Doi scriitori afirmați, Radu Pavel Gheo și Dan Lungu dintre care, al doilea e și sociolog, autor al unui volum de istorie orală realizat în mediul muncitoresc ieșean, au propus unor colege scriitoare de diferite calibre și generații (lipsesc, cu o excepție, generațiile născute înainte sau în timpul celui de al doilea război mondial și precumpănește generația celor născute după1948) să scrie despre experiența lor de viață în comunism.

Nu e vorba așadar de comunism în ansamblul lui ( cum pare săsugereze subtitlul volumului), ci de o perioadă a acestuia, situată sub semnul domniei ( sau mai bine zis tovărășiei) ceaușiste, în special de perioada anilor 70 ? 80. Lipsește perioada cea mai dură, cea a comunismului anilor 1945- 1965 ; niciuna dintre scriitoarele solicitate să participe la volum nu a trecut prin închisori, nu a fost anchetată, nu a avut, din câte se pare, probleme de excludere din rațiuni politice din facultate, nu s-a confruntat cu traume familiale grave, de naturăpolitică, nu a fost  sau nu știe căa fost supravegheatăde securitate sau oricum nu pomenește de astfel de lucruri. Așa se explică  inventarul tematic al volumului. Nu e un reproș, fiind vorba aici de o opțiune a editorilor. Chestiunea periodizării comunismului românesc e de altfel o chestiune încă deschisă, subiect de polemici publice, dar și de percepție subiectivă, diferențele generaționale având un rol decisiv în identificarea evenimentelor care permit o delimitare a timpului scurs sub comunism și în tipul de traume care fac obiectul amintirii.

Așa cum ne previn în prefață, cei doi editori cred că, din rațiuni pe care le comentează, pentru femei traversarea epocii comuniste a fost mai traumatizantă și mai complexă decât pentru bărbați. Acest lucru s-ar datora, între altele, tensiunilor pe care le-a creat în societate raportul dintre tendințele de emancipare socială a femeii și aspectele vieții familiale tradiționale, precum și  politicii voluntariste și demagogice cum o caracterizează editorii, practicate în comunism, condițiilor de promovarea socială de multe ori bazate pe o reprezentativitate strict decorativă, adesea dupăcriterii de strictăobediență.

Pe de altă parte, alături de multe altele apărute în ultimul deceniu, volumul pe care îl comentez, participă la succesul unui tip de practică memorială, apropiat de proza scurtă, care apelează la mijloacele literaturii pentru a documenta și în același timp a imortaliza viața sub comunism. Cu mai multă sau puțină convingere, cu mai mult sau mai puțin talent, autoarele mărturiilor  (Adriana Babeți, Anamaria Beligan, Rodica Binder, Carmen Bendovski, Mariana Codruț, Nora Iuga, Cerasela Nistor, Ioana Ocneanu Thiery, Simona Popescu, Iulia

Popovici, Alina Radu, Doina Ruști, Simona Sora, Mihaela Ursa, Otilia Vieru-Baraboi ) au intrat în competiție pe acest plan.

Mărturiile diferă, de altfel, prin gradul de asumare a intenției literare, cu putere transfiguratoare în unele cazuri ( frapantă în textul Anamariei Beligan ), cu rol de potențare stilistică sau expresivă prin atente puneri în scenă, în altele ( A. Babeți, Simona Popescu, Alina Radu, Cesarela Nistor ), recurgând la formula jurnalului, a cărui putere de absorbție a amănuntului, dar și de reflectare a gradului de saturare a timpului cotidian ( Adriana Bittel) e maximă, abordând formula densă a eseului ( Rodica Binder, Simona Sora) sau notația asupra prezentului, în care amintirea e luată în răspăr printr-o variere dulce ? amăruie a registrelor (la Nora Iuga). Volumul ar putea fi ctitit și comentat și din acest unic unghi, al performanțelor scriitoricești. Nu acesta e însă scopul principal anunțat de prefață și nici intenția mea.

