Corneliu Manescu s-a nascut în 1916, într-o familie care ar reprezenta putin numeroasa "clasa de mijloc" a României interbelice. In studentie a aderat la miscarea comunista, fara patima, fara fanatism. Corneliu Manescu nu a fost un "revolutionar de profesie". Cu studii de drept neterminate, absolvent de scoala de ofiteri, s-a angajat la Institutul Central de Statistica fondat de fruntasul taranist Sabin Manuila. Dupa razboi, Corneliu Manescu a beneficiat de o rapida ascensiune în structurile politice create pentru îndoctrinarea comunista a armatei. Verificarile de partid din 1952 au scos însa la iveala participarea sa la recensamântul din Transnistria, comandat de Ion Antonescu Institutului Central de Statistica, si mobilizarea în calitate de cadru militar - chiar daca pentru scurta durata - pe frontul de Est. Dupa o etapa de stagnare a ascensiunii - în care fara stirea sa era pândit de pericolul arestarii si anchetarii în "cazul Patrascanu" - a avut prilejul sa se evidentieze în calitate de conducator al primului turneu artistic românesc în China. Probabil ca atunci au fost remarcate de Emil Bodnaras, dar mai ales de Gheorghiu-Dej, calitatile sale native de diplomat.

Ambasador al României la Budapesta (1960-1961), ministru al Afacerilor Externe (1961-1972), timp în care a fost ales presedinte al celei de-a XXII-a Sesiuni ONU, ambasador la Paris (1977-1982), semnatar al protestului public numit "scrisoarea celor sase" din martie 1989, senator FSN de Prahova în 1990-1992, Corneliu Manescu a fost una dintre personalitatile politice românesti cele mai cunoscute în strainatate.

La vârsta de 81 ani, Corneliu Manescu a acceptat sa realizam o carte de convorbiri. Ele au ramas neterminate, din cauza disparitiei fostului lider al diplomatiei românesti din anii â60-â70. Din aceasta carte, care îsi asteapta editorul, prezentam cititorilor revistei Magazin istoric extrase. Nu am mai marcat cu puncte de suspensie pasajele eliminate, pentru a permite o lectura mai usoara. Sa începem cu relatarea lui Corneliu Manescu despre episodul care putea sa îl coste cariera.

- Recensamântul efectuat în Ucraina si Transnistria, în timpul razboiului de o echipa condusa de Anton Golopentia, s-a datorat unei dispozitii a lui Antonescu. Se urmarea, probabil, repatrierea românilor aflati la est de Bug. Componentii acestei echipe - dincolo de scopurile politice urmarite de regim si de care nu eram noi încunostintati - am facut cercetari monografice asupra unor localitati. Totodata, în Transnistria am distribuit familiilor nevoiase zahar, tutun, sare, sapun, chibrituri, pungi de hârtie pentru împachetat, produse ce în conditii de razboi lipseau oamenilor de-acolo. Erau pachete primite din partea Consiliului de Patronaj condus de Maria Antonescu. Ce ni se putea reprosa, în conditii normale, decât ca executaseram o misiune data de Antonescu? Ce institutii din România nu executasera dispozitiile în timpul dictaturii sale si în vreme de razboi?

Din dispozitia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în anul 1959 Corneliu Manescu a fost mutat de la Comitetul de Stat al Planificarii la Ministerul Afacerilor Externe si, la scurt timp, numit ambasador la Budapesta.

- Relatiile dumneavoastra cu autoritatile maghiare, în calitate de ambasador român, cum erau?

- Cel mai bun si mai utilizat termen de apreciere ar fi corecte. Sigur ca problema principala între noi si ei era aceeasi de acum - Transilvania. Dar ungurii nu mergeau atunci atât de departe, ca acum, în problema revendicarii ei. Aveau de la noi pretentii mult mai modeste. Problema care sensibiliza mai tare era ca cetatenii unguri nu primeau vize sa mearga în Transilvania, sa-si vada rudele. Putinii care puteau sa vina în România se plângeau de mizeriile ce li se faceau la noi.

In momentul în care Dej a venit în vizita oficiala la Budapesta, era bine informat asupra a tot ceea ce îi preocupa pe unguri. Pregatit si în privinta lucrurilor mai neplacute ce le-ar fi putut asculta. Si totodata pregatit sa dea raspuns. Asa se face ca în cursul discutiilor, când Kadar a cerut ca numarul de vize sa fie marit, Dej cunoscând situatia a raspuns dublând numarul de vize din acel moment. Reactia lui a produs o foarte buna impresie. A avut loc si un miting mare la care Gheorghiu-Dej a vorbit foarte îndraznet pentru timpul acela, când nu se puteau aminti de divergente trecute sau prezente între partidele fratesti. "Ne-am certat si ne-am razboit secole de-a rândul! E timpul sa se termine aceasta stare de lucruri! Sa încercam sa ne apropiem!" - cam asa spunea Dej.

