La sfârsitul anilor 1970 si începutul anilor 1980, ca o consecinta a acordurilor de la Helsinki, procesul de emigrare cunoaste în România o mutatie importanta.

          Pâna în acest moment emigrau oficial, ?cumparati? sau ?prinsi? în liste atasate unor tranzactii economice ori politice, aproape în exclusivitate, membrii a doua minoritati ?occidentale?: evreii si germanii. Pentru ei interveneau, în afara familiilor si a organizatiilor non-guvernamentale, guvernele Israelului si al Germaniei de Vest. Cetatenii de origine româna, minoritarii carora le corespundeau populatii majoritare în statele din blocul est-european (românii de origine bulgara, ucraineana, maghiara, poloneza, rusa etc.) sau minoritarii carora nu le corespundeau populatii majoritare în nici un stat (tiganii de exemplu) nu dispuneau decât prin exceptie de cai oficiale în cazul în care decideau sa emigreze. Ei puteau migra prin casatorie. Puteau obtine un pasaport turistic sau de serviciu si ramâne în strainatate (cu riscul de a fi expulzati). Sau puteau încerca sa fuga din tara (cu riscul de a fi prinsi si condamnati atunci când nu erau împuscati pe loc). Puteau, cu alte cuvinte, emigra pe cai ocolite, neoficiale sau ilegale.

          Începând cu sfârsitul anilor 1970, cetatenii români de origie româna sau ?est-europeana? pot solicita în mod legal emigrarea invocând dreptul elementar de a trai alaturi de membri ai familiei aflatori (sau ramasi) în strainatate sau, în cazul celor ale caror familii traversasera experienta neagra a arestarilor si condamnarilor, dreptul pur si simplu de a o lua de la început în alta tara. Cererea de emigrare nu mai e, în mod automat, tratata ca gest politic ostil, de neconceput. Românii de origine româna sau est-europeana nu mai sunt nevoiti sa emigreze clandestin, încalcând legea, ei dispun de o cale legala pentru a o face. E adevarat ca tergiversarile sunt la ordinea zilei. Ca, pentru a obtine formularele ?mari? de emigrare, trebuie înaintata o cerere (formularele ?mici?) care e de cele mai multe ori respinsa în prima mansa (daca nu si în a doua sau a treia). Ca raspunsurile vin cu încetineala calculata si solicitantii intra într-un joc tensionant, tocindu-si nervii si epuizându-si fortele de care vor avea atâta nevoie dupa ce vor fi imigrat în alta tara. E adevarat de asemenea ca, odata obtinute formularele de emigrare, devine iminenta concedierea, cu toate ca raspunsul final, daca e pozitiv (si ar putea prea bine sa nu fie), risca sa întârzie înca un an sau doi. Si ca cei care anunta intentia de a emigra sunt urmariti în mod afisat în ce priveste vizitele pe care le primesc, înstitutiile cu care trateaza, strainii pe care-i întâlnesc etc. E adevarat în sfârsit ca provocarile nu lipsesc si ca cei care le raspund, explicitând necontrolat ratiunea politica subiacenta a optiunii facute, risca sa-si anuleze orice sansa de rezolvare a cererilor. Dar a aparut o procedura legala de emigrare deschisa oricarui cetatean român, fara a mai fi nevoie de ?privilegiul? unei origini anume sau de interventii exceptionale si fara ca dorinta de a emigra sa mai fie ? cel putin pe hârtie ? interpretata ideologic în mod automat. Din gest ilegal sanctionabil, emigratia a devenit, pentru toti cetatenii României, un drept pentru care se  poate lupta pe teren birocratic.

          Teza pe care o sustin în rândurile de fata este ca acordurile de la Helsinki ar fi ramas litera moarta daca Jimmy Carter nu ar fi lansat, începând cu anul 1976, o campanie puternica si consecventa pentru drepturile omului.

          În aceasta campanie, ramasa unica pâna în prezent, pot fi distinse mai multe faze.

          Prima faza este aceea în care, pornind de la o analiza lucida a întâlnirii de la Helsinki si a semnificatiei ei reale ? care a ramas în cea mai mare parte necunoscuta în România pâna în zilele noastre ? Jimmy Carter îsi propune sa extraga maximum de randament din ceea ce reprezinta, în fapt, un esec al politicii occidentale în raport cu diplomatia sovietica. Faza aceasta e coextensiva cu campania electorala angajata de Carter în anul 1976.