De obicei, poeții înclină mai mult spre artele plastice decît prozatorii care preferă de regulă muzica. Sunt și excepții, desigur.
    Deunăzi, stînd la masa de lucru, în timpul unei pauze, am privit mai atent cele trei portrete agățate pe peretele din fața mea pe care mi le-au făcut și mi le-au dăruit cu diferite ocazii trei poeți: Marin Sorescu, Nichita Stănescu și Mircea Ciobanu. Al treilea, un bun narator și redactor la editura Cartea românească, scria și poezie, amestecîndu-se des cu poeții. Un împătimit al lui Mateiu Caragiale. Ca desenator, era mai talentat. Ca poet, nici nu se putea compara cu ceilalți doi. Deși era mai învățat decît ei, mai sofisticat. În lipsa unui har superior, el îl compensa prin lecturi intense... E drama poeților mijlocii.
    Primul portret al lui Marin Sorescu este dedicat simplu, direct: Lui Țoiu, cu dragoste. Executat în tuș, mă făcuse cu pipă, nărav la care am renunțat demult. Desenul lui Nichita e doar o copie după originalul rătăcit. Nici o dedicație, nimic scris; țin minte că portretul îl făcuse la chef.
    Mai profesionist este portretul lui Ciobanu. Executat în creion și foarte șters, după atîta timp. E ca o pată umbroasă, aproape lipsită de contur, ceea ce îi sporește misterul, cît se mai vede. Dedicația, caligrafiată, este și ea estompată: Cu aproximație, (scris deslușit, n.n.); urmează imediat o ruptură a hîrtiei subțiri, de carnet, cam un centimetru pătrat; în continuare, pe hîrtia subțiată la maximum, un cuvînt indescifrabil; și, mai departe: într-un ceas bun, rămas întreg; iar la urmă de tot, clar, Constantin Țoiu, fără lui șters ca și numele autorului desenului realist. Portret făcut cu o acribie maniacă, dînd impresia că artistul a ținut, magic, să ia în stăpînire modelul...
    Amatorilor de piese biografice, istorici literari etc., le țin la dispoziție desenele amintite.
    Pe vremea aceea, prin 1983, devenind de doi ani, în urma alegerilor, vice-președinte al Uniunii, mă bucuram de simpatia tinerei generații de scriitori, mulți din ei vizitîndu-mă des. O dată, unul, al cărui nume nu-l dau în vileag, se plînsese că Mircea Ciobanu, ca redactor, le cerea bani unora ca să-i publice, glumind că și doctorii, la urma urmei, luau parale cînd te duceai la ei să te opereze, ori judecătorii, pe la procese. Azi așa, mîine așa... Pînă ce, unei poete țigănci, autoarea unor versuri țigănești, i se ceruse salba de aur ce o purta la gît, în schimbul publicării, aceea dîndu-i-o pe loc, de la gît. Dețin aceasta, de la o personalitate a literaturii, în viață. Îi voi spune, dacă e contra, renunț. Deși ține strict de istoria literară a vremii.
    Față de acest cinic înzestrat provenind din estetică, ceilalți doi, Nichita și Sorescu păreau niște copii. Afacerist însă, și arghirofil, fusese și Arghezi, în definitiv; nu mai spun de Mircea Dinescu, păstrînd proporțiile.
    Despre Tudor Arghezi se povestesc atîtea... Adaug o scenă văzută cu ochii mei. Mai spusei... Am mai scris, o dată, deși nu strică să repet, spre întărire... Era în mai, prin 1953, de Sfîntul Constantin și Elena, în plin proletcultism. Și auzisem că Arghezi vindea cireșe la el acasă. Le vindea chiar în poarta casei lui cu livadă, din Mărțișor, unde e și îngropat. Că tocmai apăruseră cireșele de mai... Dădusem colțul ulicioarei din Văcărești, mă apropiam cu nodul în gît, de emoție... Văzusem de la distanță coșul de nuiele, tîrnul, cu cireșe așezat în pragul porții. În jur, nimeni, nici un cumpărător. Hazardul vrînd probabil să fiu martorul absolut. Mai întîi, îl salutasem cu sfiala unui derbedeu pus pe calea cea bună; înclinîndu-mă cît mai în jos înaintea clasicului cu bască și papion, ceea ce nu mergea deloc cu vînzătorul de cireșe... El mă întrebă la iuțeală cît? punînd mîna pe balanța ruginită. Un kil, murmurasem, dus; iar el potrivi pe limboi greutatea de nikel, fără să-i tremure mîna, ca mai tîrziu, și mă înșelă repede cu o zecime, două... La urma urmei, iarăși, bani ca să te publice, dacă n-ar fi avut, ți-ar fi cerut și Arghezi. Numai că... Quod licet Jovis...
    
*
    Nichita, tot ce făcea, făcea ca un prinț, rus, cum se spunea; și, într-adevăr, geniul său de la miază-noapte se agățase definitiv în zbor de meridianul de la Ploiești... Totdeauna, îl puneam întîiul printre poeții trăitori. Pînă după moartea lui Marin Sorescu, și cînd, citindu-i ultimele versuri scrise pe patul de suferință de la spital, am început să ezit... E în Sorescu, și el genial, ceva între cocaseria existenței imediate și gluma țărănească de dincolo de Olt, orișice ar fi. O artă avînd tăietura esențială a meșterului de la Hobița, precum și precizia geometrică a oltencelor țesînd covoare.
    O dată îl văzusem pe Nichita făcînd un gest nebun-nebun... Ne aflam mai mulți inși împreună la Șosea, cînd declarase din senin regină pe bătrîna femeie de serviciu a localului, pupîndu-i mîna îndelung și cerînd balaoacheșilor din orchestră să execute marșul de încoronare... Fusese ceva mai ......și decît pagina lui Flaubert în care slujnica bătrînă este decorată de triumfătoarea burghezie a tîrgului pentru serviciile ei: Cincizeci de ani de servitute umană.
    Nichita, cît a trăit, a fost și un răsfățat al criticii... Ceea ce îl jena uneori și pe el, de o luciditate extremă. Cînd nu era clar că lăuda pe cineva din motive subiective, - era nemilos.
    Dar ce entuziasm pe el cînd se ivea un talent nou... Jubilările lui cînd apăruse Florica Mitroi!... "Mitroi! auzi?" făcea uimit ca de ceva colosal. "Mitră... Mitroi!" repeta, - excepția androgină... Pînă ce nonconformista dispăru.
    Dintre celelalte poete, îi plăcea Ileana Mălăncioiu pentru asprimea și autenticitatea versului. Ce m-a frapat e că, într-o zi, la "Luceafărul", în biroul lui, Ștefan Bănulescu o lăudase și el găsindu-i mai multă feminitate... Pe urmă, Nichita o mai remarca pe Angela Marinescu, atras de lirica sumbră, de metafizica ei impunătoare față de minoderiile, de ismenelile feministe.
    Excesele lui princiare, laudele convenționale făcură destule victime printre amatori. El îi lăuda văzînd cît sufereau din lipsă de har. Pe cînd cu cei cu adevărat înzestrați se purta fără menajamente, arta obligînd... Mai cu seamă cînd se întîmpla să i se pună în față clasamentul oficial.