Puteam discuta la acest nivel si mai cu cartile pe fata. Când am început sa ne mai apropiem, i-am auzit nu o data, spunându-mi: " Voi ati câstigat partida si ati devenit stapânii Transilvaniei. Ati câstigat aceasta zona fiindca ati stiut sa va retrageti la timp din razboiul alaturi de nemti. Pe când ai nostri, desi li s-a oferit aceasta posibilitate de a trece de partea Aliatilor, au pierdut-o. Pierzând aceasta sansa, acest prilej, am pierdut si Transilvania." Aceasta era o judecata a lor.

- Au valorificat, în schimb, foarte bine prilejurile oferite de "perestroika" lui Gorbaciov.

- Vedeti, exista un dicton de mare valoare politica: "nu te scalzi de doua ori în acelasi fluviu"... In deceniul noua ei au început sa lucreze, chiar au presat si au facut foarte bine. Deschiderea granitelor spre Austria s-a facut nu cu acordul si nu spre placerea sovieticilor. In timp ce noi aveam asemenea pozitii în deceniul sapte si ne situam în avans fata de celelalte tari din lagarul socialist, în deceniul noua am pierdut ceea ce câstigasem greu atunci.

- Cum ati fost retras de la Budapesta si promovat ministru de Externe al României?

- In martie 1961; în timpul unei receptii la Ambasada României, pe la 10-11 noaptea, am primit ordin sa ma deplasez imediat la Bucuresti. M-am dus direct la sediul Comitetului Central asa cum mi se ceruse, dar am ajuns ceva mai târziu, dupa ce începuse sedinta. Am asteptat 15-20 de minute, dupa care s-au deschis usile. Dej a iesit, ca de obicei, în fata, cu celebra lui tinuta de pantaloni gri si o vesta neagra cu nasturi. S-a uitat la mine si le-a spus celorlalti: "Cine-a spus ca-i prea tânar? Uite ce par alb are!" Nimeni n-a spus o vorba. Dupa care Dej m-a chemat si pe mine în biroul lui si a spus: "Sa stii ca noi am hotarât ca tu sa fii ministru de Externe!" I-am multumit si i-am spus ca sunt convins ca a avut mâna buna în desemnarea oamenilor în posturi importante, dar în ceea ce ma priveste pe mine, poate ca nu voi fi în stare s-o scot bine la capat. "Lasa, mai, ca noi cunoastem cine esti! Sa stii ca nu te-am dat la Externe ca aia sa te trimita la Budapesta unde puteai usor sa-ti frângi gâtul." Aceasta a fost ce cunosc din numirea mea. Nu stiu cum a luat decizia.

- Ati devenit ministru de Externe al României într-un moment tensionat al relatiilor dintre tarile comuniste. Pe de-o parte, schisma declarata dintre cele doua super-puteri ale lagarului socialist. Pe de alta parte, marea putere în orbita careia gravita România intentiona sa supuna unui strict control de natura economica si militara tarile membre ale Tratatului de la Varsovia.

- Atunci nu cunosteam, în mod clar, ce se întâmpla. In iarna lui 1960, la Moscova, sovieticii au început sa-i critice pe albanezi. Delegatia albaneza a plecat trântind usa. In apararea lor a venit presedintele delegatiei chineze, premierul Zhou Enlai. Din acest gest puteai întelege ca se manifesta o pozitie civilizata: cum sa judeci pe cineva care nu e de fata? Era însa un gest politic care avea alte semnificatii. Adica, voi sovieticii nu mai puteti dicta si nu va mai puteti impune vointa tuturor, fara drept de apel.

Vreau sa va mai spun ca mai târziu mi-am dat seama ca o intuitie deosebita asupra raporturilor cu China le-a avut Nixon. De fapt, americanii au fost foarte interesati de relatiile noastre cu China. Imediat dupa ce delegatia noastra a plecat în China [în martie 1964], seful Legatiei S.U.A. la Bucuresti, William A. Crawford, a solicitat sa ma întâlneasca. M-a întrebat foarte direct care sunt scopurile vizitei în China. I-am spus ca fuseseram invitati de chinezi si ca aceste vizite sunt normale. In 1967, când Nixon a venit la Bucuresti, nu era cine stie ce. Pierduse alegerile si parea sa nu mai reprezinte nimic. In turneul sau prin Europa, România a fost singura tara ce l-a primit cu atentie. Sovieticii l-au primit la nivel scazut. Iugoslavii, polonezii si cehii nu l-au primit. Singurul loc unde s-a bucurat de atentie a fost România. Pe tot parcursul vizitei sale la Bucuresti a fost însotit de unul dintre cei mai buni colaboratori ai mei - Mircea Malita. Malita l-a însotit pe Nixon la masa, la teatru, au avut împreuna discutii din care reiesea ca acel om avea în cap ceva foarte deosebit, ceva ce pentru acei ani aparea ca exceptional. Voia ca America sa se apropie de China. Când Nixon a devenit presedintele Americii, a început sa-si puna în aplicare gândurile.

