As vrea sa plec de la o afirmatie din post fata, cea privind brusca schimbare intervenita imediat dupa 23 august 1944, când cronicarul de teatru, cel care îi prilejuise lui Camil Petrescu atâtea nopti albe si momente de enervare paroxistica, devine luptator politic. Atunci N. Carandino se angajeaza - nu numai cu ceea ce scria zi de zi, ci cu întreaga orientare a ziarului Dreptatea - într-o batalie ce se va dovedi, dupa câteva luni, inegala. Firavele asigurari pe care le-a primit din Apus n-au fost, în fond, decât iresponsabile îndemnuri la sinucidere. Astfel este cel din partea unui pion al politicii externe americane, Averell Harriman, în acea vreme ambasador al Statelor Unite ale Americii la Moscova.

Cu Carandino despre Harriman

Dupa ce, împreuna cu colegul sau sovietic si britanic, instalase cei doi ministri P.N.T. si P.N.L. în guvernul dr. Petru Groza, în decembrie 1945, la receptia ce consfintea, în clinchetul cupelor de sampanie, victoria Aliatilor, Harriman îi spune lui Carandino ca ziarul Dreptatea, interzis dupa 6 martie 1945, va putea - în sfârsit - sa reapara si ca exista toate libertatile.

Am discutat mult cu Nicolae Carandino despre acest moment. Nu pentru ca i-as fi pus la îndoiala memoria, ci pentru ca mi se parea din cale afara de cinic sa dai asemenea asigurari unor oameni, stiind ca sunt lasati singuri. Singuri sa ia drumul închisorilor si al mortii. Eram la Athénée Palace (Hiltonul de astazi), la celebra braserie, unde, dupa ora 11.00, îl întâlneam cu regularitate. S-a oprit, s-a uitat la mine si m-a întrebat cu vocea sa rasunatoare: "Domnule, stii cine a fost Harriman?" "Stiu, coane Nicule!" "Cum, ca erai copil pe vremea aia?" "Stiu si tocmai de asta te întreb. Daca asigurarile ti le dadea un atasat oarecare de ambasada, mai treaca mearga. Dar Harriman?" "Da, si eu pâna la un moment dat am crezut."

Dar chiar când sperantele s-au spulberat, N. Carandino n-a parasit lupta. A mers pâna la sfârsit. Si chiar dincolo de sfârsit. Pentru ca anii sai de închisoare au fost ani eroici, când a înteles ca lupta nu se încheiase odata cu interzicerea ziarului Dreptatea si cu tri miterea în închi soare a fruntasilor Partidului National-Taranesc. Acolo, în închisoarea de la Sighet, s-a devotat lui Iuliu Maniu, omul politic fata de care a avut o nemarginita admi ratie si ai carui ul timi ani, luni si zile au fost vegheate (în ce conditii!) cu un devotament, o daruire de sine si o putere de sacrificiu fara margini.

Detractorii care s-au ivit dupa ce el a iesit din închisoare, cei ce l-au acuzat pe Carandino ca a... colaborat cu regimul, cei ce contesta anumite episoade relatate de el, asa cum le-a trait în negura temnitei de la Sighet, ar trebui sa aiba cel putin decenta si sa-si imagineze ce a facut N. Carandino vreme de sase ani pentru Iuliu Maniu: un om fara un minimum de îngrijire, fara un medicament, un om ale carui puteri diminuau cu fiecare zi.

N. Carandino a ramas si dupa ce a intrat în circuitul vietii normale acelasi caracter dârz: vorbea fara teama despre Iuliu Maniu în termeni superlativi, aducând argumente probatorii pentru consecventa morala a celui pe care îl considera nu numai un mare om politic, ci si un reper spiritual.

Vijeliosul Ion Barbu si ...

Din 1965, când a revenit în Bucuresti, si pâna în 1988, când sanatatea l-a tintuit la pat, Nicolae Carandino si-a trait viata cu aceeasi febrilitate. Scria de la cronici la amintiri, participa la simpozioane, la conferinte. Aceasta reinsertie - ca sa folosim un termen la moda - l-a ajutat sa-si revina, sa fie cel de altadata. Si a fost.

La Uniunea Scriitorilor în jurii, la sedinte si, mai ales, la restaurant, unde se strângeau alaturi de el grupuri de confrati, mai ales tineri, carora le povestea cu farmecul sau inegalabil întâm plari din România "dinainte de Yalta", N. Carandino deve nise un liant între generatii, o prezenta ferme catoare.

