Întâlnire cu Sergiu Celibidache

Autor: Marilena Rotaru

sau Cum lucrează sunetul asupra spiritului omenesc Mijlocul lui ianuarie 1979. Afișele din spațiul Ateneului Român anunță concerte ale Orchestrei Filarmonicii ?G. Enescu? sub bagheta lui Sergiu Celibidache. Este a doua revenire în țară ? prima a fost în iunie 1970, la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Stockholm ? după ce, vreme de peste douăzeci de ani, numele lui Sergiu Celibidache era interzis în România. Îl sun pe clarinetistul și dirijorul Aurelian Octav Popa, fost bursier la cursurile de dirijat ale maestrului, și mult apreciat de celebrul muzician. Cum să fac să obțin un interviu? ?Mâine, după repetiție, maestrul dorește să stea de vorbă, cu ușile închise, numai cu noi, cu orchestra. Vii cu mine, stai în spate, când se termină te prezint, îi spui ce vrei, și poate... poate...? N-aveam de ales. Știam că refuza interviurile, că reteza din start orice inițiativă jurnalistică. Dar dacă...? Lângă Aurelian Octav Popa, în ultimul rând din spatele orchestrei, să nu mă vadă, dar să-l văd și să-l aud pe Celibidache. Rumoarea se stinge la apariția maestrului cu un fular alb, foarte lung. Se așează pe un scaun și-i privește pe rând, pe toți membrii orchestrei, în tăcere. Parcă-i vede pentru prima dată, deși, cu puțin timp înainte, fuseseră împreună la repetiția de pe scena Ateneului. Cineva îi pune în stânga o farfurie cu un morcov, o foaie de salată verde și o bucată de sfeclă. Când mă străduiesc să înregistrez mai bine conținutul farfuriei, îl aud: ?Așa, deci... În țara asta nu se poate nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găsește... Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din București turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veți avea aceeași diurnă ca mine. Nu cu șapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, cașcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi la unul de două sau chiar una. Nu pentru că sunt eu Celibidache ? deși ar trebui să conteze și asta ? dar, mai ales, pentru că sunt român, ca și voi.? Uitasem de statutul meu clandestin, și, ca să-l aud mai bine, și să-l văd, mă înălțam printre capetele celor din fața mea. ?V-am cerut ca la această întâlnire să nu fiți decât voi, orchestra, și cu mine. Nici asta nu s-a putut. Am depistat un microb pe lângă Aurelian...? Mi-era clar că nu putea fi vorba de nici un interviu. La sfârșitul întrevederii, mă las cu greu purtată de Aurelian Octav Popa în fața maestrului. Îi sunt prezentată, mi se motivează prezența... Își ridică sprâncenele, mă măsoară. ?Și ce crezi c-ai putea afla mata de la mine? Crezi c-ai putea afla ceva?? ?Cred.? ?Duminică la 10, la Athénée, în holul de la etajul unu.? Ninsese, înghețase și era primul an în care Ceaușescu interzisese circulația autoturismelor. Să obțin ? în plină stare de necesitate - o mașină de la garajul televiziunii, pentru transportul echipei de filmare, era aproape la fel de dificil, ca acordul maestrului pentru interviu. Demersuri peste demersuri, făcute de secretari generali de redacție, redactori șefi adjuncți, redactori șefi, au reușit în cele din urmă să extragă din celebrul garaj un ARO. Între ele primeam indicații precise: ?Să spună ceva despre muzica românească...? Traian Rocșoreanu se oferise să filmeze, adăugând și o cantitate serioasă de peliculă din propriile rezerve. Duminică, 21 ianuarie 1979, la ora nouă și jumătate, sunt cu echipa la Athénée Palace. Ne instalăm și așteptăm. Zece, zece și jumătate. Din camera maestrului ies pe rând, profesorul Ion Vulcănescu și doamna doctor Mioara Mincu. Aflu că Sergiu Celibidache nu se simțea prea bine. Cu o zi în urmă, cu puțin înaintea concertului, au venit doi tovarăși care i-au cerut pașaportul, pretextând simple formalități și promițând ca vor înapoia documentul în foarte scurt timp. Nu s-a întâmplat așa, Celibidache a plecat la concert, iar când s-a întors și-a găsit lucrurile răvășite, pasta de dinți și pasta de ras tăiate. Pe starea generată de aceste ?întâmplări? se desfășoară interviul.

