A fost perchezitionata casa lui D. Tepeneag. In urma cu doua zile, Leonid Dimov obtinuse din partea Uniunii Scriitorilor o hirtie prin care sa i se ingaduie sa plateasca in lei romanesti biletul de tren Paris-Bucuresti al colegului sau Tepeneag, aflat in Franta si lipsit de franci francezi ca sa-si cumpere singur bilet acolo. A fost perchezitionata casa lui Tepi, i s-a luat hirtia eliberata de Uniune, livretul militar si o scrisoare.*

Lepra de Z. S. isi publica amintirile", dupa ce a murdarit cu rahat toate notiunile mari, toate cuvintele al caror continut insemnase pentru oamenii adevarati si pentru tara aceasta, altadata, ceva. el pomeneste citeva vorbe si despre V. Voiculescu. Favorabile, chipurile. In tineretea lui S., Voiculescu i-a dat picioare, blid, pantaloni si povete cum se intra intr-o casa, cum se sta pe un scaun. Dupa ce in patria noastra gunoaiele au acoperit gros limpedele apelor ei, S. l-a dat afara pe usa pe Voiculescu. Nu-i de ajuns: din gloria lui de dupa moarte ii e foame dulaului sa manince si azi.*

Citeste pe Jebeleanu! Citeste pe Jebeleanu! M-a uns la inima!! Formidabil!!! L-ai citit!!!! - prin redactia Romaniei literare"... L-am citit citeva ore mai tirziu. Cine vorbeste despre cine vorbeste de program de constiinta morala"... Ce e constiinta, E. J. ? Ce e morala, E. J. ? Ce drept ai tu sa vorbesti despre ele, E. J. ? In 1955-1956, iesit din inchisoare, te-am intilnit pe strada, veneai de la un meeting, primisesi un coreean, care venise ca atitia venetici ai lumii sa-i dea si lui Romania, lui si Coreei lui, sa manince. Si tu, E. J., te bucurai ca venise. Veneai de la meeting. Rideai. Si m-ai ocolit. Vazindu-ma ai trecut pe trotuarul celalalt.(...) Inchisorile tarii erau inca pline de zeci de mii de oameni, de la copii la nonagenari. Eu ma intorceam cu coastele zdrobite, cu muschiul diafragmatic rupt, cu un infiltrat t.b.c. Eu ma intorceam de la minele de plumb si de la Canal. Nu lucrasem cu tine la Tara noastra a lui Goga, la Romania lui Cezar Petrescu, la "Directia Presei" sub legionari si Antonescu. Dar ma inapoiam din inchisoare. Si murisera sau mai gemeau acolo sute de ziaristi, de scriitori, de colegi de ai tai, unii intr-adevar talentati, nu ca tine. Pe care tu ii injurasesi, carora le cerusesi moartea. Alte sute aveau sa le urmeze. Scrisul tau si al altora ca tine le pregatea catusele. Iar azi vorbesti de constiinta, de morala. Cuvintele au ajuns prostituatele voastre. Il citezi ca antifascist pe Gheorghe Dinu, care lua bani de la agentiile de presa ale Italiei fasciste, in vremea razboiului, si se certa cu noi, junii, cind faceam uneori sa dispara plicurile cu atari telegrame, ori cu mine ca secretar de redactie cind - in loc sa le public, fiindca ma ruga - le azvirleam la cos. "Vorbesti de comunismul lui Geo Bogza care, ca si tine, delira rostind numele lui Stalin. Democratie era aceea, da? Ce ati facut voi cu democratia? Cite morminte? Fascistii n-au fost decit niste prunci pe linga programul vostru de... morala si de constiinta!

L-am citit pe Jebeleanu...

