Doina Jela: De ce ati ales titlul acesta?

    Monica Lovinescu: La apa Vavilonului, sezusem si plînsem. Ce imagine a exilului e mai grăitor-biblică decît aceasta? Or, cum viata mea s-a desfăsurat în cea mai mare parte sub semnul exilului, titlul mi s-a impus de la sine. Cu atît mai mult cu cît m-am străduit să adaug cîteva file ? pe care-mi îngădui să le găsesc nu lipsite de importantă - la istoria unui fenomen nemaicunoscut la noi în asemenea proportii; un exil de mii si mii de români răspînditi pe atîtea ape al Vavilonului de-a lungul a vreo jumătate de secol.

    D.J.: Puteti explica formula cărtii Dvs.? Ce este ea, care nu e un jurnal, care nu e nici o carte de memorii, fiind în acelasi timp si una si alta?

    M.L.: Dacă titlul nu ar fi fost luat, mă gîndisem să intitulez cartea "Jurnalul unui Jurnal". Dar de fapt, pe multi ani este si "Jurnalul absentei unui Jurnal". Cred că dumneavoastră ati definit substanta acestor pagini mai bine decît as putea s-o fac eu. Nu e jurnal deoarece cotidianul nu e respectat. Nu sînt "memorii" deoarece cotidianul se impune totusi în filigran pe marginea comentariului asupra lui. Nu cred că există vreo formulă care să epuizeze această încercare de privire critică asupra trecutului personal. Sînt însă aproape sigură că, izvorît din dorinta de a-mi corecta existenta ? sau firea -, această notatie sau rememorare critică a sfîrsit prin a avea prioritar un alt tel. Exilul e spatiul cel mai cedat uitării. Cum spuneam mai sus, el reprezintă si un fenomen pînă acum unic din istoria noastră. N-am scris o istorie a lui, dar mi s-a părut nedrept ca atîtea fiinte să-si fi consumat aici esecurile si ratarea fără ca să lase vreo dîră pentru viitor. Noi, ultimii lor contemporani, îi mai stim încă. Sîntem datori să le trimitem fie doar umbra ca să se poată înscrie în marele catalog al "oamenilor care au fost". Am încercat să populez pata albă a istoriei cu niste siluete a căror amintire să nu dispară o dată cu ultimii ei depozitari printre care mă număr.

    D.J.: Scrieti, în nu stiu ce zi a nu stiu cărui an, situat între 1990-1998: "Zilele trecute am golit un sac cu corespondente". Deci, cu o discretie frustrantă, mai mult vă scapă decît mărturisiti ? ceea ce contrazice si ideea de jurnal si pe aceea de memorii ? lăsati pe cititor să-si imagineze imensa corespondentă pe care trebuie s-o detineti. Ne puteti vorbi despre ea? De unde vin scrisorile? În ce stare se află? Ce destinatie le veti da?

    M.L.: De la cine n-au venit si nu vin scrisorile? E firesc ca într-o existentă să-i spunem publică, în orice caz cedată semenilor, acestia să se manifeste. De la Mircea Eliade sau Cioran pînă la ultimul veleitar, contemporanii nostri au fost darnici cu scrisul. Corespondenta este singurul element de arhivă din casa noastră oarecum clasat în repertorii. Mai tîrziu, dacă prezintă vreun interes, va putea fi publicată sau măcar consultată.

    

    D.J.: Un alt prilej de frustrare pentru cititor este extraordinara... densitate a acestui jurnal transcris, completat si comentat la distantă de aproximativ 30 de ani. În două cuvinte expediati cîte un episod de istorie literară, căruia le-ati fost în mod sigur martori unici, dumneavoastră si dl. Virgil Ierunca. De ce graba asta?

    M.L.: Cînd am început să comentez jurnalele adolescentei nu mi-am dat seama că mă voi lansa în această lungă reconstituire. De ce graba? Timpul se grăbeste, nu eu. Pentru un al doilea volum, la care am început să scriu, sper să mă păsuiască, îngăduindu-mi să ajung pînă în anii '80 cînd reîncep să tin un Jurnal de tip clasic ce-ar suporta, la nevoie, publicarea necomentată. Cum de la moartea mamei în închisoare, timp de peste 20 de ani, n-am mai tinut jurnal sunt nevoită să reconstitui din corespondentă, din cîteva note, din jurnalul lui Virgil Ierunca (care îmi serveste pentru un fel de plagiat din memorie) cele petrecute sau resimtite. Dacă as avea pretentia să reconstitui toate episoadele de istorie literară cărora am fost martori, Virgil si cu mine, mi-ar mai trebui vreo 20 de ani în plus, sau încă o viată. Cui să le cer? Trecerea rapidă a timpului e o realitate ? implacabilă - dar si o scuză. Deoarece "La apa Vavilonului" se vrea o usă deschisă înconjurată însă de mai multe porti închise. Totul nu e spus, deoarece totul îmi apartine si uneori nu mi-l spun nici mie însămi. Sunt locuită de demonul discretiei si nu-l pot contrazice decît partial.