Cel care a vor bit de atâtea ori despre epoca braseriei "Capsa", cel care a contribuit la transformarea ei într-un adevarat arhetip al vietii noastre culturale interbelice a fost si cel care avea sa o încheie. La sfârsitul anilor ?80. Adica pâna la începutul anului 1989. Nu la Capsa, ci la Athénée Palace. Pentru ca, dupa 1950, Capsa încetul cu încetul se mutase la braseria Athénée Palace si la cofe taria Nestor (disparuta la cutremurul din 4 martie 1977, pe locul careia se afla astazi Hotelul Bucuresti).

La Capsa, prin 1954, îl puteai întâlni pe Ion Barbu, zburlit si încruntat, acoperit de fumul cafelelor, cufundat în calcule, oprindu-se cum s-a oprit odata vazându-l pe Paul Georgescu intrând. Paul Georgescu lucra atunci în aparatul de propaganda al C.C. al P.C.R., era conferentiar la Facultatea de Litere si eminenta cenusie - se zicea - a celor mari, I. Chisinevschi si Leonte Rautu.

Dat fiind ca dintre studentii anului IV al Facultatii de Filologie ce urma sa absolve în 1954 eram ceva mai rasarit, George Macovescu si Tudor Vianu ma propusesera sa lucrez la nou înfiintata Gazeta literara. Paul Georgescu a vrut sa stea de vorba cu mine. Nu într-un birou, ci într-un mediu literar. Si cum Facultatea de Filologie se afla în imediata apropiere a cofetariei Capsa, mi-a spus, înainte de a începe orele, sa-l astept la terminarea cursului. Asa am si facut.

Am mers la Capsa, unde intram pentru prima oara. De cum am pasit în braserie - la ora aceea, patru dupa-amiaza, aproape goala - m-a izbit figura celui ce statea singur la o masa. Scaunul era lipit de peretele opus intrarii. Figura îmi parea cunoscuta. De unde? Poate dintr-o fotografie. Nu puteam spune cine este.

Paul Georgescu a ales o masa destul de îndepartata, în coltul din dreapta cum intri, practic în unghiul vitrinei cu peretele dinspre restaurant. Nici nu ne asezasem bine pe scaune, când bar batul a carui figura ma straduiam sa o caut prin amintiri, care parea ca nu vede pe nimeni, într-atât era de cufundat în hârtiile ravasite pe masa plina cu compo nentele serviciului de cafea, se scoala si se îndreapta catre Paul Georgescu.

Abia asezat pe scaun, acesta îmi spune: "E Ion Barbu." Se ridica si face doi pasi spre el, îl saluta, dau mâna si ramân în picioare. Pentru ca imediat ce si-au strâns mâna a început monologul lui Ion Barbu. N-am tras cu urechea. Ion Barbu era practic rezemat de spatarul scaunului meu. N-a strigat, dar nici n-a vorbit în soapta. Nu-l vroia drept unic interlocutor pe Paul Georgescu. Era evident ca îi avea în vedere si pe cei doi-trei necunoscuti, printre care ma numaram, de la mesele apropiate.

"Cine - si a urmat o expresie neaosa, fara perdea - este Tertulian care ma înjura în Viata Româneasca?" A început brusc si n-a acceptat nici un raspuns. "Domnule Paul Georgescu, eu am publicat acum treizeci de ani un volum de poezii în trei sute de exemplare. De atunci am mai tiparit câteva poezii. Cine credeti ca mai ma tine minte? Câti oameni mai au cartea mea sau revistele în care am publicat dupa aia? Cine mai stie ca a existat un poet Ion Barbu? Stiti ce faceti dumneavoastra, comunistii? Faceti ca parintii care seara îsi întreaba baiatul daca n-a observat ceva suspect la colegii lui când merg la W.C. în recreatie. Copilul îi raspunde nu. Dupa câteva seri tatal revine. Raspuns negativ. Dupa alte seri îl întreaba din nou daca nu cumva colegii lui nu l-au îndemnat sa faca onanism. Raspun sul este din nou ne gativ. Si apoi seri de-a rândul îi atrag atentia: vezi, tu sa nu faci onanism. Pâna când copilul batut la cap se inte reseaza cum e când esti onanist si atunci se apuca si el de onanism. Asa fa ceti si dumnea voastra comu nistii, tot spunând poeti lor sa nu-l imi tati pe Ion Barbu, sa nu urmati poezia lui Ion Barbu, sa fiti atenti la faptul ca e o poezie decadenta, or sa înceapa sa o caute si or sa ma citeasca. Iti multumesc. La revedere."

