Asta se întîmpla în aprilie 1961. Am tinut prima lectie chiar în dimineata în care s-a anuntat la radio că zburase Gagarin în cosmos. Nu-l cunosteam pe Valeriu decît din reputatie. În 1958, toamna, participase la o întrunire de la sala bucuresteană Dinamo, la care urmau să fie judecati public si exmatriculati mai multi studenti. Fiind deja exmatriculat, am fost crutat de oribila experientă. Solicitat să-si critice un coleg (sau o colegă,nu mai stiu) pus pe lista neagră, Valeriu a refuzat. N-a vrut să onoreze ritualul comunist al demascării publice. Valeriu era un om integru. A împărtăsit soarta colegului său: a fost si el exmatriculat, pe loc. Aflasem despre gestul lui cînd ne-am nimerit amîndoi la Răcari. Ne-am nimerit nu este expresia corectă: am fost trimisi acolo tocmai din pricina trecutului nostru pătat politic. Studentii cu dosar curat îsi făceau practica pedagogică în scoli din Bucuresti. Noi am stat trei săptămîni într-un cămin de nefamilisti si am mîncat la o cantină ca vai de lume. Profesorul care ne avea în grijă, dl Petrescu, neuitat fie-i numele, ne descoperise secretul. Fost prizonier la rusi si, poate, si detinut politic, ne trata regeste pe noi, paria facultătii, care suferisem ca si el din cauza comunistilor. Cel putin asa gîndea dl Petrescu. Si ne-o spunea fără teama că atitudinea lui ar putea ajunge la urechile comunistilor.

    Valeriu nu era atît de uimit ca mine de această neasteptată solidaritate. Cu tot radicalismul lui moral, necrutător cu prietenii mai abitir decît cu dusmanii, era înclinat spre partea bună a lucrurilor. N-a scris el despre cîtiva prozatori români din această perspectivă etic-luminoasă? Cred că găsea întrucîtva normal să întîlnească un om ca dl Petrescu. Nu atunci, dar mai tîrziu, cunoscîndu-l pe Valeriu mai bine, mi-am dat seama că, în cazul cu pricina, el era cel care, într-un fel, dăduse realitate unei valori tocmai deoarece credea cu tărie în ea. Nu stiu de cîte ori i s-a întîmplat asta în viată. Dar pentru întîmplarea de la Răcari, din 1961, depun eu mărturie.