva "extemporale". M-am supus, deoarece știam motivul și nu eram dispus să aplice metodele anchetei chiar din acel moment.

    La sediu mi-au fost puse cîteva întrebări după care, elegant, cu un picior în partea dorsală, am fost coborît la subsol, unde am avut onoarea să stau pînă a doua zi. După care am fost împachetat într-o dubă și expediați la București, (apartamentul) I.G.M. Am fost "botezat" cu numărul 299 și cazat alături de un avocat, Grădinaru Valerică și de directorul termocentralelor din zona Moldova și Muntenia. Și ca să nu mă plictisesc mi-au dat ca însoțitor pe colegul meu, Werner.

   A doua zi am început serviciul sub comanda unui locotenent care și-a demonstrat din plin calitățile de anchetator (de la tălpi la cap). După cîtva timp am fost avansat și am lucrat sub comanda maiorului Ursu (nu m-a impresionat, aveam experiență). Văzînd că fac progrese rapide, am fost donat locotenent-colonelului Moroianu, care cred că suferea de un sindrom al scrisului, pentru că nu-mi explic de ce mă punea să dau peste 40 de declarații pe noapte, între ora 22,30 și 5,00. După aceea, nu știu din al cui ordin, dar situația s-a schimbat radical: devenisem copil bun, dar ca orișice copil, greșisem și era musai să îmi cer scuze pentru "greșelile făcute".

   Am venit la Brașov, am fost mustrați și dați în sarcina unor milițieni, să fim duși acasă și să aibă grijă de noi.

   La Brașov nu a existat nici un proces, decît o mascaradă în care erai obligat să spui doar atît: "Am greșit și îmi recunosc vina". Iar o parte din tovarășii aleși au avut posibilitatea de a se remarca prin tot felul de epitete care se intitulau "reprezentanți ai muncitorimii" și totodată "martori ai acuzației".

    Avocații noștri s-au limitat la a spune: "Iarta-i, doamne, că sunt tineri și au copii."

   Am fost deportat în Brăila, cazați (eram trei) la cel mai de lux hotel, cu toate că mama și nașii mei locuiau în oraș. În prima zi și în a doua zi, cînd mi s-a făcut angajarea, eram transportat cu o "Dacia" neagră (deh, băieți buni!).

   M-au angajat la C.F.C.H., după reuniunea consiliului de conducere. Nu eram obligat să mă rup cu munca, în schimb eram obligat să fiu prezent la serviciu, iar joia să mă prezint la locotenent-colonel  Angel  Albert, să-i spun ce mă doare și dacă am necazuri. Am rămas prieteni și azi, așa cum de fapt am rămas și cu colegii de muncă, care tot timpul mi-au susținut moralul și care au depistat încă de a doua zi că sunt unul din cei de la Brașov. Dar cum pădure fără uscături nu există, era și cineva - nu știu cine - care raporta activitatea mea, căci altfel nu îmi explic cum creștea dosarul meu ca un Făt-Frumos.

   Într-o zi, datorită faptului că venisem tîrziu de la campania agricolă, deoarece tovarășul Anton Lungu, fost prim-secretar, actual primar, ne ținuse pînă în jurul orei 1,00, nu am auzit ceasul sunînd și am lipsit de la serviciu. Imediat un echipaj al Miliției a venit după mine și m-a căutat. În acel moment eu făceam ordine în pivniță și nu aveam cum să aud soneria; alertați, au mers la fabrică la soția mea, au luat-o și au venit acasă. Între timp eu terminasem treaba și tocmai urcasem în casă. Au sunat din nou și, prompt, am deschis. Au făcut niște ochi cît cepele, mi-au dat bună-ziua și au plecat.

    Nu s-a pus problema despărțirii, deoarece soția m-a urmat, și datorită faptului că tovarășul Anton Lungu, într-un timp record de patru ore, mi-a pus la dispoziție, la alegere, un apartament cu trei camere.