Cu acestea Ion Barbu i-a strâns mâna lui Paul Georgescu, s-a dus la masa lui si s-a cufundat în hârtii. Paul Georgescu s-a asezat cam încurcat la masa si mi-a spus: "Ai auzit?" Nu puteam sa nu aud.

... tematorul Mihail Sorbul

Ion Barbu a fost un capsist convins. Nu s-a mutat în alta parte. Prin 1956-1957 "batrânii" se întâlneau, cum am spus, la Athénée Palace sau la cofetaria Nestor. Veneau pe la 11 dimineata Mihail Sorbul, Alexandru Cazaban, I. Peltz, câteodata Adrian Maniu, Petru Nove, caricatu ristul Silvan. Consumau putin. Chelnerul se apropia ceremonios. Spunea tot ce avea. Si avea. Ca apoi I. Peltz sa-i spuna grav: "Tomita, o cafea." "Am înteles, maestre." Si când Tomita se înde parta, îl striga: "Tomita." "Da, maestre." "Mica."

Se traia în trecut. Se povestea despre câte se întâmplasera de-a lungul unei vieti. Erau oameni de peste 60-70 si chiar 75 de ani. Unii - Mihail Sorbul, Alexandru Cazaban - aveau din anul 1955 "pensii de merit" de 2 000 lei, o suma importanta pe atunci. Le aparea - rar - si câte un volum. Lui Mihail Sorbul chiar doua, de teatru. Abia mai târziu, prin 1959, i s-a jucat pe scena Teatrului National, sala "Studio" din Piata Amzei, Dezertorul. Spectacol clasic, temeinic.

Dupa vizionare, la care participau "forurile", toti împreuna cu autorul s-au retras în cabinetul directorului Zaharia Stancu. Nimeni n-avea nimic de obiectat. Si atunci cel mai mare din cei veniti din afara i s-a adresat lui Mihail Sorbul: "Va multumim, maestre, pentru aceasta piesa patriotica." Bietul Mihail Sorbul, stiind ca dupa 1948 patriotismul devenise un delict, se ridica si spune alarmat, temându-se ca piesa are sa fie interzisa... "Nu, eu n-am scris o piesa patriotica." Toti au înteles. Zaharia Stancu, directorul Teatrului National, i-a sarit în ajutor: "Maestrul Sorbul are dreptate, n-a scris o piesa nationalista." Mihail Sorbul s-a aparat si mai tare: "Nu, nu, eu niciodata n-am scris piese patriotice." Pâna când altcineva a intervenit, laudând spectacolul.

Era înduiosator sa-i vezi pe acesti oameni cum îsi aduceau aminte de timpurile când fusesera cineva, desi niciodata nu ocupasera primul loc al scenei literare. Când câte o doamna în vârsta trecea, împovarata de ani si de farduri, pastrând vagi urme ale frumusetii de altadata si ale unei garderobe care fusese la moda cu ani daca nu cu decenii în urma, o recunosteau si începeau povestile: a fost sotia lui... dar mai ales a fost amanta cutaruia... care i-a cum parat... cu care a plecat... (la Paris de cele mai multe ori).

Cel care venea primul la braserie statea în fata cestii de cafea cu gândurile duse. Daca prietenii întârziau, pleca sa-i caute la cofetaria Nestor. Nu o data uitau unde au spus ca se vor întâlni a doua zi.

Erau bucurosi când o data la trei luni cei alesi în comitetul Uniunii Scriitorilor (pentru "a arata bine" Uniunea trebuia sa cuprinda si scriitorii vechii generatii - Mihail Sorbul, Al. Cazaban) participau la sedinta. Deveneau alti oameni. Importanti. Câteva zile povesteau ce s-a întâmplat în sedintele furtunoase.

Unul câte unul n-au mai putut iesi din casa. Vârsta i-a tintuit în camera. Si pâna la sfârsitul anilor ?60 au trecut pe alte tarâmuri. Cei ce au mai ramas în viata, I. Peltz, de pilda, statea mai degraba claustrat, dadea doar telefoane revis telor si mai ales editurilor.

Doctorul Tuchel

Dupa 1977 "sediul" a ramas la braseria Athénée Palace. De data aceasta veneau N. Carandino, Leon Kalustian si, mai rar, I. Victor Vojen, diplomatul care statuse multi ani în închisoare, ca si cei doi. In mod ciudat li se alatura Ion Banuta, poetul proletar, mun citorul ceferist, cumnatul lui Leontin Salajan, care i-a urmat lui Petru Dumitriu la conducerea Editurii de Stat pentru Literatura si Arta. Dupa zece ani a fost dat pur si simplu afara, pentru ca publicase antologia poeziei românesti în Biblioteca pentru toti, antologie alcatuita de N. Manolescu, în care fusesera selectati Radu Gyr si Nichifor Crainic. A devenit redactor-sef la Albina, apoi a fost pensionat. Isi îneca amarul aici, con siderându-se si el un persecutat al regimului.

