Apoi, mai erau si figuri de anonimi ce nu-si visau decit o faima de moment, meteorica, in noaptea bucuresteana, nascuti pentru uitare ori mistuiti de nesansa si de bautura. Printre prezentele imperiale ce onorau boema anilor '50 - '65 as aminti puternice si interesante personalitati ca scriitorii Tascu Gheorghiu si Radu Albala, dramaturgul Horia Lovinescu, profesorul si esteticianul Eugen Schileru, marele actor Stefan Ciubotarasu, pentru a aminti numai pe citiva, apoi o foarte compacta falanga de candidati la cerurile genialitatii: sarmantul literat Marcel Gafton, poetul Leonid Dimov, poetul baladist Tudor George poreclit "Ahoe", poetul gingas si fost boxeur Teodor Pica, pictorii si graficienii Ionel Florescu, Constantin Piliuta, Tiberiu Nicorescu, Benedict Ganescu, Mihu Vulcanescu, actorii Dorin Dron, Ion Nino Anghel, Ludovic Antal, C. Rautchi, Stefan Mihailescu-Braila, gazetarul Igor Grinevici, sculptorii Gh. Apostu si Valentina Bostina, admirabilul dramaturg cozeur George Astalos, prozatorul cu suflet de aur Nicolae Velea, romancierul si poetul cu aura de batrin cotcar Ben Corlaciu, si in sfirsit acele meteorice umbre de cafenea, de bodegi sau restaurante, ce au disparut in anonimat: pictorul de gang Zogu Zaharescu, profesorul Fayon, poeta Maria Porumb, pseudo-poetul Fleancu, cel sortit mizeriei, "Ciorap", "Chibrit" etc. etc. Mai existau, apoi, si citeva grupari aparte de literati, pictori si actori ce se legasera dupa simpatii sau pe apropieri de virsta, in care puteai intilni cei mai diversi concurenti la portile empireului: exuberantul prozator Fanus Neagu, extaticul Nichita Stanescu, romanticul actor si truver Titi Rucareanu, masivul interiorizat Mircea Albulescu, teribilul povestitor de Bailesti, incintatorul actor Amza Pellea, ce pacaleau si luminau noptile bucurestene, admirabilul grup al unor fini degustatori de prietenie ca anglistul Mitica Mazilu, fabulatorul "Has" Matei si altii. Dar la trei dintre acestia voi reveni cu portrete aparte. Voi incepe cu scriitorul TASCU GHEORGHIU de care m-a legat o prietenie bazata pe cea mai de seama calitate a unui boem: un profund dezinteres ambalat in sinceritate. Tascu Gheorghiu, sau Suli, cum ii spuneam noi toti cei apropiati lui, parea coborit, cum foarte multi cronicari literari au subliniat, din lumea absolut fantastica a Crailor de Curtea Veche al lui Mateiu Caragiale. De altfel el insusi era constient de acest lucru, ca dovada ca, leganind un ascuns orgoliu si simpatetism, invatase pe de rost intregul roman matein si declama cu duiosie fragmente din acesta ori de cite ori ii facea placere. Nu o data, la ore tirzii din noapte, cind porneam spre casa, Suli imi povestea cite un crimpei din copilaria sa petrecuta la Pontul Euxin, vorbindu-mi de educatia aleasa primita din cea mai frageda copilarie, si subliniind mai cu seama micul sau univers lipsit de griji, intr-o familie cu stil de viata boiereasca. Nu stiu daca fabula sau nu, insa intentia sa de a-si crea ab ovo un portret de aristocrat era demna de atentie. Se credea un Pantazi si isi declara deschis originea greceasca. Cochetase in tinerete cu avangarda literara, dar fiind in fond un lenes conformist, prefera sa deseneze pe colturi de masa, decit sa scrie. Insa atunci cind a imbratisat arta traducerilor, a ales tot ca un avangardist - numai pietre rare, pe care sa le slefuiasca indelung si cu migala de orfevru. Nu intimplator a tradus cu virtuozitate, numai pe sprinceana, din lirica franceza si nu fara ascunsa lui credinta a ales Ghepardul lui Lampedusa pentru a alcatui o trinitate nobiliara: autor-personaj principal-traducator, nu dintr-un moft a talmacit Raposatul Matia Pascal al lui Pirandello, si sub ochii mei Tascu Gheorghiu a trait marele vis al perfectiunii transpunind ca obsedat Cintecele lui Maldoror, aceasta stranie si rafinata proza a neintelesului Lautriamont. Actul traducerii era pentru Tascu Gheorghiu un amestec de chin si diabolica placere, cind timpul disparea cu desavirsire din viata sa. Si pe cit de stranie era nobletea sa nedisimulata, pe care si-o afisa deplin constient, pe atit de neobisnuit era si modul sau de viata. Ochii intelectualilor bucuresteni se obisnuisera cu aparitia acestui domn ce pasea cu distinctie, absent, tacticos, imbracat