Faptul că editorii au apelat la un grup socio-profesional compact, e util celui interesat să studieze felul în care ne amintim azi de comunism. La noi, interesul pentru istoria socială s-a manifestat mai degrabă timid și un eșantion de studiu ca cel oferit de acest volum e prețios și pentru că dă contur unei ambianțe, unor circumstanțe în care diferite profesiuni sunt practicate, (o parte însemnată a autoarelor fiind, pentru mai mult sau mai puțin timp, profesoare, redactoare la edituri, reviste sau posturi de radio, cadre medicale și, desigur, au fost toate cândva, eleve și studente). Ele se proiectează în diverse ipostaze ale feminității sau ale rolurilor feminine din societatea socialistă povestind despre ele sau femeile din anturajul sau familia lor. Copile sau adolescente, surori, prietene, colege, mame, bunici, doamne sau tovarășe, povestiri despre sau mărturii ale acestora, deschid adesea scena spre viața de familie, având în fundal tabloul social, tipurile de relații dintre oameni. Relații de servici, pe scară ierahică sau nu, relații dintre părinți și copii, bunici și copii, raporturile dintre generații, dintre profesori și elevi, medici și pacienți, dintre colegele de facultate.

Mai rar și doar cu totul în subsidiar apare viața politică  propriu- zisă, deși ea e motorul care punea în mișcare totul, referințele la politic fiind prezente mai mult indirect, prin efectele sale și prin ambianța generală. De altfel, mai toate povestitoarele se prezintă ca suportând aceste efecte, mai degrabă decât ca parte activă în sistem, lucru explicabil, la cele mai tinere, prin vârsta lor. Printre excepții, așaminti povestirea Cesarelei Nistor, povestirea Gertrudei B. în dialog cu Mariana Codruț care ne oferăo mostrăa felului în care se construiește și e girată o carieră feminină în condițiile lumii comuniste într-un anume mediu profesional sau felul în care e trăit prin anii 80 exilul, ce însemna săcomunici experiența trăitului în anormalitatea cotidiană, noilor tăi concentățeni din noua ta patrie (Rodica Binder).

Unele răspunsuri se situează polemic față de invitația de a vorbi despre experiența specific feminină din comunism.

Nora Iuga pune astfel în abis situația de comunicare, scriind despre prezentul din unghiul căruia rememorarea perioadei comuniste se dovedește un exercițiu dificil, analizând capcanele și fraglitatea memoriei, versatilitatea unui trecut cu multiple fațete, greu de captat și analizat și atrăgând atenția asupra implicațiilor etice ale oricărei mărturii.

Tot polemic, dar cu alte argumente, ce contestăo specificitate legatăde gen a experienței socialiste, scrie Ioana Ocneanu Thiery  : Pentru toată lumea era la fel de sordid. Trist, îmbâcsit, stupid, gri. (...) Amestecătură, promiscuitate - spune ea. E vorba de tendința de uniformizare și nivelare socială care viza inclusiv diferențele dintre sexe, în numele unei egalități, promovate încă din școală prin lecțiile de tehnolgie, sport sau orele de militărie (evocate în aspectele lor coșmarești sau hazlii de multe dintre semnatarele volumului), prin reprimarea oricărei încercări de a te individualiza sau de a gândi critic, prin limitarea opțiunilor în modul de a locui, de a te îmbrăca, de a mânca. Anormalitatea devenise deja o pârghie a vieții cotidiene în anii 80, pentru că mai ales la acești ani se referă mărturiile celor născute în jurul anilor 70 și o parte a celor născute în anii 50 - 60.

Punând cap la cap mai multe texte din volum ( Adriana Bittel, Sanda Cordoș, Adriana Babeți, Ioana Ocneanu Thiery, Simona Popescu) am putea reconstitui o listă a obiectelor de uz curent care lipseau din magazine sau se găseau în cantități insuficiente, a surogatelor de tot felul, a produselor de o calitate  mizerabilă, a celor a căror procurare implica eforturi supraomenești. O lume de obiecte din care se poate recompune un univers al penuriei, al frustrărilor, dar și al inventivității puse la bătaie de oameni pentru ?a se descurca? (cuvântul face parte dintre emblemele epocii, alături de cele ce numesc alte longevive practici și cuvinte, pomenite de pildăde Sanda Cordoș).Tabloul rezultat evocă un univers de viață cotidiană în care a obține ce ai nevoie pentru uzul curent devine obiectul unor adevărate aventuri, absorbind și irosind energie și timp și stimulând dezvoltarea unor forme de supraviețuire dintre cele mai diverse. Printre ele, cea mai comună și cu consecințe nefaste pe termen lung, sub aspect moral, furtul de carne sau al altor produse din fabrici (vezi povestea halucinantă a Cesarelei Nistor care mi-a amintit de Mirii nemuririi, romanul lui Radu Paraschivescu și de personajul lui, Mirela). Practicate de unii, încurajate de alții de nevoie, traficul și rețelele create în jurul comercializării la negru a acestor produse antrena un complicat angrenaj de complicități și culpe, divizând lumea în privilegiați (cei care aveau acces la aceste rețele sau la cantinele și gospodăriile de partid unde se comercializa ceea ce lipsea din magazine) și excluși.