- Când pregateam pentru editare amintirile fostului sef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, am fost surprinsa de o extraordinara scena petrecuta în timpul calatoriei facute de delegatia româna condusa de Dej în Asia, în 1962.

- Fusese o vizita importanta a unei delegatii de stat guvernamentale si românesti în India, Indonezia si Birmania. Pe teritoriul sovietic mai faceam o escala la Taskent, la dus si la întors. Deasupra Himalaiei, la întoarcere, ni s-a comunicat interdictia chinezilor de survol. Aceasta însemna ca daca avionul nu se întoarce, pot sa-l doboare. Gheorghiu-Dej a cerut, cum era si firesc, sa facem cale întoarsa. Insa n-am apucat bine sa luam drumul înapoi catre Delhi ca de la baza din Taskent s-a comunicat echipajului ca primiseram între timp, în urma demersurilor facute de pe pamânt, acceptul de survol. Am mers cu bine, am strabatut China conform rutei de zbor si am aterizat la Taskent. Trebuia sa ramânem acolo, într-o casa de oaspeti, o noapte si abia a doua zi sa continuam drumul spre Moscova. In acea casa, ni s-a spus de seful de partid local, ce i-a întâmpinat pe Dej si pe Maurer, ca noi survolaseram China în conditiile interdictiei. Ca nu se mai revenise asupra refuzului chinezilor, dar ca Hrusciov, caruia i se comunicasera cele întâmplate - echipajul si avionul erau cele cu care el calatorea - a dat ordin de continuare a drumului si de transmitere a mesajului ce ne fusese comunicat. Sigur, spuneau sovieticii, chinezii n-ar fi îndraznit sa ne omoare...

- Cum a reactionat Gheorghiu-Dej?

- Atunci l-am auzit pe Dej, pentru prima si ultima oara, urlând de furie. Injura cum nu mi-a fost dat sa-l mai aud vreodata!

- Ii înjura pe sovietici, cumva?

- Nu, pe chinezi! Cum sa-i înjuri pe sovietici pe teritoriul lor si între oamenii lor?... Ii înjura pe chinezi, dar de gândit se gândea la sovietici. Ne-a si spus dupa ce-am ajuns în tara. "Hrusciov ar fi avut nevoie de cadavrul meu ca sa dovedeasca lumii câta dreptate are în disputa cu Mao."

N-a fost singura nenorocire a acelei calatorii. Ajunsi la Moscova, am aflat despre ceea ce s-a numit "criza rachetelor din Cuba". Sigur ca în escala la Moscova s-a adus vorba de ceea ce "patisem cu chinezii". Iar Kosîghin îi spunea lui Maurer ca uite ce se poate întâmpla, si noi avem necazuri, Hrusciov este ocupat pâna peste cap cu scandalul produs de amplasarea rachetelor în Cuba. Ce scandal? Si am fost lamuriti. Ni s-a spus ca toata presa straina - nu a noastra sau a sovieticilor, bineînteles - e plina de scandalul provocat de acele rachete amplasate de sovietici în întelegere cu Fidel Castro. Faceam parte din Tratatul de la Varsovia, prin urmare am fi fost obligati, conform tratatului, sa intram în razboi, alaturi de sovietici daca ar fi început, iar noi nu stiusem nimic. Iar Maurer, socat, îi spunea lui Kosîghin, facându-se ca nu întelege ca ar fi fost ei în stare sa ne traga pe sfoara, pe noi si pe celelalte tari din Tratat: "Ăstia, adica gazetarii straini, va cred nebuni; doar nebuni sa fi fost, sa fi facut asa ceva." Adica s-a facut ca nu întelege, ca nu crede ca sovieticii ar fi fost în stare de asa ceva.

Adevarul este ca noi nu stiam nimic. Abia în tara am apucat sa ne dezmeticim. Acolo s-a depasit repede momentul cu interdictia de survol si am încercat sa gasim caile cele mai bune de a ne pune la adapost de cele ce-ar fi putut sa urmeze în toamna lui 1962, dupa descoperirea rachetelor cu raza medie de actiune amplasate de sovietici în Cuba. In ceea ce ne priveste, am hotarât sa încercam sa ne salvam pielea în cazul în care s-ar fi întâmplat o nenorocire. Dupa cum bine vazusem dupa cele întâmplate la întoarcerea din calatoria în Asia, pe Hrusciov nu ne puteam în nici un fel baza. Am scris la Casa Alba secretarului de stat Dean Rusk o scrisoare în care spuneam ca indiferent ce s-ar întâmpla, noi nu purtam nici un fel de vina pentru ca n-am avut nici o contributie, nici macar nu fuseseram anuntati de existenta acelor rachete. Pe teritoriul României nu aveam armament nuclear, le-am spus. Am recunoscut adevarul. Scrisoarea era semnata de mine, în calitate de ministru de Externe, însa dispozitia venise din partea lui Dej.