7 nov. 971

Televiziune: cum se fac linguri de lemn in URSS. Noi sintem ce pun ei in lingura.* Alic si Miky - vizita. Ea a plecat in august in Elvetia si Franta: daca ii pot da adrese. El pleaca peste o saptamina in Jugoslavia: daca ii pot da adrese. De fiecare data ascunzindu-si aranjamentele. De fiecare data speculindu-mi felul de a fi. Simple interese prost imbracate. Mulg din mine toti ca dintr-o vaca. Dupa intimplarile din 9 oct. nu ne-au mai vazut. Nici ei, nici altii. Aproape nimeni. Marta, bolnava: Tata, nici Alic, nici Miky, nimeni nu mai vine pe la noi. Nimeni nu se tine de cuvint. Ne-au uitat toti, tata..." Ne-au uitat, Marta. Asta oamenii o fac usor. Vreun lucru de temei ar fi mai greu sa faca, dar ca sa se abandoneze unii pe altii...*

Pentru a doua oara, copilul gripat. De trei saptamini nu iese din casa. Nervozitate. Paloare. Si tuse. Ne temem de o bronsita. Chemam, nu chemam doctorul? Cearta, iarasi, din pricina lipsei de bani. Doctorul costa pe putin 100 lei. Ce vrei atunci, sa lasam copilul sa se imbolnaveasca mai rau?" Nu vreau asta, cum sa vreau? Mihnire. Mutenie. Despartire. Adorm tirziu. Pe la 2 noaptea, usa. Valentina dupa antinevralgice. nu mai dorm. Ginduri. Intrerup sau nu viata aceasta? Voi ucide si pe altii, punindu-mi capat. Nu se poate sta in pat, cu toata discopatia mea. Aprind lumina. Citesc. Nici o pagina nu-mi spune nimic. Ce mai pot citi, cu ochii mei plini de cite au putut sa vada? Insuportabil. Si totul se intuneca mai mult in lume. La 5 noaptea gasesc 2-3 rinduri: N-am inchis ochii pina la 4,30. Iti las apa fiarta. Incerc ultimul somnifer. Gindeste-te la copil..."

Peste zi, niste clisee la sosea. Din 72, am ramas doi. El in spital, eu linga zidurile spitalului. Cine sa ma creada?"

Ioana a pierdut procesul. Cistiga proprietarii. Intr-o camera, s-a pomenit cu 7. Dianu sfisiat de grobianismul unui recenzor june, cu toaleta nazala neterminata; si cu revolta la inamovibilitatea unor mosieri ai literaturii, aparati de javrele casei. Scirba in tot ce ni se intimpla, in tot ce vedem, in tot ce ne asteapta.