Cultura nu este altceva decât drumul către libertate

- Sunteți și compozitor. Dintr-o necesitate, dintr-o nevoie de echilibru?

- N-am avut niciodată nevoie de echilibru, după cum n-am avut niciodată senzația că sunt dezechilibrat... Dar am avut deseori nevoia să mă joc cu sunetul, să-mi transmit bucuriile, durerile, să le fixez, dacă pot, și așa, din când în când, am compus și eu.

- Există în lumea contemporană, pe lângă fenomene de veritabilă artă, și o confuzie a valorilor, și-n muzică la fel ca și-n celelalte domenii ale artei.

- Mata ești foarte drăguță, spui ?există și o confuzie?. Eu spun că nu există decât confuzie.

- Și unde este salvarea muzicii adevărate?

- În a o face așa cum este.

- Și cum este?

- Ei, aia-i, că nu este nici într-un fel. Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care naște, crește, ajunge la un punct de maximă expansiune și moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orișicare activitate omenească. Deci mata vrei să fixezi ceea ce te-a impresionat cândva, în loc să păstrezi în matale posibilitatea de a te impresiona, de a avea la dispoziție elementele cu care iar intri în stadiul de euforie, care încă nu-i muzică.... transcenderea stadiului de euforie poate duce la ceea ce numim noi, câțiva dintre noi, muzică.

- Ați cunoscut numeroase fațete ale culturii mondiale, personalități artistice de prim plan. Care credeți că sunt rosturile culturii pentru omenire la ora actuală și ce ar trebui să domine și să determine conștiința artistului acestei lumi?

- Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzații. Dar nu-i nimic mai fals ca definiția întregii filosofii că arta este jocul senzațiilor, nu. Asta este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras, poți ajunge undeva unde nu te simți tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos... Asta-i libertatea.

- Poate fi o cale de mijloc?

- Nu, din contră, e o cale extremă. Nu există cale de mijloc.

Mai multul este nimicul destulului

- Ce credeți că ar trebui să prețuim mai mult la ora actuală?

- Nu știu dacă este un act de voință și dacă se poate califica ? mai mult sau mai puțin. Este sigur însă că sistemul de selecție, sistemul politic actual, fie că-i aici, fie că-i de partea cealaltă, nu poate să spună ?asta este cultură? și ?asta ajută omenirii?. Suntem prinși de alte probleme și nimeni nu poate să spună astăzi de ce formă de libertate are omul nevoie. De libertatea de a ști că are o bucată de pâine sau că nu-și poate hrăni copiii? E o grijă care-l ocupă și nu-l lasă să facă altceva. Odată rezolvată această chestiune nu s-a rezolvat problema omului. Tot neliber rămâne. Gândiți-vă câți oameni suferă la noi la ideea că altundeva se trăiește mai bine.

- Și ce ar trebui să facă acești oameni ca să nu mai sufere?

- Să-și dea seama că nu poți trăi mai bine în funcție de o idee, să-și dea seama că mai multul este nimicul destulului.

- Cum se aude muzica românească pe meridianele lumii?

- N-am nici o idee.

- Dar în privința forțelor artistice care compun orchestra Filarmonicii ?G.Enescu?, ce părere aveți?

- Cât se poate de bună. Dacă s-ar lucra rațional și cu criterii, noi am fi între marile orchestre ale lumii.

- Mai este mult de făcut ca să ajungem acolo?

- Este o necesitate, puțin realizabilă în țara noastră. Noi n-avem dirijori. Orchestra Filarmonicii este pusă pe mâna a trei analfabeți din punct de vedere muzical. Asta nu-i numai părerea mea, este și părerea ultimului om din orchestră. Puținul pe care pot să-l fac eu este neutralizat imediat de incapacitatea totală, indiscutabilă, a celor trei. Am întrebat: ?De ce

n-aduceți din provincie, că acolo sunt dirijori de talent?? Oamenii aceștia au ajuns ? nu știu prin ce mijloace ? să blocheze poziția vitală a țării. I-au trimis în străinătate... Dacă v-aș arăta o critică apărută la Bonn, am plânge cu toții cum am plâns eu... Deci, vezi mata, se poate face cu orchestra asta ceva? Nu, în condițiile astea nu se poate face nimic.

Pagini:
1
2
3

Mărturii

DIN SECȚIUNEA "PERIOADA COMUNISTĂ"