Am eliminat condițiile care împiedicau muzica să se nască

                      -  Se știe că nu este suficient ca membrii unei orchestre să fie, separat, foarte buni. Care este secretul acestei suduri, acestei armonii, pe care dumneavoastră o realizați?

                      -  Procesul tehnic pe care o singură persoană poate să-l sintetizeze  și să-l centralizeze: dirijorul.

                      -  Cum se face comunicarea?

                      -  Nu se face. Sau există comunicarea, sau nu există.

                      -  E o minune?

                      -  Matale cum te înțelegi cu cineva și cu altcineva nu te înțelegi? Numești asta minune? E-aceeași lungime de undă, este darul de a te regăsi pe tine în celălalt, care este singura formă de obiectivitate... Lucruri care, natural, nu cad nici din cer și nici nu se cumpără la cofetărie... Dar să lași orchestra să dospească douăzeci de ani într-o mizerie morală, dirijată numai de traficul de influență,  și de repartițiile în afara criteriilor valorice, este strigător la cer...

                      -  Care este drumul valorii? Cum se impune o valoare?

                      -  Crearea și respectarea unui criteriu de valoare. Să fie măcar un om la conducere care să spună: ?Așa nu se poate!? Dar noi suntem afectivi, ăla are un văr, ăla are prieteni, ăla e membru, ălălalt nu-i membru... O mulțime de criterii care n-au nimic de-a face cu muzica. Uite matale, unitatea de expresie la concertul de ieri... Parcă era un singur instrument. Am vorbit cu un agent străin... ?Dom?le, cum e posibil?? ?Cum să nu fie posibil?  Dac-ai auzit, trebuie să fie posibil!? Ori, nu-i nici o minune, nu-i nimic special din partea mea, nimic special din partea lor, dar toți am eliminat condițiile care împiedicau muzica să se nască. Fără ca muzica să fie ceva, cum spuneai mata la început. Ce este muzica? Muzica nu-i nimic. E ceva care devine și pleacă. Deci nu se poate capta printr-un proces static, ca discul, fotografia, nici ca memoria, pentru că, de la concert la concert, se schimbă lucrurile...

                      -  ?Muzica ? spunea Heine ? este ultimul cuvânt al artei, așa cum moartea este ultimul cuvânt al vieții.? Ce credeți?

                      -  O ideea ca oricare alta. Fiind așa de absolută, sunt unul dintre cei care n-o cred.

               Bucuria mă bucură, neliniștea mă neliniștește

                      -  Care este statutul muzicii între celelalte arte?

                      -  Este un capitol foarte profund și trebuie să discutăm Fenomenologie. Există în muzică un fenomen care nu se întâmplă în domeniul celorlalte senzații materiale ale simțurilor. Fenomenul de octavă. Octava, adică dublul frecvențelor infraroșului sau ultravioletului nu mai cad în sector perceptibil omenesc. Cad în afară. Fenomenul de octavă este un fenomen referențial cosmic. Peste octavă nu există nimic. Or, există în muzică ceva care atinge omul unde nu-l poate atinge nici cel mai profund gând. Și totuși este real...  Este foarte greu de pus în compatibilitate cu filosofia care, de la Brentano încoace a spus că orice conștiință e conștiință de ceva. Uite, există o conștiință ? conștiința yoga ? o conștiință activă, nu pasivă, fără să fie conștiință de ceva. Un gol în care poate intra tot.

                      -  Ce părere aveți despre yoga?

                      -  Depinde de ce numești dumneata yoga. Există un yoga comercial care se face în America, în Japonia, în Asia...

                      -  Nu mă refer la cel comercial...

                      -  Yoga autentic este cel mai scurt drum către libertate.

                      -  Ați întâlnit și aici, în țară, un specialist în yoga...

                      -  Da, am întâlnit un yoghin foarte mare, de care nu știam. M-am mișcat în lumea yoga în ultimii 40 de ani, dar domnul profesor Ion Vulcănescu m-a uimit cu măiestranța cu care reușește să pună ordine, sau atâta ordine cât se poate pune, în dezordinea mea personală.                                                                      

                      -  Aveți o dezordine personală?

                      -  Ca și matale.

                      -  Credeți că ați reușit să-i smulgeți vieții ceea ce doreați?

                      -  Fără discuție că nu.

                -  Și ce-a rămas?

                -  Toți am început undeva și fiecare a încercat să intre cât mai profund... și dacă-i vorba de profunditate nu știu unde se termină...

                 -  Să înțeleg că este o prăpastie între ceea ce v-ați dorit și ceea ce ați realizat?

                 - A, nu... Înțelepciunea mea constat să-mi dau seama în momentul în care mă găsesc, așa cum mă găsesc, alcătuit din atâtea aversiuni și atâtea înclinații, că nu pot să fac altceva decât ceea ce fac. Adică am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea...

                 - Ce vă bucură și ce vă neliniștește?

                 -  Bucuria mă bucură, neliniștea mă neliniștește.

                 - Ce ați dori să știe publicul care v-a aclamat zilele astea, publicul de pretutindeni, publicul dumneavoastră, despre Sergiu Celibidache?

                 - Nimica. Mă deranjează tot ce știe deja... Știu mult prea mult despre mine și nu-i lucrul la care țin. Dar aș dori să poată face și dânșii excursia asta pe care din când în când o facem împreună, o putem face împreună.