8 nov. Am mers pe jos 2 ore, de acasa pina la Casa Scinteii, ca sa obosesc nervos, pina aveam sa-l intilnesc pe cel de care eram invitat, V. N. Ma zvircolisem 3 zile, spre a gasi in extremis o solutie de calm si diplomatie, eu care numai diplomat n-am vost vreodata, la comunicarea interzicerii fragmentului de eseu despre Marin Preda. Am sa-i spun clar ca serveste o minciuna si maninca o piine rusinoasa? Am sa-l ascult, lasindu-i impresia ca a cistigat si-mi voi retrage articolul? In cel de al doilea caz ma va socoti ipocrit si neparolist. Nu-mi convine asta nici din partea unui dusman. Pe V. N. nu-l consider dusman. Am discutat aproape doua ore. Nu se simte bine (sau nu exista naiv mai mare decit mine?) sa-mi vorbeasca intr-un limbaj artificial, sablon, despre cooperativizare si tarani individualisti, cu balmajeli de tot felul, dar ma dezarmeaza asigurindu-ma in repetate rinduri ca - daca vreau eu - articolul poate aparea chiar asa cum e scris. Poate aparea, numai ca sa ma astept in cazul acesta la replica unui condei marxist. Altii, imi spune, nu vor discuta cu mine cum discuta el. Am o viziune existentialista, apocaliptica, aproape de misticism. Daca m-ar fi lasat el pe mina lui Adrian Paunescu, ar fi taiat fara scrupul din materialul meu ( De- aia, norocul nostru, mai scapa cite ceva, ca apara ei articolele colaboratorilor de noi astia, redactorii" - imi spune a doua zi Adrian sau Banulescu, nici nu mai retin...), dar asa, ramine sa aleg: sau adaog, sau scot unele citate si unele afirmatii, sau aduc mici modificari, sau prezint altfel pe Moromete, sau il las asa, dar cind voi fi atacat, probabil foarte dur, sa nu uit ca el mi-a spus... A vorbit mult, clar si confuz, imposibil sa-l intrerup, ca sa ma asigure ca nu sint suspectat, insa carti oprite - carti oprite, articole interzise, oricit as vrea sa pricep nu pricepe nici el, sau de fapt e obositor sa inghiti atitea cuvinte nule, cind amindoi stim ce hidos e adevarul. Il intreb doar daca afirmatiile lui corespund intru totul constiintei, oricit ar fi de terfelita notiunea, care a mai ramas in el. S-a facut negru, l-a trecut sudoarea (exista un magnetofon?), ceva bun a biruit in el, asa cred, mi-a spus:"Si eu sint copil de taran, insa..." Imi pare rau de el. Poate ca si lui de mine. Voi ramine un bleg si un sentimental. In ce hal pot fi schimonositi oamenii! Sintem doi ucisi. Nimeni nu biruie. Decit moartea. Am murit si ne aflam intr-un cimitir nenorocit. Naiba il impinge sa-mi sugereze si un articol despre cele 17 puncte", dupa 20 de minute de bolboroseala scremuta, farfurie peste farfurie, nici o fraza terminata, inainte de a o acoperi cu inceputul alteia...

9 nov. Am dormit obosit. Cosmare. Ca un snitel. Dar ma dor si oasele, nu numai carnea. Trec pe la Luceafarul" sa duc o lipitura la pagina despre Preda. Cred ca adaosurile vor indispune si mai abitir. Pt. intiia oara in viata, am citat citeva rinduri din Marx. Or sa i le taie. Or sa i le taie? Daca ar fi apucat el aplicarea teoriilor si viziunii lui, cara hirdaul cu mine la Jilava. Sau la o Jilava din tara lui, cu vreun Caraion pe acolo. Se amina eseul Preda. Comanda: raspuns la 11 intrebari despre noile directii. Am scris ceva frumos - Minutul de o viata". Dar va apare? (Si tu sa stii precis ca asa va fi pina la sfirsitul vietii... Poate mai rau.) Mi s-au tradus in germana vreo 70 de poeme. Date sa mi se dactilografieze. Au sa urmeze destinul celor trimise lui Bosquet? Hahalera. Ca atitia, de pe tot globul asta cu paduchi bipezi. Cita vreme ii publicam in Rom. lit. corespondentele, ma asigura de publicarea versurilor mele in franceza. Acum a aminat-o pina la sfirsitul iernii. O turma e pamintul si iarba prea putina.* Nici dumnezeu n-a facut lumea intr-o singura zi, ci in sase. Si nici el n-a putut sa munceasca sase zile, fara sa se repauzeze. E stupid sa vrei - cu lacomie - atita efort, sa vrei totul dintr-o data, ca mine, fiindca ti- au fost jefuiti anii si ai ramas in urma. Toti am ramas in urma. Cine stie sigur cine anume a ramas mai in urma?*

Daca ar fi putut fi altceva, nu era dactilografa. Sau nu toata viata.*

Doar n-am sa spun ca-i placeau perele...*

As vrea sa spun: de multa vreme n-am mai avut si noi un poet. Gresesc. Nu este asa. Si n-o pot spune, dar...* Ce sa fac?! Mi-i draga tara asta, care chiar si atunci cind sint suparat pe ea, sint suparat fiindca nu e si mai frumoasa decit mi-o inchipui si o vreau eu.* O carte care te face mai bun, mai sensibil, mai subtil si mai firav.*

E-o adevarata recompensa ca au trait asemenea oameni. Aflind-o, e mai usor sa continui.*