intotdeauna cu rafinament, dar evident cu o preferinta constanta pentru bleumarin. Rar il parasea zimbetul sau fin, amestecat cu o vaga nuanta de malitiozitate. Se culca intotdeauna in crapatul zorilor, a l' alba, dupa ce scrisese toata noaptea. Dormea numai ziua, cam pina la ceasurile prinzului, cind pornea la drum sa inceapa o noua zi prin restaurantele, redactiile, cafenelele din Bucuresti. Pe la ora 13-14 lua masa de prinz de obicei la Capsa, daca nu sarea peste ea, multumindu-se cu citeva placinte cu brinza calde, pe care le minca pe indelete, cu vizibila placere. Era destul de corpolent si restrictiile pe care si le impunea din cind in cind aveau o ratiune, de vreme ce doua treimi din timp si le petrecea sezind la masa de scris, la mesele de restaurant si la cafenea. De la Capsa pornea apoi la restaurantul Blocului Turn unde zabovea mult, de obicei singur, la o ceasca mare de cafea turceasca si la o sonda cu citronada preparata de el insusi dintr-o lamiie uriasa adusa prompt de chelner dimpreuna cu aparatul de stors. Rar, cind avea un companion, isi comanda si o sticluta de vin rosu, excelent, de Simburesti. Acest tabiet dura cam doua ceasuri, apoi Tascu Gheorghiu pornea iarasi cu pas masurat pina pe bulevardul Ana Ipatescu, unde se aflau sediile revistelor Gazeta literara si Luceafarul, la care avea aproape permanent colaborari. Regularitatea cu care trecea pe la reviste ascundea nu o insistenta ce parea agasanta unora, ci de fapt precaritatea acestui om de mare calitate, silit sa-si cistige greu existenta. Traducea cu precadere din limba franceza, dar accepta si comenzi neplacute, pentru a-si putea achita consumatiile zilnice. Chelnerii il respectau si chiar admirau pentru amabilitatea cu care li se adresa acest boem domnos, dar si pentru bacsisurile boieresti pe care le primeau de la Tascu Gheorghiu. Pentru o consumatie de 15 lei, in zilele bune seniorul le adauga inca pe atita. Caci erau si zile proaste, cind insa chelnerii ii treceau consumatia in cont, stiindu-l pe domnul Tascu om de o corectitudine exemplara, bun platnic si darnic din fire. Asadar, dupa ce trecea pe la redactiile din bulevardul Ana Ipatescu, mai dadea o fuguta pina acasa pentru a se primeni. Locuia nu departe, pe strada general Ernest Brosteanu, ce pornea din Calea Dorobantilor, unde statea foarte inghesuit intr-o camera de demisol, de care n-a putut scapa decit cu citiva ani inainte de a pleca spre vesnicie. Poate ca se mai si odihnea un ceas-doua, pentru ca dupa miezul noptii se infiinta vara pe terasa larga a restaurantului Lido, si iarna in salonul din incinta, asezindu-se de regula la prima masa de linga intrare, unde aerul era mai curat si zgomotul orchestrei mai estompat. Nu era un insingurat ursuz, cum credeau multi, ii placeau glumele bune si scriitorii tineri, care se asezau destul de des la masa lui, pentru a-l inveseli sau a-l asculta. Minca masurat dar cu pofta de gurmand si bea putin, insa numai vinuri de buna calitate sau, rar, coniac frantuzesc. Printre putinii companioni mai apropiati ma numaram si eu. Imi facea confidente legate de cartile la care lucra, migalea mult la fiecare vers sau fraza, si-mi arata citeodata desenele sale in creion, dintre care excelau, prin neasteptate postzri, in special ouale sparte ce-l obsedau. Cind i-a aparut Ghepardul era mindru ca un copil laudat - cu Lautriamont parea tot un copil ce visa cu fata scufundata usor in perna. Ne placea sa povestim despre el, desi prea putine legende de cafenea i s-au pus in seama. Singurul sau cusur, insa foarte accentuat, era suspiciunea. Mereu era dispus sa banuiasca un alt sens in cele ce-i spuneai. Ilustrul italienist care era Stefan (Fanica) Crudu mi-a si reprodus o mostra. Intilnindu-se pe strada cu Suli, Fanica il saluta: - Bonjur, Suli! Ce mai faci? La care Suli il priveste drept in ochi si-l intreaba scurt: - Da' de ce ma intrebi ce fac? - Cum de ce, Suli? Pai, asa se obisnuieste! - Nu, nu ma lua asa, Fanica. Tu ai aflat ceva! Tu-mi ascunzi ceva... A vorbit cineva ceva rau despre mine? * Un alt impatimit al boemei si al taclalelor de cafenea din anii '55 - '70 a fost fermecatorul om de inalta cultura EUGEN SCHILERU. Intr-unul din putinele interviuri acordate televiziunii