    În 14 noiembrie 1987 m-am prezentat la serviciu, la Secția 440. Cînd am ajuns colegii m-au luat la întrebări (ținusem locul maistrului în luna octombrie și promisesem colegilor, așa cum ne promisese și nouă conducerea secției, că își vor primi salariile în raport cu realizările, care se ridicaseră în acea lună la 105%, iar salariile erau de 85%). În acel moment am hotărît de comun acord să nu lucrăm pînă cînd nu ni se va da o explicație, profitînd și de faptul că ofițer de serviciu era tocmai șeful nostru de secție, ing. Ghelase Valeriu. În acest sens, am trimis un coleg să îl caute și l-a găsit și totodată l-a și adus. Menționez că și celelalte ateliere luaseră aceeași hotărîre.

   Nu am primit nici un răspuns, în schimb din fiecare atelier au fost invitați în biroul dînsului, în ideea de a-i convinge pe ceilalți muncitori să reia lucrul, fapt refuzat de totți cei prezenți. În schimb am cerut să vină conducerea întreprinderii, lucru care realizat abia în jurul orei 6,30-7,oo, prin persoana directorului Tătărăscu. Dar era tîrziu pentru ei, deoarece nouă, celor 95, ni se alăturaseră și ceilalți colegi de la S.410, S.520. Și așa, uniți am refuzat dialogurile cu tov. Birăiescu, tov. Purcăroiu, tov. Anghel (persoane din conducerea de partid și administrativă a uzinei, n.m., V.G.) și am pornit în marș de protest prin interiorul uzinei, unde i-am îndemnat și pe cei din alte sectoare să ni se alăture. Unii s-au alăturat de bună-voie, pe alții a trebuit să-i convingem.

   După ce grupul a crescut, am mers la direcțiune, să dăm piept cu conducerea. Numai că aici ei își făcuseră bagajele. Ne-am gîndit că s-or fi dus la județeana de partid, și am plecat acolo. Și fiindcă tot era o zi festivă, am luat și cîteva drapele, bineînțeles.

   Începînd din Calea București, coloana creștea continuu, iar ca să nu neplictisim am început să strigăm lozinci - (ei ne învățaseră) -numai că am greșit cuvintele și le-am strigat "Vrem lumină!", "Vrem apă!", "Vrem căldură!", "Vrem mîncare!" și mai apoi, "Jos comunismul!".

   Ajunsă la Prefectură, masa de oameni devenise furioasă, și un coleg a vrut să îi înmîneze steagul partidului tovarășului Calancea (primul secretar și primar al municipiului Brașov, n.m., V.G.), doar că l-a nimerit în arcada ochiului stîng. Un altul, a dat tabloul preaiubitului jos, ca să-l putem admira mai de aproape. Alții au scos covoarele, să le scuture. Iar alții au făcut inventarul magaziei de alimente și, nerecunoscînd cașcavalul, salamul, portocalele, pîinea albă, au crezut că sunt lucruri inutile și le-au aruncat.

   Atunci au fost trimiși scutierii și pompierii, cu bastoane și jeturi de apă, ca să ne explice ce sunt acelea. După ce am înțeles pe pielea noastră ce sunt, am plecat către casă și am introdus în dicționar aceste cuvinte, pentru că în al nostru nu existau. După care ne-am culcat liniștiți, cu frica în sîn, știind că a doua zi vom avea oaspeți de seamă.

   Și s-au ținut de cuvînt, ba chiar ne-au mîngîiat la tălpi, pe obraji, pe buric, că ședeam la I.G.M. la o ciorbă de gogonele și la un arpacaș și mă gîndeam: "Uite, mă, se vede că mama mea e de la țară, că nu știe să mîngîie așa tare și așa mult!" Și mă mai gîndeam că ea știa să mîngîie numai creștet și obraji, nu aflase de tălpi, palme, stomac, spate, coaste etc.

   Și nici măcar nu avea un "Cristinel". Dar am iertat-o, e mama."

    (decembrie, 1990)