Ma bucur ca a aparut pe meleagurile noastre o asemenea carte.*

De ce-o fi facut Hristos minuni, asa cum fac poetii?*

As vrea sa las cite o marturie, cite o vorba despre mai fiecare poet care a izbutit un vers. Si zilele trec, ma fura, ma obosesc - si iata-ma vinovat si in gres fata de atitia.*

Trebuie ca nu citise mult, ci bine ales si cugetase mult la tot ceea ce stiuse...cum sa citeasca.* Una din placerile Troii era sa-si...*

Nu mai pot suporta comertul cu poezia lui Virgil Teodorescu. L-a intrecut pe Beniuc. Mai degraba citesc versurile lui Rachici, care are si-un nume! Virgil Teodorescu face, cred, in fiecare zi cel putin cite o poezie. Pe unele, foarte rar, le scrie. Dar nici asa nu mai poate fi atit. E peste tot, ca mustele.*

Nerusinari, obsesii, fixatii gindite cu zile, saptamini sau ani inainte ajungeau brusc la urechile si inima fiintelor respective intr-o dimineata sau intr-o seara. Ele telefonau, reproducind - ca dialog! - spuse pe care de fapt nu le spusese niciodata nimanui cu glas tare, pe care doar lui si le spusese in gind, singur, fara martori, si care totusi calatorisera printr-un vazduh, prin niscai spatii, gasindu-si prin propriile puteri de locomotie destinatarii, derutindu-i, fermecindu-i, dindu-le impresia unei realitati reale, desi nimic nu se intimplase de intimplat. Asemenea incidente, confluente, controluri si anchete himerice il oboseau pina la epuizare, absorbeau din el toata vigoarea fanteziei, a carnii, a miscarii, il redau inert. (v. Despina...)