franceze, filosoful Emil Cioran vorbea de un anumit tip de intelectual, de o personalitate cu totul aparte, un o de cultura fara opera scrisa, insa bogat exprimata oral, - si marturisea ca el cunoscuse in Romania o astfel de personalitate pentru care conversatia insemna aproape tot. Facea, desigur, aluzie la bunul sau prieten Petre Tutea, un veritabil "geniu de cafenea" ce si-a risipit mai toate gindurile in lungile si aprinsele discutii purtate la o cafea. Si ce alta dovada palpabila poate fi decit uimitoarea carte postuma intitulata fara echivoc: "321 de vorbe memorabile ale lui Petre Tutea". Un asemenea intelectual de rasa si om care s-a revarsat in altii, un asemenea foc stelar al cafenelelor bucurestene a fost si profesorul de estetica si istoria artelor Eugen Schileru, apelat de toti cei ce-l cunosteau mai indeaproape cu numele mic de Ninel. Din aceeasi familie a risipitilor in vorbe faceau parte marii cozeuri de cafenea Pastorel si Ionel Teodoreanu (acesta din urma fiind si un excelent conferentiar si pledant), Victor Eftimiu, Petru Comarnescu, Oscar Lemnaru s.a. Cind se pomenea despre Ninel, numai despre profesorul Eugen Schileru putea fi vorba. Dupa stirea mea, care ma numaram printre prietenii sai apropiati, abia a izbutit sa concretizeze intr-o carte, ce-i drept fermecatoare, intitulata Scrisoarea de dragoste, o infima parte din numeroasele sale "conferinte" risipite in diverse sali si in special la mesele de cafenea. De altfel scrisul era pentru el un calvar si asta din pricina probitatii sale profesionale. Ca sa tina o conferinta dupa un text scris, trudea enorm, pentru orice amanunt rascolind zeci de carti (el insusi avea acasa o biblioteca imensa, in afara de peretii captusiti pina la tavan cu carti, avea stive, metri cubi de carti si reviste asezate pe jos). Dar cum isi pregatea conferintele, la care asista toata crema culturala a Capitalei, ca si toti studentii sai de la Institutul de Arte Plastice! Fiecare conferinta era de-a dreptul socanta, incit iti raminea in memorie multa vreme. Sa amintesc macar una. O tin minte si azi cu limpezime. Ninel conferentia in sala Casei Ziaristilor despre avangarda romaneasca. In loc de obisnuitele formule introductive, Ninel a demarat direct cu un fragment din Manifestul de la Z|rich din 1916, protest antiliterar care pentru cei ce nu-l cunosteau putea fi luat drept o insulta la adresa tuturor celor aflati in sala. Caci ce puteau crede acesti auditori auzindu-l pe conferentiar incepind dupa o pauza lunga si priviri de repros la rumoarea din sala, incepind cam asa: Doamnelor si domnilor, sunteti niste ratati, lepadaturi, o adunatura de prosti, niste papuasi etc. etc. Si in timp ce Ninel continua sa citeasca incendiarul fragment, citiva ascultatori s-au sculat si au parasit sala indignati. Cind Ninel a rostit in sfirsit: Aici am incheiat citatul din... - sala, pina atunci inmarmurita si socata, a izbucnit in aplauze, in vreme ce conferentiarul era luminat de cunoscutul sau zimbet ironic si diabolic. La Capsa, Ninel Schileru perora inconjurat de pictori, actori si literati, tinind foarte interesante colocvii despre arta. Domeniile vaste in care se plimba cu nonsalanta - "de la arta precolumbiana pina la obstescul sfirsit" cum ziceau prietenii sai - tradau totalul sau nonconformism si cugetul sau penetrant, puterea sa de adaptabilitate la felurite interpretari si puncte de vedere. Uneori uza si de viclenii, pentru a pune la incercare pe companionii de colocviu, pur si simplu inventa autori straini si opere, iar cind cineva intra in astfel de cacealmale, se distra cu o draconica placere. Era darnic din fire, stia sa sfinteasca prietenia, intre el si studentii sai nu exista decita o iubire reciproca. Intr-o zi l-am gasit la o masa de trotuar de la "Katanga", inconjurat de vreo opt fete si doi-trei baieti, toti studenti de-ai sai. M-a socat indata ceva: Ninel trona satisfacut si perorind ca de obicei; purta o camasa pepit, iar toate cele opt studente purtau ca si el bluzite din acelasi material pepit. Inainte de a ma aseza la acea masa, i-am facut semn, aratind cu inteles spre camasa lui si spre bluzitele fetelor. Ninel mi-a raspuns cu cea mai deplina seninatate: "Si-au cumparat si ele din acelasi material... pentru