Nu puteau lipsi ca subiect de amintire cozile, destinate în special bunicilor și părinților, dar de care nu erau scutiți, uneori, nici copiii. Oricum, evocarea lipsurilor, nenumărate și de multiple feluri, nu poate fi  despărțită de cea a strategiilor dezvoltate practic la scara întregii societăți pentru a le compensa,cu toate micile compromisuri, cu obligația de a te împărți între casă și slujbă, între datoriile profesionale și creșterea unui copil. Multe dintre autoare preferă să povestească istorii din mediul familial, care, se vede limpede din carte, a constituit pentru multe/mulți un factor de protecție, un loc de repliere, un câmp de împreună zbateri pentru a ieși la liman. Nu lipsesc din carte portrete ale femeilor mame  (la Mihaela Ursa) sau fiice (Adriana Bittel) ce  plătesc scump dorința de a se păstra în normalitate, într-o lume potrivnică unor astfel de încercări

O normalitate și o feminitate greu de protejat, amenințate în multiple feluri și pe diferite terenuri de la educația din instituții la lipsa de informații privitoare la corp și sexualitate, de la sărăcia relațiilor afective și la brutalitatea intervenției statului în controlul vieții intime și a timpului liber.

Ce atrage atenția în volum este focalizarea relatării din perspectiva corpului.Nu îmi dau seama dacă preeminența pe care o ocupă în mărturii ține de asocierea spontană a corpului cu feminitatea într-o societate ca a noastră, în care doar  femeile par a avea unul (spre deosebire de evul mediu, de pildă, când mai ales bărbații  aveau de educat și cultivat un corp ) sau de faptul că, în cele din urmă, corpul e depozitarul inalienabil al memoriei, cel care păstrează cel mai bine amprenta probelor pe care le-a traversat, depozitarul cel mai palpabil al identității și amintirii.

Oricum ar fi, îl regăsim în mărturii în mai toate ipostazele sale, de la corpul cărăuș (Sarsanela plinăde haz a Adrianei Babeți) la corpul aparență, ce îndrăznește săse vrea plăcut vederii sau seducător (Anamaria Beligan, Alina Radu), de  la corpul bolnav, țintuit la pat, expus indecent și abandonat fiziologiei sale, la  corpul agresat, reprimat, căruia i se refuză o minimă intimitate, dreptul elementar la integritate, corpul rușinat, culpabilizat, animalizat, umilit (Iulia Popovici, Doina Ruști, Otilia Vieru Baraboi, Simona Sora).

Iată cum reacționa o adolescentă la supunerea obligatorie la un control ginecologic : Pur și simplu, i se tăiau picioarele și i se întorcea stomacul pe dos la gândul că cine știe ce necunoscut sau necunoscută, avea să cotrobăie prin măruntaiele ei, acolo unde rușinea de a fi femeie se concentrase ca într-un punct nevralgic (Oana Vieru- Baraboi).

De la avorturile provocate pe ascuns și în condiții ce deveneau de multe ori mortale, la controalele obligatorii pentru depistarea și înregistrarea cât mai timpurie a unei sarcini, de la condițiile de supraveghere din spitale la concediile de maternitate reduse la trei luni, mult trâmbițata grijă pentru mamă și copil se dovedește a fi fost doar încă o formă a decalajului dintre vorba de propagandă și fapte.

Ansamblele de mărturii care se întâlnesc tematic, variazăprin tonalitatea sau modurile rememorării, de la umorul jucăuș, la cel negru, de la comicul grotesc la plusarea hiperbolică, de la tristețea sobră, abia reținută, la efuziunea lirică, de la tonul alb, la asprimea judecății tranșante sau la distanțarea ironică. Nu lipsită de interes ar fi o inventariere a sentimentelor traversate de cele care relatează sau pe care le atribuie celor din preajma lor. Ea ar permite o abordare inedită până acum a felului în care și a ce anume ne amintim despre comunism. O serie de sentimente negative, ca frica, sila, resemnarea, umilința, revolta nerostită au jucat rolul de lianți sociali, au creat solidarități de neimaginat în alte contexte, au fondat comportamente și reacții greu de evacuat azi din societate, dar și din reflexele cotidiene ale indivizilor.