nedatat

Deci, totul fusese ars... De ce? Nici nu erau macar texte acuzabile, prin oricita sofisticata suspiciune politieneasca. Si totusi soarta lor s-a numit cenusa. Nu stiu cum se innebuneste. Adica nu stiu daca exista o schema sau un morman de scheme dupa care, in genere, se constata ca au innebunit sau innebunesc mai toti oamenii. Eu am innebunit atunci. Si asa. Cind am aflat ca hirtiile mele, carcalelile mele, poemele mele, fisele mele, cascaunzenia mea, sutele si miile mele de nopti albe in care statusem aplecat asupra unei pagini, fara sa accept prostituarea scrisului, fara sa mestec in vorbe goale, rodul a 17 ani de pasiuni inchinate himerei literare, si din care mereu presupusesem ca macar o parte, ceva macar va exprima cu mai mult noroc lucrurile neilustrate altminteri nici de umbra nici pasii trecerii mele prin lume cu un trup, cu niste oase; cind am aflat ca nimic din efortul celor aproape doua decenii de claustrare, daruire si travaliu nu se mai salvase, atunci am innebunit. O importanta suprafata din teritoriile vazute si nevazute ale fiintei mele s-a carbonizat. Restul functiunilor inca neanulate, ucise incomplet, restul a inregistrat o stare de haos de diferite grade. Ce a mai putut fi inca recuperat, strins din acel tinut pustiit era ceva de nerecunoscut si axat pe o singura obsesie: obsesia de a naste in disperare, intr-un abandon total, in fatalitate, cit mai putea tine respiratia unui muribund, cit mai putea ajuta o gura de aer, ceva de ordinul literaturii, rezultatul sau precipitatele - oricum ar fi fost zilele - martore cu aproximatie ale ceea ce fusese, intr-un chip al ei, vocatia literara. Vocatia mea literara. Intr-un timp neinchipuit de redus, demential aproape, anevoie comparabil cu orice tempo, cu orice alt ritm folosit pe meridianul nostru de oricare alt scriitor, am obligat fortele sanatatii si nesanatatii din mine, ingerii si dracii cu care umblam in singe si-n creier, ca sa iste un mod de prezenta artistica a mea, a ceva aproximativ din ceea ce putusem eu fi, intr-o epoca si-n niste imprejurari cu totul prapadite, idioate, false, pe o piata literara practic fara concurenti in stare sa te cutremure ori sa aiba cu ce te intimida. Lipsa de talent, impostura, fanfaronada, turpitudinea, trucajele, coruptia, decadenta si falimentele, apelul la etichete straine sau la aportul scursurilor de prin sertare, multe alte indicii ale nechemarii, non-culturii, josniciei, opacitatii, viciilor cele mai desnadajduitoare, in sfirsit un climat cu totul periferic, aplaudat continuu cu toate ca n-aveau de ce sa-l aplaude nici vorbitorii nici mutii, s-a invoit lenes a clasa printre productiile literare nu cele mai din urma cartile mele scrise uneori in citeva zile sau in citeva saptamini, fireste totusi cu cite ceva din priceperea si amintirile unui mestesug stiut odinioara temeinic, desigur deasemeni incomparabile unele - chiar si intr-o asemenea viteza produse - incomparabile cred cu majoritatea fabricatelor care inundau libraria. Munca mea ingrozitoare, nu de om ci de animal, sau de monstru, a inundat piata cu poeme si eseuri originale, cu traduceri din poezia si proza universala, cu antologii s.a.m.d. Indelunga zabava deasupra hirtiei, anii de tinerete inchinati gazetariei, munca serioasa de secretar de redactie pe la reviste si ziare, aceea de consilier literar al unor edituri sau de redactor al altora, toate acestea indeplinite cu probitate profesionala si adesea cu placere, m-au ferit in acesti zece ani sa trimit la tipar texte sub cerintele demne ale unui nivel artistic. Bineinteles, traduceri sau pagini originale, lucrarile pe care le-am publicat au o anumita tinuta prin comparatie cu cartile care se publica. Dar ele nu ma reprezinta. Reprezinta numai forma de vointa a unui artist pe care au vrut sa-l omoare in mai multe chipuri si care - neucis deplin - a incercat spasmodic, intr-o maghernita a istoriei, folosind un strop din timpul curgerii de timp, si napustindu- si asupra-i intreaga energie ca si suplimentele de efort posibil, ignorindu-si sanatatea, relatiile, familia, a incercat sa-si legitimiteze prezenta intr-o cultura. De voie sau de nevoie, impotriva placului oricui, supus ofenselor, minimalizarilor, atentiilor cele mai sporite ale cenzurii, atacurilor cele mai neasteptate si mai mirsav concepute, exist. Sunt. Nu ma inghite nimeni, nu ma agreeaza nimeni (aici nu ma refer la cititori, fiindca pactul cu ei pare trainic si le face onoare), nu ma protejeaza nimeni, nu ma are in vedere prietenia nici unui prieten, onestitatea si interventiile nici unui om care se pretinde vertical sau onest, pot fi oricind belit in piata, jignit ca Marsyas, dar exist. Am sacrificat zece ani din viata (pe linga alti 11 ani in inchisoare), ca sa pot capata aceasta pacatoasa forma de identitate. Sa nu fiu intrebat: Dvs., cu ce ocazie pe aici?" Am o dovada civila. Sunt cineva. Nu in sensul trufas al cine stie carei inalte valori. Nu asa. Dar undeva, statistic, daca se fac numaratori, e mai greu de presupus ca pot fi eliminat chiar din toate sumarele. Mi-a trebuit enorm consum numai pentru atit. Oricum, de acum inainte plecam de aici. Mi-au luat tineretea, iubirea, mii de pagini scrise in 17 ani care au fost extraordinar de rodnici si-mi dadusera plinatatea unui limbaj, unor inventii, unor solutii, unor cutezante artistice neatinse pina la mine; mi-au luat putinta de a o mai gasi un bilet cu urmatoarele cuvinte: "Mai, baietel, ai inteles pina la cur si ai scris cu el." Cotcarii din redactie, vazind cine expediaza, n-au avut de lucru, ca au deschis plicul! Erau curiosi. Nu se face, nu se face, dar au facut-o. Pe urma i-au dat scrisoarea deschisa. Ei cum sa nu miriie, sa nu chitcaie, sa nu faca tot ce obisnuiesc sa faca jivinile acestea marunte in astfel de imprejurari, inclusiv pipi - daca ajung sau pina unde ajung - pe zidul casei mele? Vor veni si dulai mai mari. Se stiu dinainte hamaiala, discursul, turbarea. Nu seamana, in vulgaritatea lor cu legionarii. Acolo se releva sinistra, totusi, o franchete. Te ucideau si se predau si conveneau sa piara in fata plutonului de executie pentru o idee de demnitate si justitie a lor, inteleasa intr-un fel aspru. Cu totul altceva. Nu... lichelele noului ciclu seamana gogo-cuzistilor. Iti sparg doar ferestrele si "adora" patria si-o ung folcloric - dragii de ei - cu metafore si daca sunt luati la refec, raspund mahalageste: "Ce naiba? dintr-atita lucru sa te superi! doar n-a curs singe..." Nu doar ca lor nu le-ar place sa curga ori sa vada singe, dar e mai bine - sunt lasi - sa puna la o astfel de treaba minunata pe altii. Pe urma, om mai vedea noi. Intii sa luam seama cum iese. Despre ecourile Enigmaticei nobleti e de notat si discutat inca. Altadata. In ceea ce ma priveste conteaza altceva de- acum incolo: sa-mi scriu cartile. Acelea in care sa si spun ceva. Sau... sau macar sa incerc sa le scriu. S-ar putea ca tocmai ele sa fie mai slabe decit ceea ce am tiparit in fuga trenului pina acum? Cine stie... S-ar putea si asta. As vrea sa nu se poata, insa. Ramine de vazut. Ele poate ca nici nu sint pentru cit voi mai fi eu in viata. De pilda, aceste pagini de jurnal pe care cit as dori-o! cit as dori de mult sa nu le intrerup. Iar afara de ele - altele, altele, altele...