ca ma iubesc. Si a adaugat cu mindrie: Sunt studentele mele". Localurile preferate de Ninel Schileru erau cafeneaua Capsa (cafeneaua, nu restaurantul), cochetul barulet "Katanga" de la rascrucea bulevardului Balcescu cu strada C.A. Rosetti si micul restaurant Podgoria de pe bulevardul Magheru. Faptura sa firava putea fi vazuta adesea plimbindu-se agale, cu miinile incolacite la spate, prin cele mai neobisnuite locuri, in special pe bulevardul Elisabeta, absolut impropriu pentru plimbari, dar foarte apropiat firii sale nonconformiste. Multi artisti plastici din tara noastra au fost propulsati de lectiile lui Eugen Schileru spre cele mai inalte trepte ale profesiei si spre intelegerea rostului lor profund.* Apoi, o prezenta foarte indragita in lumea cafenelelor bucurestene a fost poetul MARCEL GAFTON. Venea dintr-un univers literar extrem de pitoresc si cu existenta scurta, dintr-o generatie de poeti modernisti ce se plamadisera in cei mai prapaditi ani ai mijlocului de secol XX, ma refer la anii cu totul neprielnici literaturii 1941-1948. O generatie de fronda si donchisotism ce-si cautase cu ostentatie un drum absolut neumblat, cautari din care multi au esuat si foarte putini aveau sa izbindeasca prea tirziu, in conditii vitrege. Ma refer la tragicul ironist Geo Dumitrescu, serpuitorul poet Miron Radu Paraschivescu, exoticul trubadur Constant Tonegaru, evocatorul vulnerabil al cosmarelor si nelinistilor Ion Caraion, nebulosul Victor Torynopol, livrescul Mircea Popovici, dar si temperatul penitent Mihail Crama. Gafton era poate cel mai tinar din acea generatie, debutase in 1945 la Revista Fundatiilor Regale si de citeva decenii scria numai pentru placerea sa intima. Poet era insa in toate. Pina si in vorbire si in viata de zi cu zi. Traia cu grija neabatuta de a ramine cinstit si de a-si putea ocroti mama, pe care o iubea nespus de mult. De aceea isi urma destinul de poet in totala retragere si traducea ori stiliza cu cea mai adinca daruire, pentru a-si asigura un trai modest, dar independent. Eu il admiram pentru acest martiriu, pentru aceasta cruce pe care o purta demn in durerea sa bine ascunsa. Caci stia sa-si ascunda neplacerile existentiale, era exuberant in vorbire, chiar debordant in felul inflorit de a se exprima, incit prezenta sa constituia un regal lexical. Avea stil in comportament, parea coborit din codul manierelor elegante si tot ce povestea purta nimbul unor intimplari fabuloase. Stia sa fie delicat dar si intransigent, patrundea usor in gingasia copilariei si cucerea repede inimile. Il cunosteau toti boemii de calitate, cuconetul il agrea, pentru ca stia sa flateze cu vorbe subtiri. Figura sa barbateasca, vocea adinca si exprimarea usor graseiata se imbinau armonios cu zimbetu-i discret si ochii sai patrunzatori, mereu jucausi. Era un as al gesturilor largi, princiare. Prietenii sai cei mai apropiati se puteau socoti niste alesi. Stia sa povesteasca si sa poarte lungi discutii din care companionii sai se alegeau cu un sentiment de incintare. Mai ales cind descria cum se prepara o anumita mincare, iti lasa gura apa. A ramas de pomina felul cum a descris odata cum se face o mamaliga buna, taraneasca. Relata cu savoare pina si ce ata trebuie sa folosesti la taiat mamaliga: "Se alege, monser, o ata subtire si tare, cizmareasca, pe care, atentie, prietene, trebuie intii s-o lavam in apa calda si cu sapun alb, si dupa ce o clatim in trei ape reci, apucam ata de capete si o zvintam invirtind-o in aer, uite-asa, prietene - si abia dupa aceea tai mamaliga, pricepi? Ha-ha, da' ce mamaliga, aur, monser, aur curat!". Marcel Gafton era, in felul lui exaltat, un Pantagruel al mincarurilor "povestite". Cind, dupa o lunga aminare, i-a aparut in sfirsit primul volum de poezie, intitulat cu ascunsa durere Non possumus, am trait tot un paradox gaftonian: era ultima scriere, un lung poem neunitar, in timp ce poeziile sale mai vechi continuau sa stea in sertar. S-a stins pe neasteptate, singur, intr-o noapte, dupa ce evocase in prezenta unor prieteni frinturi din adolescenta sa braileana, - in timp ce mama sa era departe, la Paris, sa-si vada celalalt fiu, pe frumosul Pierrot, fratele mai mic al lui Marcel. La Paris inima mamei "nastea o lacrima rotunda si mare".