Prieten cu Leon Kalustian si N. Carandino era doctorul Vasile Tuchel, un om de o mare distinctie sufleteasca, un intelectual în adeva ratul înteles al cuvântului, un pretuitor al scrisu lui si al scriitorilor.

Paul Lazarescu, ziaristul si istoricul literar sensibil mai tânar decât ei, prietenul apropiat al lui N. Carandino si L. Kalustian, aparea si el deseori la Athénée Palace. Paul Lazarescu a povestit în Cotidianul din 13 februarie 1997 o amuzanta întâmplare petrecuta la Athénée Palace: într-o zi cineva se prezinta lui Carandino si-i cere sa-l ajute sa publice un roman de 600 de pagini si sa si colaboreze. "Romanul" se intitula Victoria Soarelui si în paginile lui se înfatisa nici mai mult, nici mai putin ... victoria în alegeri a P.C.R. la 19 noiembrie 1946! Nici nu se putea o colaborare mai amuzanta! Sigur, situatia se schimbase: cei care veneau aici, desi depasisera bine 70 de ani, trecusera prin atâtea suferinte, avusesera un rol în presa vremii de pâna în 1944, dar nu mai traiau exclusiv în trecut. Nu însemna ca amintirile îi parasisera. Si acum orice aparitie în braserie, orice trecator sau trecatoare prin fata largilor ferestre declansa memoria celor prezenti. Dimpotriva. N. Carandino, de pilda, scria în presa culturala. Isi alcatuia volume fie la Cartea Româneasca, fie la Dacia, fie - în ultimii ani - la Editura Eminescu. Dar acum se discuta mult despre ce se întâmpla pe plan cultural. L. Kalustian ve nea cu vesti proas pete de la Editura Eminescu, unde ur ma sa apara..., unde a aparut..., unde se dadea bunul de ti par..., sau de la Fla cara, unde s-a scos din pagina..., unde s-au cerut înca pa tru fotografii cu Ceausescu. N. Ca randino venea cu vesti despre soarta volumului De la o zi la alta, ce urma sa apara la Cartea Româneasca. Se urmarea ceea ce se întâmpla, ce avea sa se întâmple.

Europa libera, cu un semiton mai jos, era iarasi un subiect de discutie cotidiana. Tot aici N. Carandino a adus copia dactilografiata a memoriilor sale din închisoare, pe care le-a oferit spre lectura prietenilor. A circulat ani de zile din mâna în mâna, sute de oameni le-au citit atunci.

Prin 1987-1988 cercul a început sa se destrame. Leon Kalustian, din ce în ce mai diminuat fizic, petrecea lungi perioade de timp la Focsani, îngrijit de cele doua devotate surori. Semne de oboseala dadea si N. Carandino. Nu mai avea aceeasi vioiciune si forta fizica precum altadata, pâna când a început sa nu mai poata parasi patul.

In octombrie 1989, Leon Kalustian pleca la Focsani. Cu câteva zile înainte, doctorul Vasile Tuchel îl vazuse si îsi manifestase îngrijorarea. Ii prescrisese câteva medicamente. In seara dinaintea plecarii la Focsani am mers în strada Maria Rosetti,unde locuia Leon Kalustian. Sora lui, Satinica, facea bagajele. I-am explicat, dupa recomandarile doctorului Vasile Tuchel,cum trebuie sa-i administreze medicamentele, pe care fratele ei neglija sa le ia.

Leon Kalustian mergea greu, târâia picioa rele si începuse sa vorbeasca pastos. Ne spunea ca se va întoarce dupa zece zile. A încetat din viata la Focsani, în ziua de 15 ianuarie 1990. Pe ultimul lui drum s-au aflat Andrei Bordeianu, Vartan Arachelian, Paul Lazarescu, N. Arsene.

In primavara aceluiasi an, doctorul Vasile Tuchel mersese sa-l vada pe N. Carandino la locuinta lui din strada Hristo Botev, de unde marele ziarist nu mai putea iesi. Statea la pat. Pe cînd doctorul Tuchel se întorcea spre casa, la coltul strazii un spasm cerebral l-a dobo rât. A mai trait putin.

In câteva luni totul trecuse pe tarâmul amintirii.