Acest fragmentarium de manuscrise inedite din opera lui Ion Caraion (n. Rusavat - Buzau, la 24 mai 1923 - m. Lausanne - Elvetia, la 21 iulie 1986) constituie numai o mica parte din arhiva restituita familiei de SRI, in anul 1995. Manuscrisele fusesera confiscate de fosta Securitate. Arhiva nu cuprinde decat foi volante, de marimi diferite si, numai rareori, textele apar redactate pe fragmente de caiete sau de bloc-notesuri", in majoritatea cazurilor, fara titluri precise.

Important este faptul ca nu exista un jurnal al poetului, jurnal a carui existenta a incercat s-o demonstreze eugen Barbu in atacurile nedrepte din revista Saptamina, din 1981, anul in care, Caraion a cerut azil politic in Elvetia, impreuna cu familia.

Caraion obisnuia sa scrie, aproape in toate cazurile, numai cu creionul bine ascutit, mai mult desenand decat scriind. Avea un scris marunt si foarte caligrafic.

E bine de notat faptul ca aceasta arhiva cuprinde cantitati enorme de manuscrise (cu multe variante) poetul care facuse 11 ani de puscarie voind sa recupereze tot timpul pierdut (fara sa-si fi imaginat vreodata aceasta pierdere).

Familia lui Caraion se afla in Elvetia, la Lausanne, unde exista o alta imensa arhiva. Cea aflata in custodia noastra n-a putut fi dusa in Elvetia, manuscrisele fiind considerate (pe drept cuvant), valori de patrimoniu.

Prin osardia de prieten al poetului si de editor de texte literare, am incercat sa realizam o reintroducere a unei activitati literare de exceptie in circuitul culturii romanesti contemporane.

Si au trecut de la moartea Poetului zece ani!

Emil Manu